Vasile Paraschiv: destinul unui om cinstit în vremuri anormale

Născut în 1928, lângă Bucureşti, din cauza greutăţilor, la 13 ani, pleacă în Capitală, unde prestează diferite munci. Copil sărac, îşi pune în comunism speranţa lichidării nedreptăţilor sociale şi, în 1946, devine membru de partid. În 1949-1951 urmează şcoala de ofiţeri, pentru ca în 1952, fiind considerat nesigur, să fie exclus din armată.

Lucrează ca tehnician la Poştă, unde denunţă abuzurile şefilor faţă cu muncitorii. Ca efect, este dat afară din locuinţă. Se plânge autorităţilor judeţene, regionale şi centrale de partid. După un calvar de zece luni, timp în care familia sa stătuse prin gări, îşi primeşte ceea ce i se luase.

În urma discursului lui Ceauşescu din aprilie 1968, care înfiera crimele perioadei Dej, se retrage din partid. În iulie 1969, înainte de vizita lui Nixon în România, este arestat, i se pune diagnosticul de „boală mintală” şi este internat la Spitalul psihiatric Urlaţi.

În noiembrie 1976 trimite „Europei libere” o scrisoare în care denunţă condiţiile de viaţă ale vechilor militanţi socialişti. Securitatea îi percheziţionează casa, îl arestează şi îl acuză de „propagandă cu caracter fascist”. Eliberat, continuă să fie anchetat şi este adus în faţa unei comisii de psihiatri, care decide că manifestă grave tulburări psihice şi are nevoie de tratament medical. Este internat la Spitalul psihiatric Voila. Externat în decembrie, primeşte diagnosticul de boală psihică.

În ianuarie 1977, după crearea Cartei ’77, se alătură acţiunii lui Paul Goma. Pe 20 februarie semnează Scrisoarea redactată de disident şi îi înmânează textul unei declaraţii de solidaritatea cu cauza sa. Pe 23 februarie este însă răpit de pe stradă, dus la Securitate şi maltratat. În schimbul anulării diagnosticului de „bolnav mintal”, i se propune să renunţe la relaţiile cu Goma. Refuză târgul.

La invitaţia Comitetului pentru Apărarea Drepturilor Omului, merge la Paris unde, pe 6 februarie 1978, denunţă represiunea psihiatrică. Pe 18 aprilie, împreună cu secretarii confederaţiilor sindicale franceze şi cu reprezentanţi ai muncitorilor din spatele Cortinei de Fier, participă la o conferinţă de presă. Denunţă absenţa libertăţii de asociere sindicală şi expune un program care ar duce la crearea de sindicate libere. Se întoarce în ţară, dar la graniţă i se interzice intrarea. Pe 8 iulie, după două luni de tentative, ajunge, în sfârşit, acasă.

În 4 martie 1979 se înfiinţează Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii (SLOMR). Încearcă, fără succes, să citească la uzină declaraţia de constituire a sindicatului şi să-l întâlnească pe Gheorghe Braşoveanu, unul dintre purtătorii de cuvânt. Este din nou arestat şi maltratat. Începând din 9 martie pierde orice contact cu Occidentul, nu înainte însă de a avertiza Comitetul de la Paris despre situaţia sa.

Pe 28 mai 1979 patru ofiţeri de Securitate îl ridică de la fabrică, îl duc într-o pădure şi îi rup în bătăi toate coastele. În februarie 1982 Comitetul trimite pe ziaristul francez Bernard Poulet să afle care este situaţia sa. Fără succes: şi acesta este crunt bătut de Securitate.

Pe 14 mai 1987 Securitatea îl răpeşte din nou şi îl duce la o cabană de munte. După patru zile şi patru nopţi de teroare, i se smulge un angajament de colaborare. Ajuns acasă, fostul disident mai are însă forţa să aştearnă pe hârtie istoria sa personală.

În mai 1988 este pensionat. Pe 22 martie 1989 este iarăşi răpit de Securitate. Este maltratat, se simulează execuţia sa, este iradiat şi apoi internat la sanatoriul Voila, împreună cu nebunii periculoşi. Eliberat după două săptămâni, continuă să-şi scrie istoria – singura raţiune pentru supravieţuirea morală şi umană.

După căderea regimului comunist, încearcă să se angajeze în mişcarea sindicală. Este însă respins de către noii lideri, primii la împărţirea bucatelor. Cere mass-media să contribuie la cunoaşterea represiunii comuniste, solicită pedepsirea criminalilor şi îndeamnă la păstrarea memoriei victimelor. Jurnaliştii şi intelighenţia autohtone au însă cu totul alte priorităţi. În fine, crede în promisiunile preşedintelui Băsescu, în contextul a ceea ce se va dovedi ulterior a fi farsa condamnării comunismului. Se simte, pe bună dreptate, înşelat şi refuză decoraţia acestuia, arătând cu degetul discrepanţa dintre cuvintele şi faptele primului om în stat.

Se stinge din viaţă pe 4 februarie 2011 – o viaţă de luptător însetat de adevăr şi dreptate pusă în slujba comunităţii sale. Este înmormântat la Cimitirul Viişoara din Ploieşti.

Mircea Stănescu

About Mircea Stănescu

Doctor în filosofie al Universității București, consilier principal (arhivist) la Arhivele Naționale ale României, Biroul de Arhive Contemporane. Între 1999 și 2002 a efectuat stagii de cercetare în științe politice la Institut d’Études Politiques, iar în perioada februarie‑iunie 2002, un stagiu de cercetare postdoctoral în sociologie politica la Maison des Sciences de l’Homme. A participat cu comunicări științifice la numeroase sim­pozioane și conferințe și a publicat articole in revistele Memoria și Timpul. Este coautor al manualelor de istorie pentru clasele a X‑a și a XI‑a apărute la Editura Sigma în 2005 si 2006. Autor al trilogiei "Reeducarea în România comunistă" apărute la Editura Polirom, a lucrării "Organismele politicii românești (1948-1965)" apărută la Editura Vremea, coautor al lucrării "Procesele reeducării (1952-1960). Statul și dreptul. Instrumente de represiune ale dictaturii comuniste" apărute la Editura Matrix Rom.

Spune-ți părerea