Maria, Contesă de Flandra (crochiul unui portret)

Unul dintre oamenii din umbră. Siluetă zidită în strălucirea celor de alături. Biografia sa – legată profund de istoria României – este în prea mică măsură cunoscută în istoriografia românească.

Originile

Se naşte la 17 noiembrie 1845, în familia lui Carol Anton de Hohenzollern, prim-ministrul Prusiei, şi a Josephinei de Baden, mezina unei familii numeroase. Bunica maternă – Stephanie de Beauharnais – este fiica adoptivă a lui Napoleon Bonaparte. Fraţii şi sora sa sînt piese ale vieţii politice a perioadei. Stephanie se mărită, în 1858, cu Regele Portugaliei, Pedro al V-lea, dedicîndu-se, pe perioada anului în care îşi secondează soţul la conducerea regatului, operelor de caritate şi construirii de spitale. Leopold, artizanul căsătoriei Stephaniei, cumnatul Regelui Pedro al V-lea, este silit, în 1868, să respingă, la presiunile diplomaţiei franceze, coroana Spaniei. Contribuie astfel, în mod involuntar, la declanşarea războiului franco-prusac din 1870-1871. Ceilalţi fraţi, Anton şi Frederick, servesc, în calitate de ofiţeri, interesele Prusiei.

Apropierea de România

Maria deţine un rol aparte în această strategie matrimonială. Pentru că, dincolo de aspectul unui aranjament politico-matrimonial, căsătoria cu Philippe de Flandra facilitează apropierea dintre România şi Belgia.

Episodul de temelie îl constituie abdicarea, la 11 februarie 1866, în urma unei lovituri de stat, a lui Alexandru Ioan Cuza. Puterea este preluată de Locotenenţa Domnească, al cărui ţel imediat îl reprezintă aflarea unei soluţii politice care să garanteze menţinerea integrităţii României. Cel dintîi nume invocat ca potenţial suveran este Philippe, conte de Flandra, fratele proaspătului rege al Belgiei, Leopold al II-lea. Nu este o alegere fortuită. Înainte de 1848, scenariul prinţului străin, garant al neutralităţii şi al unirii Valahiei şi Moldovei era printre cele mai populare în mediile politice româneşti. Modelul era Belgia, care, în 1830, în ajunul adoptării la Bucureşti şi Iaşi a Regulamentelor Organice, îşi dobîndeşte independenţa de sub ocupaţia olandeză. Mărimea, aşezarea geografică, provocările geopolitice cu care se confruntă, limba franceză – recent pătrunsă în saloanele bucureştene –, deţinerea neutralităţii garantate de Anglia, Franţa şi Prusia, valorile democratice devenite fundament al vieţii sociale şi politice, întruchipate de una dintre cele mai liberale constituţii europene, toate acestea sînt motive pentru a privi cu speranţă şi încredere către o soluţie belgiană.

Cu atît mai mult cu cît vizita în Principate a lui Edouard Blondeel van Cuelebroek, reprezentantul belgian la Constantinopol, din decembrie 1856 – ianuarie 1857, oferise, şi nu doar circumscris acelui moment, aşteptări sporite. Îndepărtarea din post a diplomatului care încuraja ipoteza implicării regatului său în chestiunea unirii Principatelor nu a ştirbit din entuziasm. Nici expresiile prudenţei extreme a Bruxelles-ului, care se temea că folosirea acestor schiţe politice i-ar putea afecta statutul în faţa Marilor Puteri nu au redus din aşteptările formulate, pentru întîia dată, de fraţii Hurmuzaki, în 1855.

11 ani mai tîrziu, posibilitatea ca noul domnitor de la gurile Dunării să fie contele de Flandra este diminuată de noi obstacole. Printre ele – opoziţia lui Napoleon al III-lea, care nu considera deloc rezonabilă ocuparea tronului României de către un reprezentant al dinastiei de Orléans. Refuzul celui aşteptat la Bucureşti de a accepta, în urmă cu trei ani, tronul Greciei, respinsese posibilitatea de a deveni ginerele lui Pedro al V-lea al Portugaliei, considerînd că liniştea bibliotecii sale impresionante este preferabilă dezbaterilor politice şi actului guvernării.

Sora regelui

Acesta este contextul în care, la 10 mai 1866, în faţa Legislativului român, depune jurămîntul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, unul dintre fraţii mai mari ai viitoarei contese de Flandra. Anul următor are loc căsătoria Mariei de Hohenzollern-Sigmaringen cu principele Philippe de Flandra. Cumnata regelui Belgiei şi sora suveranului României – iată premisele pentru a deveni unul dintre ambasadorii eficienţi ai intereselor româneşti la Bruxelles. Izvorul de bază al activităţii intense în acest sens îl reprezintă corespondenţa cu fratele său, domnitorul, ulterior (din 1881) Regele României. Asemenea cumnatei sale, Elisabeta, viitoarea Carmen Sylva, foloseşte reperele culturale româneşti ca instrumente de bază pentru popularizarea Bucureştilor. Cu sprijinul reprezentanţilor diplomatici români, facilitează pătrunderea în mediile artistice şi academice belgiene a artiştilor români, organizează serate în onoarea prezenţei în Belgia a invitaţilor români, sprijină participarea la expoziţiile universale găzduite de Belgia a firmelor româneşti. Tot fără a se implica în mod direct în viaţa politică (potrivit modelului Elisabetei de Wied), contribuie la netezirea asperităţilor din cadrul relaţiilor bilaterale.

Elocvente în acest sens sînt demersurile pe lîngă Leopold al II-lea pentru detensionarea situaţiei în 1883, cînd generalul Henri Brialmond, cel mai important specialist al perioadei în domeniul fortificaţiilor, contribuie la dezvoltarea sistemului de apărare al României, şi cele din 1897, cînd, mulţumită intervenţiilor energice ale surorii sale, suveranul român acceptă facilitarea participării la expediţia Belgica a tînărului Emil Racoviţă.

De asemenea, are o contribuţie deloc minoră la alegerea ca principe moştenitor al coroanei României a nepotului său Ferdinand, fiul celui care, odinioară, fusese silit să respingă coroana spaniolă. În cadrul vizitei la Bucureşti, din 1899, susţine interesele, mai ales cele economice, ale coloniei belgiene din capitala României. Este pe deplin impresionată de spaţiul alocat de ziarele româneşti, de numeroasele telegrame de condoleanţe venite din România la trecerea soţului său la cele veşnice, în 1905.

În 1909 este martora urcării pe tronul Belgiei a fiului său Albert, viitorul rege-cavaler al primei conflagraţii mondiale. Se stinge din viaţă la 26 noiembrie 1912. Este înmormîntată în cripta Bisericii Notre-Dame din Laeken.

Vincențiu DASCĂLU

Spune-ți părerea