Brexitul, România și “fondurile europene”: o avertizare şi două scenarii

După Brexit consider că e de datoria mea să fac public un avertisment pe care până acum, în privat, l-am făcut de nenumărate ori, chiar dacă, de regulă, avertismentul meu a fost primit cu mirare şi/sau neîncredere de către interlocutori.

Avertismentul este următorul:

Cine vrea să mai acceseze „finanţări nerambursabile” trebuie să se grăbească să o facă în următorii 3-4 ani, căci după aceea nu vor mai exista practic „fonduri europene” în România.

Este foarte probabil ca următorii 3-4 ani, până în 2020, vor fi ultimii ani în care noi, românii vom mai avea acces la un bazin de finanţări europene cât de cât consistent (bugetul oficial pentru e undeva pe la 22 miliarde de euro, başca firimiturile ce vor mai putea fi accesate de organizaţii din România prin participarea la unele programe pan-europene, gen Orizont 2020). Ipoteza mea este că după 2020 (când în mod oficial ar trebui să înceapă un nou exercițiu financiar multianual european) România nu va mai primi practic bani din partea UE, sau daca vor mai fi ceva fonduri, volumul de finanţări nerambursabile şi condiţiile de accesare ataşate vor fi de aşa natură încât şansele de a beneficia de „sprijin nerambursabil din partea UE” vor fi extrem de scăzute pentru cetăţenii şi organizaţiile din România.

Până acum avertismentul meu s-a bazat pe informaţiile (foarte fragmentare) pe care le am despre noua politică de coeziune post 2020 (la care nişte furnicuţe birocratice din imensa maşinărie a „instituţiilor europene” lucrează deja de zor într-un secret mai mult sau mai puţin deplin) şi pe imaginea generală pe care mi-am format-o despre cum merg lucrurile în Uniunea Europeană şi în vecinătatea inernaţinală relevantă.

De vineri încoace, după Brexit, cred că au crescut exponenţial şansele nu numai ca să nu mai primim practic finanţări semnificative şi de real folos pentru nevoile ţării din viitorul buget comunitar post-2020, dar şi ca, din negocierile tratatelor europene ce vor urma, România să iasă încă odată foarte prost şi, sub pretextul „reformelor” necesare pentru aderarea la „zona euro”, să avem parte de nişte condiţii draconice care, pe lângă declaşarea unei recesiuni economice pe termen lung similară cu cea din Grecia sau Portugalia şi devastarea firavelor oaze de prosperitate din societatea românească, vor duce la desfiinţarea ultimelor pârghii de decizie economică şi politică ale statului român.

Dacă într-adevăr Marea Britanie va ieşi din Uniunea Europeană (iar deocamdată iau de bună această ipoteză care rămâne de văzut dacă chiar se va actualiza) atunci prevăd două posibile scenarii de evoluţie.

1) Scenariul nr.1: Uniunea Europeană cu mai multe viteze – Ueber-Eurostaatul (Statele Unite ale Europei Occidentale) și Restul. Acesta este scenariul în care un grup central de ţări (Germania, Franţa, ţările Benelux, posibil Italia, Austria şi rămâne de văzut dacă vor mai fi şi altele) din zona euro vor decide să se integreze rapid într-o uniune deopotrivă fiscală (ca să-i pună monedei euro propteaua fiscală atât de necesară) şi politică (căci pe lângă politici fiscale comune, va trebui în mod logic să existe atât un centru politic care să ia deciziile cât şi un forum comun de reprezentare „democratică” care să legitimeze impunerea birurilor comune). În Uniunea Europeană fără Marea Britanie vom asista, deci, la apariţia unui Euro-Uberstaat centralizat în jurul bionomului Germania-Franţa, încojurat de o vastă centură periferică formată din celelalte state din fostul UE-27 („Europa cu viteza a doua”), care rămâne de văzut în ce relaţie vor fi cu noul centru politic, economic şi, posibil, treptat şi militar.

Problema cea mai spinoasă o vor reprezenta celelalte ţări din zona euro, care nu vor putea/nu vor dori să se integreze în uniunea politică supra-statală centrată în jurul Germaniei şi care, fie vor renunţa la euro şi vor reveni la o monedă naţională (cu rate de schimb flexibile faţă de euro), fie vor fi integrate într-un fel de uniune monetară secundară mai puţin strictă cu deficitul bugetar, un fel de euro de clasa a doua (scenariu foarte puţin probabil).

Ţările nordice din afara zonei euro vor gravita cel mai probabil către Marea Britanie, care e de aşteptat că va încerca să angajeze cât mai multe ţări (foste) membre UE într-o zonă de liber schimb economic fără eşafodaf politic supra-naţional (deci e vorba de o zonă de liber schimb a unor state naţionale, cu monedă proprie şi cu alte atribute ale suveranităţii, precum controlul asupra graniţelor / fluxul migratorii/ exportul beneficiilor sociale).

La estul marelui Euro-Uberstaat (în care rămâne de văzut dacă se va integra o Austrie năpădită de fluxuri migratorii şi în plină deplasare politică internă spre dreapa) ţările foste socialiste vor fi prinse între dependenţa economică de spaţiul german, inapetenţa cronică pentru o parte tot semnificativă a meniului „integrării europene” (cum ar fi acceptarea cotelor de refugiaţi, ingineriile sociale promovate de Bruxelles, etc.) şi necesitatea securizării/repoziţionării faţă de catastrofa din Ucraina şi față de reafirmarea puterii militare a Federaţiei Ruse. Foarte probabil că ţările din Grupul de la Visegrad (posibil plus unele ţări baltice) vor încerca să se coalizeze şi să negocieze cu Euro-Uberstaatul clauze de opt-out, atât la nivel economic (cum ar fi anularea obligaţiei de a intra în zona euro) cât şi la nivel politic şi social (refuzul cotelor de imigranţi, menţinerea controlului asupra graniţelor naţionale, etc).

Ce va face România? Păi, conform cu cele comunicate de mai marii noștri, România înaintează neabătut pe calea integrării tot mai strânse în Uniunea Europeană şi se pregăteşte ca în 2019 să adere la moneda euro. La Bucureşti nimic nu s-a schimbat, mergem tot înainte, tovarăşi, de dată asta nu către societatea socialistă multilateral dezvoltată (către care Partidul Comunist Român, în frunte cu genialul cârmaci Nicolae Ceauşescu a tot înaintat neabătut până în a căzut în prăpastie în decembrie 1989) ci către raiul multicultural al dezvoltării durabile, inteligente şi favorabile incluziunii sociale, în conformitate cu prevederile Agendei 2020 (chiar dacă prin 2020 s-ar putea să nu mai existe referentul real al Agendei…).

Lasând gluma la o parte, realitatea este că din peisajul politic românesc lipsesc orice forţe politice care ar fi capabile să asigure o adaptare a ţării la realităţile curente, care sunt cu totul de altă natură decât viitorul de aur imaginat de cei ce au aderat cu entuziasm la cooperativa europeană în 2007. Atât la nivelul partidelor parlamentare (ajunse sub bagheta unor figuranţi jalnici precum Dragnea sau Ghiorghiu), cât şi la nivelul organocraturii (care exercită puterea de facto în această ţară) şi al „tehnocraţilor” guvernamentali nu pare să existe absolut niciun fel de pregătire, absolut niciun fel de scenariu de politică viitoare pentru varianta în care, pe parcursul „integrării europene” realitatea începe să arate tot mai diferit de cea descrisă în hârtiile semnate cu comisarii de la Bruxelles.

Drept urmare, până datele politicii interne nu se schimbă nu ne putem aştepta decât că România va merge tot înainte pe drumul integrării în zona euro şi în raiul multicultural „european”, cu consecinţa că figuranţii din fruntea noastră vor semna absolut orice va veni de la Bruxelles, Berlin şi Paris, în orice condiţii şi cu orice consecinţe. Iar dacă tot insistăm că vrem să aderăm la euro, de la Bruxelles, Berlin, Paris şi din alte centre ale Euro-Uberstaatului vor veni cu siguranţă multe indicaţii preţioase, condiţionalităţi, presiuni de toate felurile, foi de parcus cu reforme şi restructurări.

În schimb, alte fonduri europene după 2020 în niciun caz nu ne mai putem aştepta în mod rezonabil să mai vină prin politica de coeziune care, fie nu va mai exista nici măcar cu numele, fie, dacă va exista, va fi aşa de mult orientată către „creşterea competitivităţii”, „promovarea inovaţiei” sau „specializare inteligentă” încât practic va fi inaccesibilă firmelor şi instituţiilor din România.

La urma urmei, de ce să mai aibă Euro-Uberstaatul o politică de coeziune destinată ţărilor din afara deplinei uniuni fiscale şi politice, în condiţiile în care ceea ce conta cu adevărat (activele economice reale) fost deja „integrate european”? Aşa că, după 2020, cel mai probabil, adio politică de coeziune, unii (cetăţeni de nădejde din Euro-Uberstaat) vor rămâne cu pământul arabil, cu pădurile, cu petrolul, energia, telecomunicaţiile, apa şi cam tot ce contează pe teritoriul acestei ţări, başca munca ieftină a milioanelor de neoiobagi valahi, în timp ce, în compensaţie, în România vom avea câteva bucăţi de autostradă fără legătură între ele, sute de centre de informare turistică în satele părăsite de ultimii tineri plecaţi să culeagă căpşuni în Spania și castraveți în Germania, plus nişte firme dotate cu utilaje (cumpărate tot din „Europa”), vreo patru-cinci centre istorice zugrăvite cu sprijinul FEDR, sute şi sute de planuri de acţiune şi strategii de dezvoltare „durabilă”, mii şi mii de liste cu participanţi la conferinţe, seminarii şi cursuri despre „dezvoltarea capitalului uman” şi altele asemenea…

Nu-i aşa că se merită? Nu vi se pare că forţele conducătoare ale statului nostru, bandopartidele şi organocratura, au făcut o afacere foarte bună cu integrarea europeană, încât, la 100 de ani de la Pacea de la Buftea, prevederile respectivului tratat (niciodată ratificat de statul român) au ajuns să fie puse în aplicare cu asupra de măsură (prin acel tratat Regatul României, înfrânt militar de Puterile Centrale, ceda resursele de petrol pentru 90 de ani, în schimb slugostatul post-decembrist a cedat „for ever” aceste resurse puterilor străine acţionare în OMV….)? Nu mai vorbim şi de faptul că Pacea de la Buftea nu conţinea nicio prevedere despre „combatarea oricăror forme de discriminare” şi implicit despre redefinirea jurică a familiei, probleme care ne vor preocupa din ce în ce mai mult de acum încolo ca urmare a imperativului de a deveni buni cetăţeni europeni corectaţi politic, după cum ne vrea noua stăpânire iniţiată în tainele umanismului post-modernist de sorginte iluministă…

În orice caz, ce-a mâncat lupul e bun mâncat, ce-a fost integrat e bun integrat, cât despre fonduri europene (în fapt, nişte nimicuri în comparaţie cu valoarea activelor reale cedate ca urmare a „integrării europene”) următorii 3-4 ani sunt singurul interval în care, în principiu, unii români vor mai putea beneficia de aşa ceva. Practic, lansarea diverselor programe de finanţare a fost amânată în mod repetat, încât deocamdată rata de absorţie este extrem de scăzută.

Despre catastrofa numită „absorţia fondurilor europene în perioada 2007-2013” prefer să nu mai zic nimic în acest context, (oricum trecutul nimeni nu-l mai schimbă, cel mult îl povesteşte diferit), pentru că perioada respectivă (marcată de angajarea cu toate pânzele sus pe traiectoria „axei Bucureşti-Londra-Washington”) se va bucura cu siguranţă de  o posteritate interesantă în cazul în care cursul viitor al evoluţiei UE va fi unul mai apropiat de cel de-al doilea scenariu pe care-l cred posibil, deşi mai puţin probabil decât primul (Europa cu mai multe viteze: Euro-Uberstaatul si restul).

2) Scenariul nr.2: destrămarea treptată a arhitecturii europene post-Maastricht şi coagularea unui pol continental marcat de apropierea dintre Germania şi Federaţie Rusă.

Acest scenariu este mai puţin probabil, dar nu poate fi exclus cu totul în condiţiile în care, în timp ce pe scena politică din Franţa şi Germania, cele două state centrale pentru proiectul Uniunii Europene, forţele politice care se opun integrării supra-statale în favoarea menţinerii statului naţional suveran sunt mai puternice ca niciodată (în fapt, în Germania, odată cu afirmarea partidului consevator anti-euro şi anti-emigraţie Alternativă pentru Germania, o astfel de forţă politică a ajuns să conteze în politica internă de la cel de-al doilea răboi mondial încoace), pe plan internaţional se conturează tot mai clar o ordine multi-polară, în care capacitatea hegemonului de peste Atlantic de a-şi impune în mod unilateral punctul de vedere este semnificativ mai redusă decât oricând de după sfârşitul războiului rece.

Indiferent de cât de puternice ar deveni forţele politice anti-UE în ţări ca Franţa sau Olanda (unde, să presupunem prin absurd, că în urma unor referendumuri s-ar lua decizii de părăsire a zonei euro, sau chiar a Uniunii Europene), abandonarea idealului „uniunii tot mai strânse” şi a proiectului Statelor Unite ale Europei, cu revenirea de rigoare către statul naţional, nu va fi posibilă decât în condiţiile, altfel extrem de improbile, dar nu cu totul imposibile, în care Germania s-ar elibera din multiplele mecanisme de dependenţă faţă de un Washington care, din diverse motive, ar decide să-şi reducă prezenţa militară pe vechiul continent. Evident, vorbim de un scenariu extrem de improbabil, de vreme ce elitele politice actuale în Germania au o orientare exclusiv atlanticistă şi, în consecinţă, federalistă şi integraţionistă la nivel european. Doar nişte mutaţii majore atât pe plan intern în America (câştigarea alegerilor prezintenţiale de către Trump, fapt cu totul improbabil în condiţiile în care rolul electoral al acestuia pare a fi exclusiv acela de a favoriza „înghiţirea” găluştei Hillary Clinton de către America încă ne-corectată politic) cât şi în lume (crize politico-militare majore concomitente şi persistente în Asia şi Orientul Mijlociu, care ar forţa SUA să-şi concentreze resursele în zonele respective şi să lase „Europe to its own fate”, başca o criză financiară globală, având printre urmări punerea pe butuci a vânzărilor industriei auto din Germania) ar putea să furnizeze un context global care să favorizeze o politică de apropiere între Berlin şi Moscova în afara cadrului atlanticist-eurointegraţionist. Scenariul acesta este extrem de improbabil, dar nu imposibil.

Realitatea este că, în condiţiile în care Germania are o economie totalmente dependentă de materii prime importate şi de accesul la pieţe externe pentru exportul produselor proprii, singura piaţă care ar putea fi o alternativă fezabilă în momentul în care piaţa unică europeană ar fi zguduită de forţele anti-euro şi anti-integrare din celelalte ţări (foste) membre UE este imensa piaţă internă a Federaţiei Ruse. Complementarităţile profunde dintre nevoile economice ale Germaniei şi ale Rusiei (evidente în perioada de dinainte declanşării crizei din Ucraina) nu vor putea avea însă o expresie politică într-o apropiere strategică dintre cei doi giganţi continentali decât dacă o (destul de probabilă) criză politică în Europa declanşată de ajungerea la putere în Franţa / în mai multe state occidentale a unor forţe anti-UE s-ar suprapune peste foarte improbabile crize globale / mutaţii interne în politica internă a SUA, ce ar avea potenţialul de a obliga America să renunţe, cel puţin într-o anumită măsură, la controlul exercitat asupra politicii germane prin diverse mecanisme de soft şi hard-power.

Nu este foarte probabil că vom asista la o astfel de suprapunere iar, în cazul în care s-ar întâmpla, nu-i deloc exclus că la final nu vom avea un show-down cu praf de puşcă, întrucât mizele geopolitice ale unei apropieri între cei doi giganţi continentali sunt cu adevărat „mind-blowing”.

Pe de altă parte, în cazul în care, în anii următorii proiectul de construire al Euro-Uberstaatului va eşua iar în continuarea Brexitului vom asista la părăsirea UE sau doar a uniunii monetare de către un alt stat membru important (Franţa, Olanda, Italia), cu consecinţele de rigoare în ceea ce priveşte stabilitatea euro şi funcţionalitatea pieţei unice, cu toată presiunea hegemonului transatlantic Germania va fi obligată să se uite către Răsărit, pentru a-şi asigura deopotrivă materiile prime și piaţa alternativă pentru produsele industriale. Să nu uităm că, atât în Germania cât şi în Rusia există la cel mai înalt nivel susţinători ai unei apropieri strategice şi ai unui parteneriat pe termen lung între cele două mari puteri (una economică, alta militară). În cazul în care, în cele din urmă, lucrurile o vor lua o întorsătură proastă cu integrarea europeană, alternativa logică pentru Germania va fi o colaborare mai strânsă cu Rusia, într-un cadru de cooperare bazat mai degrabă pe principiile clasice ale relaţiilor internaţionale (suveranitate şi echilibru între mari puteri, cu respectarea zonelor de influenţă delimitate în mod reciproc și a neamestecului în politica internă) şi nu pe mai recentele „norme europene”, etc.

Dacă acest scenariu (puțin probabil, accentuez, dar nu cu totul imposibil în condițiile în care proiectul integrării europene ar eșua într-un anumit context internațional favorabil limitării influenței hegemonului transatlantic asupra afacerilor continentale) se va actualiza, atunci acesta ar fi fără îndoială un coșmar istoric pentru toate statele dintre Germania și Rusia, care și-au construit strategiile pe ipoteza că integrarea europenă este ireversibilă și că hegemonul SUA va fi prezent for ever pe continentul european. Probabil că nu Polonia, ci România va fi statul care va avea de suferit șocul cel mai mare.

Tot ce s-a construit politic în România de după Ceaușescu a fost clădit pe ipoteza că integrarea în Uniunea Europeană și în NATO reprezintă apoteoza istoriei României și că pentru a merita onoarea de a fi primi în aceste cluburi selecte, nicio cedare de suveranitate și niciun sacrificiu nu va fi prea mult, pentru că la final, totul va fi foarte bine, beneficiile integrării în UE și NATO vor compensa orice pierderi înregistrate de-a lungul ”parcursului euro-atlantic”, la final va crește plăcinta, va fi bine pentru toată lumea, trai pe vătrai în raiul consumerist după care milioane de români au tânjit atâta pe vremea când erau ținuți în frig și beznă de cizmarul de la Scornicești.

De fapt, deși foarte puțină lume realizează, în realitate toată șandramaua politică (altfel profund fragilă, nefiind altceva decât o altă formă fără fond) a României de astăzi se bazează pe teoria liberală a ”sfârșitului istoriei”. Dacă pentru Fukuyama & comp., convertirea lumii la capitalism și la valorile ”democrației liberale” nu putea fi altceva decât ”sfârșitul istoriei” (liberalismul fiind echivalent, la urma urmei, cu cea mai bună dintre toate civilizațiile posibile pe care umanitatea le-a experimentat de-a lungul istoriei), pentru puținii politicieni români (post-)comuniști cu ceva creier și minimă cultură politică, plus pentru specialiștii din organocratură care s-au ocupat cu detaliile operaționale ale chestiunii, integrarea în UE și în NATO au fost țintele politice supreme, dincolo de care niciun viitor și nicio alternativă istorică nu mai sunt posibile. Așa că să nu ne mirăm că, la ani buni după ce ne-am integrat în EU și NATO, până astăzi nimeni n-a fost în stare să dea o viziune despre viitorul României în secolul al XXI-lea, alta decât tot mai multă integrare în EU, până când vom fi deplin integrați ca o provincie oarecare în Statele Unite ale Europei, invocate cu atâta drag și de (fostul) președinte Băsescu (cel puțin până și-a mai schimbat părerea după izbucnirea crizei refugiaților).

Ei bine, indiferent dacă ne place să recunoaștem, dacă privim în jur, la cum arată lumea la după un sfert de veac de când profetul Fukuyama a proclamat sfârșitul istoriei prin democrație liberală și capitalism, putem să spunem că locul respectivului profet e mai degrabă în vitrina cu curiozități academice (dacă nu la azilul cu visători lunatici) și nu în aula gânditorilor profunzi despre starea de acum a omenirii. În niciun caz cursul istoriei nu s-a sfârșit prin proțăpirea umanității în democrație și liberalism.

Cât despre mica și dezorientata noastră Românie, gratulată de unii ca fiind în cel mai fericit moment al istoriei ei (tocmai acum când milioane dintre cetățenii ei au trebuit să-și câștigea pâinea vieții plecând în cele patru colțuri ale lumi, iar pământul și bogățiile țării au ajuns pe mâini străine într-o măsură care întrece tot ce s-a întâmplat în cele mai crunte momente de cotropire militară din trecut), este evident că, deocamdată toată lumea doarme în iluziile și somnul cel de veci al nădejdilor puse în ”integrarea europeană” și, implicit, în “sfârșitul (terorii) istoriei” prin stat de drept și democrație liberală.

Pentru toți cei care nu-și pot imagina viitorul decât într-un mod uniliniar și apoteotic, (viitorul nu poate fi altceva decât un proces de integrare “ever closer”, până când România va fi un județ liberal model mai ales în combaterea corupției în republica laică universală a Statelor Unite ale Europei) Brexitul a fost un șoc, dar nici pe departe suficient ca să ne trezească la realitatea dimensiunii continentale a eșecului filosofiilor liberale pe care s-a bazat și se bazează proiectul “integrării europene”. Foarte posibil că vor fi necesare și alte șocuri asemenătoare, după care ne putem aștepta ca, în buna tradiție a locului, românul cu mintea lui „cea de pe urmă” să penduleze în extrema cealaltă.

Reducerea drastică / dispariția “fondurilor europene” în câțiva ani de zile s-ar putea să fie un astfel de șoc, pentru care, deocamdată, în țara românească nimeni nu pare să fie pregătit nici mental, darămite să la nivel instituțional. Or, după cum evoluează lucrurile în urma Brexitului, este cât se poate de rezonabil să estimăm că “fondurile europene” vor scădea dramatic (în cazul în care UE se va transforma într-un stat federal, grosul bugetului va fi alocat priorităților zonei euro) sau chiar vor dispărea cu totul, în scenariul pesimist în care arhitectura instituțională post-Maastricht a UE intră în disoluție treptată ca urmare a ieșirii unor noi state din UE și a re-orientării Germaniei spre relații privilegiate cu Federația Rusă.

Indiferent care va fi scenariul după care vor evolua lucrurile în Uniunea Europeană după Brexit, un fapt este absolut cert: noi, românii, suntem cu totul nepregătiți și dezarmați mental și psihic pentru eventualitatea, din ce în ce mai probabilă, în care “integrarea europeană” se va dovedi a nu fi echivalentă nici cu raiul consumerist al “țării ca afară” și nici cu finalul apoteotic al istoriei statului român, prin integrarea / dizolvarea în Statele Unite ale Europei.

Se pare că istoria nu vrea să se sfârșească așa de repede și că, fie că ne place fie că nu, în următorii ani vom avea parte de „binecuvântarea” de a trăi în vremuri interesante în care vom fi obligați să luăm decizii complicate, poate chiar istorice prin consecințele lor (de exemplu, dacă sau nu să organizăm un referendum pentru renunțarea la leu și aderarea la euro) în contextul unor evoluții divergente de așteptările și perspectivele pe care le aveam în privința “integrării europene“. O astfel de evoluție, foarte posibilă după Brexit, este reducerea semnificativă / desființarea finanțărilor nerambursabile din bugetul UE pentru România în perioada de după 2020.

Spune-ți părerea