Sfinţii Închisorilor – Sfinţii de lângă noi

În Patericul egiptean citim următoarea întâmplare. Trei părinţi obişnuiau să îl cerceteze, an de an, pe Cuviosul Antonie cel Mare. Doi dintre ei îl întrebau, de fiecare dată, despre cum îşi pot mântui sufletele şi îi vădeau gândurile pe care le aveau. Al treilea părinte, însă, tăcea continuu, neadresându-i cuviosului nicio întrebare. După multă vreme, Avva Antonie îi spuse tânărului taciturn: „Iată, de atâta timp vii aici şi nu mă întrebi nimic!” Atunci fratele îi răspunse: „Îmi este suficient doar să te văd, părinte!” (Patericul egiptean, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 15) Ce putem învăţa din această, aparent, mică întâmplare? Eu cred că două învăţături pot fi desprinse din ea, înţelesuri de maximă importanţă pentru devenirea noastră spirituală şi duhovnicească: mai înainte de toate, cât de vitală este existenţa modelelor, iar mai pe urmă, faptul că, pentru edificarea spirituală, nu sunt atât de importante cuvintele, pe cât sunt de semnificative şi esenţiale faptele, acele acte prin a căror săvârşire devenim, cu adevărat, buni, virtuoşi, de folos semenilor noştri.

Dacă ne vom apleca – animaţi de dorinţa de a descoperi, în sfârşit, adevărul relativ la o serie de evenimente care au marcat istoria modernă a României – asupra întâmplărilor definitorii care au punctat traiectoria existenţială parcursă de Sfinţii Închisorilor (denumire generică prin care este desemnată o categorie extrem de cuprinzătoare de personalităţi – martiri pentru Hristos şi, deopotrivă, eroi ai neamului românesc care au trăit în tumultosul şi sumbrul secol XX, pătimind supliciile la care i-au supus trei dictaturi, de rău augur pentru destinul neamului românesc – carlistă, antonesciană şi comunistă), faptele lor exemplare şi editicatoare pentru noi, cei de azi, vor lăsa o urmă, o pecete de neşters în memoria şi, mai cu seamă, în inimile noastre. Aceste fapte, acte cu valoare parabolică, glăsuiesc de la sine. Ele nu au nevoie de niciun discurs complementar, explicativ, care să le în-temeieze. Este suficient să le re-memorăm iar şi iar, de fiecare dată când ne slăbesc puterile, când sufletul nostru istovit ameninţă să se prăbuşească la marginea drumului, un drum care, parcă, nu se mai termină. Revenim la vieţile Sfinţilor Închisorilor, cum revine eroul din basmele româneşti la apa vie, care îi reîntregeşte trupul sfârtecat şi îi restaurează sufletul şi fiinţa, în integralitatea sa.

Fiindcă văd destul de mulţi tineri în sală, vă voi rezuma aici câteva fapte de curaj culese din biografiile Sfinţilor Închisorilor. Curajul este o valoare aflată la mare preţ, mai ales în ochii tinerilor. Îndrăzneala este sinonimă cu juneţea, cu acea perioadă mirifică din viaţa noastră când viitorul ne îmbie cu posibilităţile lui ilimitate.

Saltul existenţial de la a dărui la a te dărui

În cazul Sfinţilor Închisorilor, virtutea curajului este însoţită de o trăsătură spirituală hristică: jertfelnicia, disponibilitatea sufletească de a te situa mai prejos de aproapele tău şi, în cele din urmă, de a renunţa la viaţa ta pentru a-i prelungi sau salva viaţa. Într-o lume sufocată de iubire de sine şi egoism este greu, dar nu imposibil, să dăruieşti dintr-ale tale. Sfinţii Închisorilor (ne-) au devenit repere morale şi duhovniceşti (şi) pentru că au făcut saltul de la a dărui (bunuri materiale sau spirituale) la a te dărui (a-i oferi celuilalt, în dar, nimic altceva decât pe tine însuţi, viaţa ta, fiinţa ta).

Din multele fapte de jerfelnicie ale martirilor trăitori în secolul XX am ales pentru această seară câteva. O să vi le (re-)povestesc pe scurt. Când citim mărturiile rămase de la cei care l-au cunoscut pe Valeriu Gafencu, una dintre întâmplările care ne impresionează profund este scena în care „Sfântul Închisorilor” (cum l-a denumit Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii) renunţă la streptomicina, care i-ar fi putut prelungi zilele, în favoarea pastorului Richard Wurmbrand. La fel se întâmplă când, pornind pe urmele lăsate în lume de Mircea Vulcănescu (filosof; sociolog; discipolul inegalabilului profesor de „nelinişti metafizice”, Nae Ionescu; membru marcant al Şcolii Sociologice întemeiate de Dimitrie Gusti), descoperim în mica şi afectuoasa apologie scrisă de ucenicul său, Ştefan Fay, („Sokrateion”, Humanitas, 1991, p. 148) momentul în care, închis la izolator, în condiţii de exterminare, Mircea Vulcănescu alege să se aşeze noaptea pe cimentul umed şi rece şi să se facă pe sine aşternut tânărului „bolnav de piept” Lăzărescu, salvându-i, astfel, viaţa şi tinereţea.

În romanul său autobiografic, Secretul Fortului 13, Marcel Petrişor, consemnează o scenă unică, fără termen de comparaţie în toată literatura concentraţionară, de la Varlam Şalamov la Soljeniţîn şi Vasili Grossman. La Jilava, în Casimcă (o închisoare în închisoare, aflată la 7 metri sub pământ, o adevărată „corabie a morţii”, cum avea s-o numească Părintele Gheorghe Calciu), zbirii comunişti îi închiseseră în aceeaşi celulă pe studentul medicinist Gheorghe Calciu, pe Marcel Petrişor, Iosif V. Iosif şi pe Constantin Oprişan – fost conducător al Frăţiilor de Cruce pe ţară, remarcabil student în filosofie (a studiat o perioadă în Germania, unde l-a audiat pe fenomenologul existenţialist Martin Heidegger), remarcat în ţară de Lucian Blaga şi D.D. Roşca. Aici, într-o bună zi, studentul Calciu îşi taie venele, îşi strânge sângele într-o gamelă, şi îl forţează pe Oprişan să îl bea. Calciu voia, cu disperare, să îi prelungească viaţa prietenului său… şi modelului său (şi al celorlalţi camarazi de suferinţă din celulă) intelectual şi de conduită morală şi creştină. Părintele Calciu avea să mărturisească mai târziu: (Constantin Oprişan) „era un fel de inteligenţă genială. Omul acesta, tot ce făcea, făcea la perfecţie. Trecuse prin Piteşti. Fusese distrus fizic. Probabil că şi sufleteşte, dar, în orice caz, se refăcuse. Avea o credinţă aşa de adâncă şi o seninătate aşa de puternică, încât răspândea lumină în jurul lui ca sfinţii! Era desprins de toate cele lumeşti şi trăia într-o rugăciune aproape permanentă, întreruptă numai de convorbirile cu noi. Niciodată nu s-a plâns pentru boala lui, niciodată n-a acuzat pe nimeni pentru ceea ce i s-a făcut. Pe toţi i-a iertat şi mereu ne vorbea de iertare şi dragoste.” (Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, Editura Christiana, 2007, p. 60)

Verticalitate morală şi coerenţă de sine

Tot în categoria faptelor de curaj intră acele întâmplări din biografiile Sfinţilor Închisorilor relevante pentru noi, cei de astăzi, sub aspect etic, moral. Ei şi-au păstrat rectitudinea morală, verticalitatea fiinţei, de multe ori plătind-o cu preţul propriei vieţi. Părintele Adrian Făgeţeanu povestea, după ieşirea sa din închisoare, cum a ales să mărturisească puterea crucii lui Hristos în faţa torţionarului orbit de furie dar şi de neputinţă: „Când am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gât şi a aruncat-o în lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a bătut crâncen şi a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lăsat. Am ridicat iarăşi crucea şi el m-a călcat în picioare. După opt-nouă încercări, ofiţerul a cedat. M-a lăsat în pace… Fiind în camera de tortură, îmi spuneam: «Rezistă! Nu-L face de râs pe Hristos!» Şi poate nu o să mă crezi, frate, dar după şaizeci de lovituri nu mai simţeam nicio durere. Corpul singur lucra fără voia mea, parcă se autoanestezia.” (Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti, Editura Bonifaciu, 2008) Profesorul George Manu, o somitate intelectuală (specialist în fizică nucleară; şi-a susţinut teza de doctorat în Franţa, în anul 1933, intitulată Cercetări asupra absorbţiei razelor şi supervizată de Madame Curie), fost conducător al Mişcării Naţionale de Rezistenţă, a fost închis la Aiud şi supus unui tratament de exterminare continuă, fizică şi morală. Comuniştii sovietici i-au lansat „oferta” de a lucra la centrul atomic de la Dubna. Păstrându-şi coerenţa de sine şi acordul perfect cu crezul său anticomunist, căruia i-a slujit încă din tinereţe, profesorul a respins tentanta propunere. A refuzat, de asemenea, să semneze declaraţia prin care ar fi trebuit să se desolidarizeze de trecutul său anticomunist şi de Mişcare, în schimbul streptomicinei cu care îl tenta colonelul Crăciun (directorul închisorii Aiud, la acea vreme). Dacă ar fi primit un tratament adecvat, tuberculoza pulmonară, de care suferea profesorul, nu ar fi evoluat fatalmente în meningită tuberculoasă. Cu puţin timp înainte de sfîrşitul vieţii sale pământeşti, „rectorul Aiudului” avea să îi mărturisească arhitectului Nicolae Goga: „Să le spui tuturor că nu am făcut nici cel mai mic compromis”. Vieţile Sfinţilor Închisorilor sunt pline de asemenea întâmplări uimitoare pe care, citindu-le, reactualizăm în sufletele noastre virtuţile cardinale: redobândim credinţa în Dumnezeu-Atotţiitorul, retrezim în noi nădejdea în mai bine, reaprindem în inimile noastre candela dragostei pentru Dumnezeu şi aproapele nostru.

Valorile cardinale care i-au definit pe Sfinţii Închisorilor au fost dragostea pentru Dumnezeu şi iubirea pentru neamul românesc. În viaţa noastră socială, curentă, s-ar zice că ambele noţiuni şi-au pierdut valoarea de schimb, viabilitatea. În realitate, lucrurile stau exact pe dos: cele două valori esenţiale pentru înţelegerea fenomenului spiritual al Sfinţilor Închisorilor au fost supuse la teste şi validate nu doar în timp, ci şi (mai ales) în veşnicie: este suficient să exemplificăm aici prin moaştele lor care au fost scoase la lumină din gropile comune de la Aiud sau Târgu Ocna, prin norul de mărturii despre minunile pe care le-au săvârşit nu doar în România, ci şi în Grecia sau… în Africa. Prin cultul Sfinţilor Închisorilor, care a căpătat amploare în ultimii ani.

Luptătorii anticomunişti din Banat şi testamentul lui Spiru Blănaru

Mă apropii de încheierea cuvântului meu, spunându-vă că noi, ce care i-am cunoscut pe eroii anticomunişti (fie direct, faţă către faţă, fie indirect, prin intermediul cărţilor despre ei), avem o datorie majoră: trebuie să le cultivăm memoria. Să îi cinstim, neuitându-i. Să îi căutăm în şirul străbunilor noştri. Să vorbim despre ei. Să scriem despre ei. Să căutăm, prin cimitire, locurile unde odihnesc rămăşiţele lor pământeşti, în aşteptarea Învierii de obşte.

Şi dumneavoastră aveţi aici mărturisitori anticomunişti şi eroi ai lui Hristos: Atanasie Berzescu – cel care ne-a lăsat o carte-mărturie, o frescă memorabilă despre rezistenţa anticomunistă din Banat („Lacrimi şi sânge. Rezistenţa anticomunistă armată din munţii Banatului”), Iosif Regman şi mai ales Spiru Blănaru, conducătorul grupurilor de partizani din munţii Banatului, cel care a produs pagube serioase în rândurile trupelor de securitate (în aşa grad, încât reprezentanţii Moscovei s-au plâns la ONU pentru faptul că „bandiţii de pe dealurile Teregovei… luptă cu arma în mână împotriva comunismului”). Despre el am aflat din minunatul volum Sfnţii Închisorilor. 28 de biografii exemplare, semnat de Cezarina Condurache şi apărut în 2015 la Editura Evdokimos. Tot aici am descoperit – reprodus din cartea de memorii a profesorului Atanasie Berzescu – testamentul său, asupra căruia merită să ne oprim şi să medităm:

„Toţi suntem români şi trebuie să fim uniţi în faţa duşmanului. Deşi cel mai mare păcat al românilor este lipsa de unitate, noi aici am reuşit să realizăm, în ciuda păcatului, unitatea între noi.

În faţa primejdiei, noi ne-am adus aminte de Dumnezeu. Cu toţii ne rugăm ca să scăpăm din drăceasca încleştare între bine şi rău. S-a realizat o prietenie, liantul fără de care nu va fi niciodată biruinţa.

Aş dori ca, la momentul potrivit, să ştie şi ai mei, de acasă, familia mea, prin ce am trecut şi care au fost condiţiile de viaţă şi şansele de biruinţă asupra comunismului. Ne-am împăcat cu gândul că va trebui să murim până la urmă. Eu, frate Tase, am certitudinea că voi muri şi-ţi încredinţez ţie aceste gânduri ale mele, nu ca pe un mesaj, ci ca unele frământări ale mele ca om. Fiul meu, dacă va mai apuca să scape cu viaţă, la fel şi soţia mea, aş vrea să cunoască prin ce am trecut.

Îmi este dragă ţara noastră, neamul nostru românesc. Aş dori ca odată să fie liber, mare şi unit. Dumnezeu să fie cu el. Dezmembrările de partid să dispară. Poporul român s-a născut creştin. Avem obligaţia morală faţă de copiii noştri să le lăsăm moştenire dreapta credinţă a strămoşilor noştri şi răspunderea faţă de străbunii noştri, crescuţi în legea creştină.

Fă acest lucru, fratele meu, şi este de-ajuns pentru mine. Cei care vin după noi să ştie ce-am făcut şi ce-am gândit şi noi, în “<<toiul beznelor adânci>>”.

Articol apărut inițial în numărul pe luna mai, 2016, al revistei Permanențe.

Spune-ți părerea