Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide. Despre duhul „sfinţilor închisorilor” (VII)

Deţinutul profet

Ultima scriere a lui Ioan Ianolide, „Deţinutul profet”, cuprinde o sinteză cu caracter testamentar a concepţiei dezvoltate de misticii închisorilor comuniste. Ea este ridicată la treapta unei ample viziuni totalizatoare asupra lumii şi a destinului ei, interpretat în cheie eshatologică. Vremurile actuale nu mai au răbdare. Dinamica liniară, accelerată, a timpului istoric a depăşit de mult circularitatea statică a orânduirilor sociale cu caracter imuabil. Nu mai e timpul unui „conservatorism” înţeles în sensul unei atitudini păstrătoare de forme şi cadre tradiţionale, dacă pierdem din vedere tocmai esenţa, duhul care le-a generat cândva şi care se cere permanent actualizat. În schimb, e vremea unui nou profetism. A unei noi atitudini, insuflată cu putere şi cu duh, menită să orienteze omenirea înspre un „dincolo”, înspre acel punct de întâlnire a istoriei cu transcendenţa. Pe de-o parte, creştinătatea a mai cunoscut fermentaţia unor asemenea viziuni apocaliptice de-a lungul întregii sale istorii, încă de la începuturile ei. Frisoane de această natură au scuturat periodic conştiinţele, au produs nu o dată fenomene colective de panică. Acum însă, lucrurile par a sta cu totul altfel. Starea lumii actuale, semnele pe care ea le transmite celor capabili să le discearnă, indică un nou prag în care se află omenirea şi care se cuvine întâmpinat cu flacăra lucidă a unei credinţe orientate spre Împărăţia ce va să vină.

„Deţinutul dispune de un detector suprasensibil al duhurilor, ideilor şi forţelor ce se declanşează în lume. Simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Şi totuşi el e trist şi îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii care va veni. Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fără oponenţi şi fără precedent. Din punct de vedere antihristic, comunismul ateu şi-a îndeplinit misiunea şi nu mai este necesar, deci poate să dispară, spre a transmite puterea sa unei noi forţe apocaliptice.

Deţinutul e bătrân şi bolnav. Tensiunile lui lăuntrice cresc în măsura interiorizării şi izolării în care se află, dar cu deosebire ca o consecinţă a necesităţii mărturisirii. Poartă în el pe Hristos şi lumea, şi ştie că are datoria să participe la mântuirea lumii prin Hristos, deci şi Hristos şi lumea îl cheamă la apostolat. E lipsit de orice orgoliu şi de orice slavă deşartă, căci îşi controlează cu atenţie simţămintele inimii, încât ştie că numai râvna sfântă a vestirii îl face să caute o modalitate de a nu duce cu el în mormânt viziunea ce i s-a revelat. Nici n-o consideră a lui şi nici nu este a lui, ci este a sfinţilor şi martirilor acestui secol.”

Iată aşadar fixarea premiselor şi a originii viziunii pe care o articulează „deţinutul profet”.  Sensul apocaliptic al istoriei este ideea care domină întreaga sa scriere (şi nu e singurul din Biserică: aceeaşi temă centrală apare şi în scrierile unui sfânt român contemporan, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, ale cărui nevoinţe în pustia Ţării Sfinte au fost practic contemporane cu patimile mărturisitorilor din temniţele comuniste).  Ianolide nu se avântă într-o tentativă hazardată de interpretare a Cărţii Apocalipsei, prin pretenţia unei asocieri infailibile a simbolurilor ei cu elemente ale realităţii istorice sau cu prezicerea unor date fatidice, aşa cum poate fi văzut în destule scrieri controversate. Desigur, „fiarele” simbolizează forţele anticreştine care s-au manifestat şi se manifestă de-a lungul timpului, orice epocă putând identifica în cadrul ei asemenea curente spirituale. Preocuparea principală a lui Ioan Ianolide este mai degrabă starea morală a omenirii contemporane, în special a creştinătăţii, ale cărei carenţe şi dezertări au permis forţelor răului să ia o amploare fără precedent în istorie. „Epoca tehnologică” în care trăim actualmente poate fi caracterizată drept una stăpânită de o nouă idolatrie, de închinarea în faţa viţelului de aur al tehnicii şi al materiei. Cele şapte Biserici din Cartea Apocalipsei, cu scăderile şi abdicările lor, dar pe alocuri şi cu unele virtuţi încă dătătoare de speranţă, sunt bineînţeles ipostaze ale creştinătăţii – trecute sau prezente. Ceea ce frapează aici este imaginea plină de slavă şi putere în care apare Mântuitorul, radical diferită de cea a smereniei desăvârşite sub care a coborât în mijlocul lumii, şi care pare să dea nota dominantă a creştinismului actual.

„Bisericii îi vorbeşte din nou Duhul, adresându-se simbolic către creştinii din Tiatira. Fiul Omului este prezentat tot mai puternic, mai sever şi mai necruţător, cu ochi de foc şi picioare de aramă strălucitoare. Imaginea aceasta apocaliptică a Domnului aproape că a dispărut din viziunea creştinismului modern, care se amăgeşte cu un Iisus blând, milos, smerit şi resemnat, căci din păcate aşa arată sufletele noastre slăbănoage, iar cumplita nedreptate ce se dezlănţuie în veac o lăsăm în afara preocupărilor noastre, socotind că ea îi priveşte pe stăpânii lumii de azi, care, e drept, nu sunt călăuziţi de credinţa creştină.”

O privire panoramică dezvăluie lumea ca fiind teatrul unei vaste confruntări spirituale, iscate în primul rând de păcatele care s-au înstăpânit pe scară largă în întreaga omenire.

„În arena istoriei stau faţă în faţă două oştiri antrenate de două duhuri. Oamenii împătimiţi au devenit ei înşişi duh necurat şi nu mai au nevoie de invocarea satanei. Oamenii orgoliului, oamenii ateismului fac, prin voia lor, voia Satanei. Aşa se explică apariţia apocalipsei în istorie. Sunt nesfârşite mijloace cu care se organizează răul în lume, el tinzând să cucerească sufletele, vieţile şi veşnicia oamenilor. Răul are o mare putere de seducţie şi multe argumente, încât este greu să i se reziste de către oameni slabi la minte, slabi de inimă şi slabi în credinţă. Răul în lume vine din inima oamenilor, trece prin mintea lor şi ajunge să stăpânească voia lor. Robiţi răului, oamenii gustă satisfacţia răului. Robind conştiinţele, răul devine spiritualitate neagră a lumii, care-i conduce destinele pe calea pierzării. Răul devine principiu, criteriu şi mod de viaţă şi de ordine istorică. Răul se organizează şi devine putere, putere peste conştiinţe, putere peste lume. Răul nu se declară ca rău, ci se justifică drept bine, dar după rezultatele lui nefaste el se demască. Răul nu spune că vine de la diavol, dar refuză să se închine lui Dumnezeu şi prin asta îşi dezvăluie reaua credinţă. (…) Confruntarea apocaliptică nu trebuie văzută ca un război propriu zis, deşi are acest aspect, ci ca tentativă de a stăpâni lumea din toate punctele de vedere: spiritual, politic, economic, cultural, social, ştiinţific şi militar. Fiara vrea integral omul şi omenirea, cu toate cele spirituale ale ei, cât şi cu cele materiale, pentru toată viaţa şi pentru eternitate. Există deci o încleştare apocaliptică pe plan politic, pe plan economic, pe plan artistic, în gândirea filozofică, în formele ştiinţifice, în orânduirile sociale, cât şi în conflictele militare. Biruinţa lui Hristos şi deci a creştinătăţii trebuie să fie deplină în toate laturile şi domeniile vieţii omeneşti.”

Deşi acesta este aspectul primordial, nu e vorba prin urmare numai de o luptă duhovnicească, căci această lume a duhurilor o percepem în primul rând ca fiind ipostaziată în elemente şi fapte istorice. Nu poate fi vorba de o ruptură, de o discontinuitate între Împărăţia lui Dumnezeu din inimi şi cea din ceruri. La mijloc, între ele, se află o întreagă lume, cea de care luăm cunoştinţă înainte de orice altceva. Da, creştinii au datoria de a lupta în primul rând cu răul din propriul suflet iar Arhanghelul Mihail s-a luptat la rândul său şi l-a izgonit pe Satana din ceruri. Dar lumea aceasta, creaţia lui Dumnezeu, nu trebuie lăsată nici ea sub stăpânirea diavolului, ci pregătită, transfigurată, pentru a întâmpina a doua venire în slavă a Domnului Hristos.

„Deşi are origini divine, credinţa se plineşte prin oameni. Deşi are o eshatologie transcendentă, credinţa se plineşte pe pământ, în prezentul istoric. Creştinătatea nu se poate identifica cu împărăţiile din lume decât în măsura în care ele se identifică cu Hristos, atât în spiritualitatea lor cât şi în istoricitatea lor. Împărăţia lui Dumnezeu îşi arată forma ei desăvârşită în viaţa lui Iisus, dar ea se continuă prin Duhul Sfânt, care este şi împărăţia tainică a lui Hristos cel rămas în istorie şi care are menirea să umple veacul şi să pregătească lumea pentru cea de-a doua Venire. Istoria este teatrul în care se joacă mântuirea lumii, lucrare universală şi permanentă care angajează toate aspectele vieţii umane pe calea mântuirii, încât şi sufletele, şi fiinţele şi orânduirile sociale să crească în desăvârşire, conform harului şi voii lui Dumnezeu, iar aceasta nu la modul gratuit, ci în confruntarea cu puterile întunericului, făcând lumea vrednică de a-L primi pe Hristos. Nu este verosimilă şi nici convingătoare o împărăţie a lui Dumnezeu care ar lucra numai asupra conştiinţelor, dar ar fi indiferentă la orânduirile politico-sociale ori la fenomenele cultural-ştiinţifice ale omenirii.

Păcatul este individual, comunitar şi politic, de aceea şi pedepsele sunt personale, comunitare şi politice. Păcatul tinde să orienteze, să organizeze şi să stăpânească lumea. Păcatul personal este grav în profunzime, dar nu are suprafaţă mare. Păcatul organizat, legalizat şi guvernamental preia toată gravitatea păcatului personal şi-i adaugă orizont larg, tinzând să corupă şi să piardă lumea toată. Suferinţele cele mai cumplite ale lumii sunt cele comunitar-politice şi atrag şi cele mai grave pedepse. Creştinismul opune păcatului virtutea şi sfinţenia, dar spre a înfrunta forţele organizate ale păcatului, credinţa trebuie să fie mai lucrătoare, mai puternică şi mai convingătoare decât tentaţiile păcatului. Lupta se dă la modul individual, comunitar şi politic. Biserica nu se poate rezuma la păcatul personal, ci trebuie să dispună de conceptele şi mijloacele luptei cu păcatul comunitar şi politic. Restaurarea lumii e un proces complex şi complet prin biruinţa lui Hristos în toate planurile şi dimensiunile vieţii. Hristos a biruit lumea – aceasta este nădejdea lumii.”

Poate că termenul de păcat „comunitar” sau „politic” pare la prima vedere surprinzător, deşi nu este aşa. Ideologiile cu potenţial criminal, cum au fost în secolul trecut comunismul sau nazismul, au amplificat bestialitatea umană, au dus ororile şi hecatombele la un nivel nemaiîntâlnit în istorie, tocmai prin caracterul sistematic, motivat ideologic, al crimei. Iar despre nocivitatea ideologiilor şi a concepţiilor colective care nu ucid atât trupuri, cât mai degrabă suflete, nu credem că mai trebuie adăugat nimic. Căci tocmai acest element ideologic este noutatea radicală, cea care deosebeşte stadiul actual al omenirii (practic cea din ultimele două secole) de secolele şi mileniile anterioare şi care e de fapt premisa, dacă nu chiar cauza principală, a înstăpânirii evului apocaliptic. Forţele răului, fiarele, sunt în primul rând curente şi ideologii, iar rolul lor poate fi interpretat şi drept unul de a scutura creştinătatea sclerozată în forme fără fond şi de a o trezi la menirea ei autentică. În faţa unei confruntări de asemenea dimensiuni Ianolide constată că viziunea filocalică, cea care de fapt stă la baza urcuşului său duhovnicesc, e doar una strict personală, lăuntrică. Prin urmare, deşi absolut necesară pe acest plan, ea se dovedeşte totuşi insuficientă în contextul actual. Putinţa de a schimba lumea aparţine mai degrabă discursului evanghelic, modelului hristic de confruntare cu neajunsurile, cu păcatele şi cu mentalităţile osificate ale oamenilor, care îi fac impermeabili dimensiunii spirituale a Împărăţiei lui Dumnezeu.

„Ştie că datoreşte mult Filocaliei din punct de vedere sufletesc, că gândirea i-a fost formată de teologie, şi totuşi ia distanţă faţă de ele, le judecă pe toate cu luare aminte şi caută să le vadă pe toate în Hristos. Îl interesează mântuirea lumii: ce este, cum este şi cum se poate concretiza. Filocalia, din acest punct de vedere, îi pare o reducere a viziunii hristice asupra lumii la viziunea eremitică asupra monahismului. Filocalia este o restrângere a spiritualităţii creştine la spiritualitatea personală, ori, cel mult, monahală. Introspecţia monahilor i-a făcut să nu mai privească lumea ca lume. Viziunea din Filocalie e război nevăzut cu duhurile, război cu patimile şi război cu lumea luată ca păcat, or el vede războiul, păcatul şi lumea ca un tot integral. Discursul filocalic nu seamănă cu discursul evanghelic, căci acolo lupta se dă în lume, pentru schimbarea lumii şi spre înfrângerea forţelor întunericului din lume. Filocalia e scrisă în Evul Mediu, când problemele lumii erau transmise statelor, iar statele le rezolvau în măsura în care erau ori nu erau expresie a creştinătăţii, iar monahii se dedicau vieţii pur spirituale.”

Dimpotrivă, Duhul acţionează pretudindeni, la scara întregii lumi:

„Obiectul Bisericii este mântuirea lumii. Mântuirea lumii e asemănătoare cu creaţia lumii, adică este un fenomen unitar, solidar şi integral. Împărăţia lui Dumnezeu se zideşte concomitent în inimi, în lume şi în ceruri. Responsabilitatea Bisericii este integrală. Destinele lumii sunt încredinţate Bisericii de către Creatorul şi Mântuitorul lumii. Această misiune excepţională a Bisericii ne umple de har şi de frică. (…) În concluzie, constatăm că omenirea se află în cea mai acută şi generală criză a istoriei, criză în care creştinătatea îşi are partea ei de culpă prin absenţă istorică. Numai slăbiciunile interne ale creştinătăţii au făcut posibilă victoria forţelor satanice ale acestui grav declin apocaliptic. El era prevăzut de Mântuitorul, şi deci nu ne surprinde; el putea fi evitat, deci ne ridică probleme de conştiinţă; el trebuie învins, deci impune o revitalizare a creştinismului. Este necesar un început nou în creştinătate. Ajungând la această concluzie, ne cutremurăm de responsabilitatea pe care ne-o asumăm pronunţându-ne pentru un nou început de creştinătate. Ce este el? Cum trebuie să fie? Mărturisim că suntem cu cugetul în Duhul Adevărului, cât şi în Tradiţia Bisericii. Nu vom confunda însă Sfânta Tradiţie cu ideile şi formele inerţiei istorice, ci vom alege cu grijă tot ce este aur curat în istoria creştinismului şi care se poate aplica cu folos în viitor. De asemeni, considerăm că noul este o poruncă a Duhului Sfânt ce ne călăuzeşte, astfel că vom articula tradiţia cu noul, spre mântuirea lumii. Nu avem nici aerul de a epuiza problema şi nici pe acela de a fi infailibili (perfecți), ci facem o mărturisire de credinţă izvorâtă din martiriul secolului 20, care a cunoscut atât uciderea trupului, cât şi uciderea sufletului.”

Sugerând posibilitatea unui nou început pentru creştinătate, după ce a urcat treptele desăvârşirii lăuntrice prin trăirea sa din închisoare, Ioan Ianolide păşeşte pe tărâmul profetismului. Viziunea pe care el o propune (ca aparţinând de fapt întregii generaţii de mistici ai temniţelor) este cea numită creştinism integral.

„În faţa a tot ce a fost şi a tot ce este, cât şi în faţa a tot ce va urma, mă întreb cu toată gravitatea: Care este atitudinea autentic creştină? Ce ar face Hristos în locul nostru? Oare noi am procedat bine? Am împlinit noi voia lui Dumnezeu în acest secol? Iată întrebări profund tulburătoare. Pentru a le răspunde, trebuie să ştim foarte bine ce este Hristos şi ce este omenirea. Nu putem articula corect lucrarea mântuitoare a lui Hristos cu mântuirea lumii, dacă nu cunoaştem corect raportul dintre Hristos şi istorie.

Pornesc de la cunoscuta formulă din teologie că Hristos este Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit şi mă opresc asupra aspectului omenesc, căci pe cel dumnezeiesc îl consider încheiat. Despre Iisus ca om am a spune lucruri noi, nu descoperite de mine, ci uitate de oameni. Oamenii L-au redus pe Hristos la anumite caractere: teologii tinzând spre dogme şi abstracţiuni; misticii lansându-se în experienţe duhovniceşti de îndumnezeire; moraliştii făcând din morală centrul preocupării lor; filozofii, sociologii, artiştii, muzicienii, politicienii şi chiar economiştii descoperind în Iisus partea ce corespundea obiectivelor ce şi le propuseseră. Spre deosebire de toţi aceştia, eu voi face creştinism. Eu caut un Hristos integral. Lumea are nevoie de un Arhetip universal valabil, care să fie viu şi evident pentru toate categoriile de oameni şi îndeosebi pentru spiritele de elită şi cu forţă creatoare. Deci şi teologul şi laicul, şi artistul şi omul de ştiinţă, şi politicianul şi economistul trebuie să aibă imaginea integrală a Celui ce este Hristos, Logosul întrupat în istorie, chiar dacă fiecare dintre ei, conform darului ce-l are, adânceşte şi se dedică unei anume înţelegeri a lui Hristos.

 (…)

 El este atât interioritatea oamenilor, cât şi lucrarea lor din afară. El este deopotrivă în cer şi pe pământ, în om şi în transcendent. Numai prezenţa Lui ne face să nu ne simţim singuri şi ne defineşte rostul nostru de oameni. Iisus în oameni potenţează personalitatea umană până la desăvârşire. Omul fară Dumnezeu este haos, neant şi alienare. El a venit în lume ca trimis al Tatălui, ca Mesia şi ca Hristos. El a descoperit oamenilor o lume nouă, pentru care ne-a dat o învăţătură, dar şi Duh Sfânt spre a o putea realiza. Lumea nouă este Împărăţia lui Dumnezeu. Această împărăţie este o lucrare integrală, căci are trei locuri în care se construieşte concomitent şi solidar: în inimi, în lume şi în ceruri. Viaţa şi natura umană trebuie înnoite în Hristos.

(…)

Aşezat în faţa lui Iisus, simt cum mă topesc în El şi din El purced în fiinţa mea firavă şi tainică. Iisus e punctul din care totul pleacă şi în care totul se concentrează, încât ştiu bine că numai prin El exist, împreună cu lumea mea. El e plin de cutezanţă dar şi de prudenţă, ştiind cum să lucreze cu oamenii. Înţelepciunea Lui, inteligenţa Lui, iscusinţa Lui s-a dovedit superioară tuturor celor pe care i-a înfruntat, fie că a fost satana, fie că au fost fariseii, cărturarii, poporul, Iuda, Caiafa, Irod ori Pilat. Pe toţi i-a biruit. Niciodată nu a fost biruit în cuvânt de oameni. Adevărul nu numai că a fost enunţat categoric de către El, ci şi demonstrat fără putinţă de tăgadă. Adevărul Lui nu este impus silnic, ci e demonstrat logic. Iar argumentul suprem cu care-Şi justifică adevărul este neprihănirea Sa şi, în cele din urmă, jertfa Sa pentru adevăr. Iisus fiind Iubirea, Însuşi cu iubire cheamă pe oameni la adevăr. Demonstrează adevărul cu cuvântul, cu minuni, cu virtuţi şi cu jertfă, merge atât de departe încât înţelege pe cei ce au fost incapabili să recunoască adevărul propovăduit în propria lor cetate. Dar Dumnezeu fiind, El stabileşte şi un sfârşit al răbdării divine, ziua Judecăţii din urmă, când cei de rea-credinţă, care neagă şi batjocoresc adevărul împotriva evidenţei, care pe ei înşişi nu se mântuiesc şi nici pe alţii nu-i lasă să se mântuiască, îşi vor lua pedeapsa cuvenită în întunericul cel mai din afară şi veşnic. Răspunderile omenirii sunt globale. Mântuirea e un fenomen general omenesc, dar răspunderile elitelor conducătoare sunt cu mult mai mari. De aceea nu există o răspundere strict individuală, dar nici una exclusiv colectivă.

(…)

Pun faţă în faţă lucrarea lăuntrică a curăţirii de patimi căreia m-am dedicat un sfert de veac, cu realitatea omenirii pe care o observ de un alt sfert de veac. Concluzia ce o trag este că spiritualitatea pe care am practicat-o m-a rupt de realitatea veacului, dar în acelaşi timp, capacitatea de a înfrunta veacul, de a gândi veacul şi de a-i vedea destinele o datorez tocmai acelei spiritualităţi. Nu justific întru totul spiritualitatea dintâi, dar nici nu o scutesc de critica necesară. Critica mea se îndreaptă împotriva spiritualităţii creştine moderne, care şi-a propus să placă lui Dumnezeu, dar de fapt place puterii oamenilor.

În primul rând, spiritualitatea modernă creştină este reducţionistă. Învăţătura ei s-a distanţat de viaţă şi de lume, ocupându-se mai mult de abstracţiuni şi cel mai mult de aspectele morale, dar neglijând socialul şi istoricul. Funcţia socială a fost lăsată la voia întâmplării, conform puterii ce a dominat lumea. În aceste condiţii, oamenii s-au simţit părăsiţi de Biserică, iar Dumnezeu le-a părut tot mai îndepărtat. Alinarea sufletească şi corectivele morale nu au umplut golul imens creat în suflete şi în societate. Împărăţia lui Dumnezeu a rămas în inimă şi-n perspectivă eshatologică, dar a pierdut lucrarea istorică. Or, învăţătura creştină trebuie să acopere întreaga viaţă şi existenţă umană, căci totul a fost creat de Hristos şi totul este mântuit prin Hristos. Nu o credinţă bigotă şi îngustă, ci una luminată şi deschisă va putea triumfa în ochii oamenilor şi va fi recunoscută ca autoritate a lor tutelară. Deci e necesară o viziune unitară, solidară şi integrală despre lume, viaţă şi natură. Prin urmare, formând un suflet creştin, nu e suficient să-i dai virtuţi şi Duh Sfânt, ci şi orizont şi sens.

În al doilea rând, în creştinism s-a cuibărit formalismul. Riposta severă a Mântuitorului împotriva împietririi iudaice în formalism trebuie dată acum şi creştinătăţii formaliste. Ne-am închistat în dogme, idei, rânduieli, ritualuri şi instituţii. Dar trăirea vieţii în Duh Sfânt nu trebuie să rămână limitată la unele forme tradiţionale. Nu se poate a accepta nici anarhia (dezordinea) formelor, dar nici claustrarea (închiderea, retragerea) în forme.

În al treilea rând, Mântuitorul a rupt-o cu convenţiile iudaice şi a vestit o lume nouă, dar după două mii de ani, creştinătatea se trezeşte şi ea convenţională. Convenţiile sunt o plagă subtilă ce se strecoară în comportamentul creştin spre a se adapta conjuncturilor. Ele sunt nesincere faţă de adevărul creştin, fie din ignoranţă, fie din ipocrizie şi laşitate. Convenţiile sunt o cedare a autenticităţii creştine în faţa convenţiilor necreştine. Convenţionalismul secularizează creştinismul, îl face oportunist, dubios şi nesincer. Convenţionalismul abdică de la lupta mântuitoare şi se complace în viaţa prihănită. Prin convenţionalism, harul este iconomisit fară discernământ şi fără acoperire în aurul credinţei, facându-ne neguţători necinstiţi ai lui.

E necesară o păstrare, fără abatere, a purităţii învăţăturii creştine spre a nu fi nevrednici iconomi ai harului dumnezeiesc şi spre a nu discredita creştinismul în faţa oamenilor. E mai lucrătoare o Biserică prigonită dar pură, decât una strălucitoare dar convenţională. Această poziţie e a lui Hristos şi a lui Pavel. Ea a îmbinat în mod fericit puritatea adevărului cu înţelepciunea metodelor de mântuire ale lumii, pe când convenţionalismul practicat uneori de creştinătate e dubios moral şi discreditat social.

În al patrulea rând, în spiritualitatea creştină modernă domină neutralismul, o plagă mascată sub înţelepciune, dar care în realitate e un rău ce macină puterile dinamice, cutezătoare, eroice şi martirice ale creştinismului. Neutralitatea faţă de natură abandonează lumea în primitivitate. Neutralitatea faţă de viaţă părăseşte lumea în păcat. Neutralitatea faţă de satana adânceşte lumea în ambiguitatea morală. Neutralitatea faţă de materie duce lumea la mizerie. Neutralitatea socială lasă lumea în robie. Neutralitatea politică oferă puterea forţelor antihristice. Neutralitatea intelectuală imbecilizează. Neutralitatea culturală e mormânt spiritual. Neutralitatea faţă de lume este incapacitatea de a schimba lumea. Neutralitatea faţă de istorie e istoria bunului plac. Neutralitatea e moarte spirituală.

Hristos este dovada puterii supreme ce a intervenit spre mântuirea lumii, deci neutralitatea creştinilor e părăsirea lui Hristos şi indirect a lumii. Dacă azi creştinismul a ajuns neutralist în loc de a fi eroic, Duhul Sfânt îl va regenera în creştinătate, pentru lumea întreagă şi pentru toate timpurile. Ne-au fost necesare severele experienţe ale ateismului modern pentru a ne retrezi la lucrarea sfântă ce reaşează lumea în ordinea ei firească. Suferinţele epocii moderne sunt o metodă de retrezire a conştiinţei creştine.

În al cincilea rând, creştinismul are deschisă istoria în perspectiva vieţii veşnice de după moarte, dar prin acest caracter eshatologic el nu trebuie să părăsească istoria cu toate problemele ei, ci să o antreneze în sacru.

În al şaselea rând, creştinismul a fost întemeiat de Hristos ca o concepţie comunitară, dar în secolul nostru constatăm două fenomene: un fenomen colectivist-materialist de masă, care consideră că poate determina ştiinţific conştiinţa lumii, şi un fenomen spiritual individualist care, deşi atinge mari profunzimi sufleteşti, este lipsit de forţa şi orânduirea comunitară în care să se poată dezvolta liber. Fenomenul materialist domină politic lumea modernă, încât spiritualitatea creştină se dezvoltă la tensiuni maxime, care sunt împinse până la martiriu. Afirmarea condiţiei creştine e astăzi un act de eroism al gândirii, cuvântului şi vieţii. Cine nu e gata de jertfa supremă, nu poate rezista în credinţă în acest secol. Dar pe de altă parte, spiritualismul creştin se concentrează atât de intens în individ, încât pierde din vedere colectivitatea. Or, lumea nu se poate mântui prin extreme. Spiritualitatea individuală este parte a spiritualităţii comunitare, căci dacă oamenii nu intră în comuniune unii cu alţii, nu sunt nici vrednici hristofori şi nu se iubesc între ei, ba, mai mult, fac îndoielnică mântuirea.”

Prin cuvintele sale pline de prospeţime şi autenticitate, Ianolide articulează o viziune profetică, capabilă să zdruncine conştiinţe şi să devină implicit transformatoare de lume, prin facerea ei permeabilă lucrării Duhului Sfânt.

În acest punct se cuvin puse o serie de întrebări legitime, izvorâte dintr-o posibilă îngrijorare. Ar putea fi oare acest mesaj plin de putere şi de duh să fie răstălmăcit, greşit înţeles, deturnat în sensul unei posibile ideologii „integriste” (mai ales dacă avem în vedere termenul de „creştinism integral”)? Să fie citit în cheia unei pledoarii pentru un soi de totalitarism teocratic, asemenea celui practicat în regimurile islamiste? O înţelegere corectă a sensurilor nu poate duce decât la un răspuns negativ. Orice ideologizare sau schematizare pur „politică” nu ar corespunde intenţiei autorului, care depăşeşte orice îngustime, orice formalism, lăsând să se reverse în toată plenitudinea ei o viziune autentică.

„Biserica restrânsă la rugăciuni, rituri, ceremonii şi tradiţii este inaptă să ducă lumea mai departe. Creştinismul formal, oricât este el justificat tradiţional, până la urmă cedează prin incapacitatea lui spirituală şi dinamică. Fiindcă darurile Sfântului Duh sunt dinamice. Darul proorociei vesteşte lumii zările noi, formulând idealurile şi modalităţile de realizare. Proorocia nu e numai eshatologică, ci vizează şi viitorul istoric, nu e numai morală, ci şi socială, nu e numai religioasă, ci e şi politică. La fel, darul facerii de minuni, care este o practică uitată în creştinism. Rugăciunile ajută la minune, dar elementul activ, lucrător este Duhul Sfânt (adică se pune accentul pe lucrare, acțiune. Nu lene, nelucrare, neutralitate.). Prin urmare, toate darurile duhovniceşti formează un tot unitar şi înnoitor.”

Avem atunci oare de-a face cu o utopie? Din moment ce viziunea creştină trebuie să înglobeze toate dimensiunile vieţii umane, inclusiv cea social-politică, nu ni se propune oare un proiect de societate utopică, adică una situată mai degrabă (ţinând cont de etimologie) într-un non-loc al lumii? Răspunsul este un posibil da, la care trebuie să adăugăm şi o nuanţă corectivă. În fond, toate curentele şi ideile care traversează societatea omenească au la bază o anumită utopie directoare (termenul aparţine lui Andrei Scrima). Acţiunile, faptele şi gândurile omului sunt catalizate şi orientate de acest element, care le conferă sensul de mişcare. Esenţial este însă spre ce ne mişcăm: spre o limită imanentă, intra-istorică, aşa cum propun toate ideologiile mundane, sau către cea transcendentă, către împlinirea istoriei în adevăratul ei sens eshatologic, aşa cum ne propune învăţătura creştină şi cum ne reaminteşte Ianolide în scrierea sa profetică?

Iată de ce îndrăzneala unei analize comparative între cei doi autori pe care, în mod surprinzător, îi unesc o serie de aspecte comune, nu este un demers lipsit de legitimitate.

(partea a VIII-a)

–––––––––––––

Partea I: Prima treaptă. Întoarcerea la Hristos
Partea a II-a: Treapta a doua. Lucrarea lăuntrică
Partea a III-a: Treapta a treia. Lucrarea teandrică
Partea a IV-a: Dialoguri cu Valeriu
Partea a V-a:  Principii de vieţuire creştină
Partea a VI-a: Prin patimi spre înviere


Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost