Felicia Deac: „Unchiul Dumitru, Sfântul închis al familiei noastre”

Familia doctorului Uţă a avut un cult deosebit pentru ajutorarea celor aflaţi în dificultate; multor nepoţi le-au oferit şansa de a studia la Bucureşti. Doamna Felicia Deac, fiică de deţinut politic mort la Aiud, a absolvit Facultatea de Textile la Iaşi, media permiţându-i să obţină un post în Bucureşti, în proiectare. A avut privilegiul de a locui la familia Uţă câteva luni, pînă a reuşit să-şi cumpere un apartament, cunoscând astfel şi fiind părtaşă la o viaţă trăită cu dragoste de Dumnezeu şi de semeni. Învăţătura începută în casa părintească şi consolidată în casa familiei Uţă le-a transmis-o apoi copiilor, iar acum nepoţilor. Doamna Deac a avut amabilitatea de a ne împărtăşi câteva amintiri despre doctorul Dumitru Uţă.

Vara anului 1964 mi-am petrecut-o la Govora, la o soră a mamei mele, medic în stațiune. Învățam, împreună cu vărul meu, pentru examenul de admitere la facultate. Deodată ne-a fulgerat o veste… Unchiul Dumitru a fost eliberat din închisoare.

Unchiul Dumitru – un nume pronunțat cu venerație în familia noastră, un unchi care pentru noi avea aură de sfânt. Un unchi pentru care ne rugam mereu să-i dea Dumnezeu putere să reziste, să ne revedem, iar noi, copiii, să-l cunoaștem. Era la Cluj, internat în clinica de boli interne. Foștii lui colegi de facultate, ajunși acum profesori și șefi de clinici, l-au îngrijit cu o devoțiune extraordinară pentru acele vremuri, l-au transferat din clinică în clinică, încercând să-i tămăduiască sau să-i amelioreze suferințele căpătate în cei 23 de ani de temniță grea.

În drumul de întoarcere la Oradea, într-un început de septembrie cald, în care natura era încă în plinătatea puterilor și frumuseților ei, am întrerupt călătoria la Cluj.

L-am căutat pe unchiul la clinică. Și stând așa, pe o alee mărginită de tufe de trandafiri multicolori, deodată, în fața mea a apărut unchiul.

Dr Dumitru Uta

Înalt, foarte slab, palid, cu o figură ascetică, senină și zâmbitoare totuși, cu părul alb ca neaua, îmbrăcat cu pijamaua și halatul de spital, m-a îmbrățișat și mi-a sărutat obrajii, fruntea și mâinile.

Eram atât de emoționată, în fața mea era un sfânt, un sfânt al închisorilor, pentru care m-am rugat mereu, pe care l-am visat de atâtea ori.

Era omul în brațele căruia, în temnița de la Aiud, a murit tatăl meu.

A început să mă întrebe despre toți; eram prima din familie care îl vizita. Îl interesa fiecare membru al familiei, în închisoare fusese complet izolat după venirea comuniștilor la putere.

Vroia să știe dacă sunt sănătoși, dacă trăiesc, ce meserii au cei ce fuseseră tineri sau copii în momentul arestării lui, dacă s-au căsătorit, dacă au copii sau nepoți, ce fac, cum gândesc.

Din felul cum punea întrebările, din observațiile pe care le făcea, mi-am dat seama că era mult rupt de realitate. El, omul de o verticalitate absolută, rămas credincios crezului său, chiar și atunci când repercursiunile erau cumplite, n-a înțeles de la început dualitatea în care trăiam cei mai mulți dintre noi; una simțeam și alta făceam, copleșiți de frica represaliilor Securității, temându-ne noi, copiii, că vom fi dați afară din școli, iar adulții – că vor rămâne fără loc de muncă. Eram oare lași sau realizam că monstrul comunist eram mult mai puternic decât noi și nici conjunctura internațională nu ne era favorabilă?! Valorile morale, credința în Dumnezeu, spiritul de dreptate, libertate, democrație, corectitudine, dragoste de țară și neam, dragostea și respectul pentru tradițiile poporului român, grija pentru păstrarea și perpetuarea lor, ne erau cultivate în secret în familie. Nu le spuneam niciodată cu voce tare la școală sau în prezența străinilor.

La Aiud, Dumitru Uță refuzase orice fel de ”reeducare” și făcuse mulți ani de zarcă, o secție a închisorii complet izolată, cu condiții mult mai grele decât în închisoarea mare, care oricum era foarte grea.

Din familie știam că fusese un student excepțional, pasionat de medicină, adept al principiului că medicul trebuie să tămăduiască atât trupul, cât și sufletul bolnavului.

Arestat în 1941 în urma ”rebeliunii”, a fost condamnat de regimul Antonescu la 25 ani de închisoare și internat la Aiud.

Până la venirea comuniștilor la putere, a putut să desfășoare activitate medicală și în închisoare și în afara ei.

Având solide cunoștințe în domeniu, era solicitat atât de notabilitățile orașului, cât și de oamenii obișnuiți.

În această perioadă, o elevă de liceu, Viorica Motolea, îl cunoaște și se îndrăgostește de el. Peste ani, viețile lor se vor împleti strâns.

După schimbarea regimului politic, tata-mare a făcut demersuri să-l scoată din închisoare.

Pentru aceasta, ar fi trebuit ca unchiul să declare în scris că se dezice de ideile lui și că aderă la Partidul Comunist.

Acesta a refuzat, a preferat continuarea detenției decât să se dezică de crezul lui politic sau să fie fățarnic.

Și astfel a trăit complet izolat, rupt de lume, lipsit total de asitență medicală, că de cea religioasă nici nu putea să fie vorba, fără cărți și fără ustensile de scris, în frig, nehrănit, cu posibilități precare de igienă, fără a se bucura de lumina soarelui și de aer curat, insultat, batjocorit, amenințat pe toată perioada detenției din cursul regimului comunist, aproape 20 de ani.

L-au ținut în viață credința în Dumnezeu, caracterul său integru și siguranța că lupta pentru o cauză dreaptă.

Dr Dumitr Uta. Revederea cu ocazia a 35 de ani de la absolvirea facultatii

După perioada de îngrijire în clinicile din Cluj și într-un sanatoriu din împrejurimi a ajuns la București, unde avea mulți veri și nepoți. Fără loc de muncă, fără locuință, doar cu banii puși la dispoziție de mama împreună cu sora lui, doctorița, a fost nevoit să apeleze la găzduirea acestora. Primit cu mult drag, de unii chiar cu venerație, a fost găzduit de fiecare doar câteva zile. Oamenii erau copleșiți de frica represaliilor Securității. Unchiul se pusese la curent cu realitatea din țară și nu tăcea. Critica cu tărie socialismul și comunismul, stările de fapt din țară și din tot sistemul socialist, precum și trădarea și indiferența Occidentului. În acea vreme era suficientă o reclamație la Securitate cum că împărtășești idei potrivnice ideologiei partidului comunist și îți puteai pierde locul de muncă sau puteai fi arestat, mai ales cei cu ”dosar prost”. Așa că, după doar două sau trei zile se găsea un motiv politicos de întrerupere a șederii și unchiul pleca la o altă rudă fără să se mire, fără să se supere. Dar unchiul continua să vorbească fără cenzură și speria oamenii. Doar în timp, lămurit de tanti Viorica, a realizat adevărul ce se ascundea în spatele motivațiilor politicoase cu care îi era refuzată continuarea șederii. Familia l-a privit ca pe un erou cât a stat la închisoare și l-a cultivat, dar acum, la ieșire, mulți dintre ei, cu ”dosar prost”,  ei înșiși, se temeau. Așa se face că au fost câteva nopți în care a dormit în tramvaiele care circulau și noaptea în oraș.

Din rânduiala lui Dumnezeu, Viorica, eleva care se îndrăgostise de el cu mulți ani în urmă și i-a purtat mereu icoana în sufletul său, află că nu a murit în temniță, că este liber și în dificultate în București. Deși directoare de școală, profesoară emerită în științe biologice, renunță la toate, vine în București și reușește să-l găsească.

Împart un apartament cu chirie, pe strada Secuilor. Unchiului îi este refuzată susținerea examenului de licență; reușește totuși să se angajeze ca asistent medical la Clinica Neurologie II a Spitalului Central de Boli Neuropsihice. Tanti Viorica cumpără, cu ajutorul familiei, un apartament în apropiere de spital și ajunge șef de secție la Întreprinderea Didactica.

Sever și pretențios cu el însuși, prețuindu-și nespus de mult meseria, unchiul a depus eforturi supraomenești să se pună la curent cu tot ce s-a realizat în douăzeci și cinci de ani în neurologie. A stat mult în biblioteci, studiind tratate, citind articole din reviste de specialitate, fiind un bun cunoscător al limbilor franceză, engleză și germană. Cunoscându-i povestea, medicii din spital îl stimau și îl prețuiau mult și așa unchiul a putut participa și la cursurile de specializare ale medicilor neurologi, organizate de Minister.

Multele cunoștințe pe care le avea le folosea cu discreție la consilierea medicală și psihologică a bolnavilor internați pe secție. Deși nu avea mașină, făcea deseori vizite la domiciliul bolnavilor care fuseseră internați și aveau nevoie să continue recuperarea acasă sau atunci când era solicitat. Încerca să trateze și să aducă mângâiere atât trupului, cât și sufletului. Le oferea bolnavilor explicații medicale, dar și de ordin religios. Pe cei nevoiași îi ajuta adesea cu mâncare, împreună cu tanti Viorica. Nu accepta niciodată să fie plătit; era un desăvârșit doctor fără de arginți.

Era pretențios, iar cu noi, nepoții, mână de fier în mănușă de catifea. Și el și tanti Viorica erau dăruiți cu suflet mare și au găzduit numeroși nepoți care au urmat școala în București. Ținea foarte mult ca noi să ne exercităm meseria la cel mai înalt nivel profesional și să cunoaștem limbi străine, pentru a ne putea informa. Unchiul avea o cultură enciclopedică și ne plăcea să-l ascultăm.

De multe ori participam la Sfânta Liturghie la Mănăstirea Cernica și apoi mâncam la iarbă verde și unchiul ne vorbea în cuvinte simple, făcând conexiuni extraordinare între lucruri aparent opuse. Ne întrebam cu uimire cum poate să intre într-o minte de om atâta informație, atâtea cunoștințe din varii domenii, mult diferite de meseria lui. De multe ori între el și fratele lui, Constantin Uță, o mare capacitate intelectuală, profesor de filozofie, aveau loc discuții aprinse, uneori în contradictoriu.

În discuțiile cu noi avea un calm și o răbdare nesfârșită în a-și susține punctul de vedere, fără să ne repeadă, fără să ne jignească. Avea o puternică și profundă credință în Dumnezeu. De la Sfânta Liturghie lipsea doar când era de gardă la spital. Mânca puțin și postea mult. Dormea puțin și lucra foarte mult. Ne întrebam mereu cum poate un om care fusese chinuit în închisoare, ani de zile, să aibă un organism atât de puternic. Numai Dumnezeu l-a ajutat și i-a dat putere.

Dr Dumitru Uta alaturi de sotie, doamna Viorica Uta

Ne vorbea despre credință și rugăciune, analizând cu noi pildele din Evanghelii, dându-le de multe ori o interpretare profund originală. Ne vorbea de beneficiile fizice și spirituale ale postului, dar nu ne obliga să postim. Ne educa, dar nu ne obliga. Ne-a învățat să nu ne judecăm semenii, iar când nu putem să corectăm pe cineva prin vorbe bune, să lăsăm totul în grija lui Dumnezeu, iar noi să ne rugăm pentru aceasta. Uneori, în post, doar prin exemplul personal, ne dădea și nouă putere să postim cu el.

Când nu vorbea, aveam totdeauna impresia că se roagă în gând și așa și era. Pe atunci nu știam despre Rugăciunea Inimii. Am aflat despre ea mai târziu, tot de la unchiul.

După cutremurul din 1977 unchiul s-a decompensat puternic, reactivându-i-se vechile suferințe. Seismul l-a prins în spital. Clinica Neurologie II se afla într-o clădire foarte veche și foarte mulți bolnavi erau imobilizați la pat. Clădirea a fost puternic afectată și bolnavii au avut de suferit. Unchiul a rămas atunci în spital peste 48 de ore, alături de alte cadre medicale. Oboseala excesivă și emoțiile i-au reactivat vechile suferințe.

A continuat să lucreze, sub tratament, până s-a pensionat. Acum devenise mai distant față de noi și aveam senzația că s-a retras în rugăciune. La un moment dat a căzut la pat, iar tanti Viorica l-a îngrijit cu foarte mult devotament. S-a stins în dimineața zilei de 5 februarie 1980.

Trecerea lui la cele veșnice ne-a afectat pe toți cei care îi fusesem apropiați. Am pierdut un prieten drag, care știa să ne asculte, să ne sfătuiască și să ne scoată din impas. Regret mult că firul vieții lui nu a fost mai lung, că nu a ajuns să se bucure de copiii noștri, ai nepoților formați de el. Regret mult că în puținii ani pe care i-a trăit după eliberarea din pușcărie nu avut timpul necesar să-și scrie memoriile. A fost mult mai preocupat să se pună la curent cu noutățile din medicină și de bolnavii lui.

(Material apărut inițial în numărul 106 al revistei Rost din februarie 2012)

UPDATE (iunie 2016): Veronica Uță a plecat la Domnul pe 11 oct. 2015 fiind înmormântată pe 13, când Felicia Deac ar fi împlinit 70 de ani. Aceasta murise pe 16 ianuarie și cineva a spus că pur și simplu și-a dorit un cadou…

Alina Ioana Dida

About Alina Ioana Dida

Medic, publicist şi traducător. A tradus "Revoluţia franceză", de Albert Soboul, apărută în 2009 la Editura Prietenii Cărţii (Bucureşti).

Spune-ți părerea