Cele trei monoteisme: 1. Iudaismul

Mozaismul sau iudaismul este religia tradițională a evreilor (neamul lui Eber, strănepotul lui Sem, cunoscut și cu alte denumiri etnice: iudei, israeliți, ovrei, jidovi, jidani, unele dintre ele căpătînd de-a lungul timpului o nuanță peiorativă și ieșind din uzul larg actual) și a luat naștere în urmă cu aproape patru milenii, o dată cu „chemarea lui Avraam”, primul dintre patriarhi, ales de Dumnezeu, după tradiția biblică, din mijlocul populațiilor semite ale Orientului Apropiat, pe atunci nomade, politeiste și idolatre. „Ieși din pămîntul tău, din neamul tău și din casa neamului tău și vino în pămîntul pe care ți-l voi arăta Eu [Canaan, „Țara Făgăduinței” sau „Țara Promisă”, locuită de neamul semit al canaaniților – n. n.]. Și Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvînta, voi mări numele tău și vei fi izvor de binecuvîntare” (Facerea 12, 1-2). Dumnezeu încheie „legămînt” cu Avraam: „Să vă tăiați împrejur și acesta va fi semnul legămîntului între Mine și voi” (Facerea 17, 11). Tăierea-împrejur sau circumcizia n-a rămas însă doar un obicei al evreilor, ci s-a generalizat printre semiți.

Stîlpii religiei avraamice au fost monoteismul (Facerea 17, 1: „Eu sînt Dumnezeul cel Atotputernic”) și credința (Facerea 18, 14: „Este oare ceva cu neputință la Dumnezeu?”). Lui Avraam și soției sale Sarra li s-a arătat Sfînta Treime, în chipul a trei Îngeri, la stejarul din Mamvri (episod relatat în Facerea, cap. 18). Credința avraamică, mergînd pînă la jertfă (cf., pentru proba credinței prin disponibilitatea jertfirii lui Isaac, Facerea 22, 1-11), va fi valorificată integral abia de către creștinism (cf., de pildă, Romani 4, 3-5).

Marele reformator și legislator religios al evreilor a fost însă Moise (Moșe Rabenu, „Moise, Învățătorul nostru”), care trebuie așezat în timp cam cu douăsprezece veacuri înainte de Hristos. Lui – cel ce, scoțîndu-i din Egipt, i-a adus pe evrei în Palestina, pe care au ocupat-o prin violență, după 40 de ani de rătăcire prin deșert – îi sînt atribuite primele cinci cărți ale Bibliei (Facerea, Ieșirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul). De la numele său, religia evreilor se mai cheamă și cult mozaic (mozaism). Principalele caracteristici ale acestei religii consolidate sînt monoteismul (mai bine precizat decît în faza avraamică) și mesianismul (pentru întîia oară închegat doctrinar în istoria religiilor).

Evreii, prin darul revelației divine, au ajuns mai devreme decît alte neamuri la o clară concepție monoteistă. Dumnezeul cel unic este Iahve (Iehova), „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov”, cum i se spune în Vechiul Testament. El Însuși Și-a descoperit numele cu care se cuvine să fie numit, dinaintea lui Moise, pe Muntele Horeb: „Eu sînt Cel ce sînt [ebr. Iahve]: Așa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!” (Ieșirea 3, 14, subl. n.). Anterior fusese numit El (însemnînd în ebr. „Zeul atotputernic”), de unde și pluralul de maiestate Elohim (prin care unii cercetători, prea grăbiți sau rău-voitori, au crezut că ar putea contesta vechiul monoteism evreiesc, insinuînd o concepție pluralistă asupra divinității).

Așa cum s-a conturat în imaginarul evreiesc, Iahve este prezentat în Vechiul Testament ca un Dumnezeu național al evreilor, capricios și exclusivist, ocrotindu-i și îndrumîndu-i numai pe ei, ca „popor ales”, într-o istorie considerată sfîntă. Ca principal îndreptar de viață și de credință, Iahve i-a dat lui Moise Tablele Legii, pe Muntele Sinai. Aceste table de piatră, „scrise cu degetul lui Dumnezeu” (Ieșirea 31, 18), cuprind Decalogul (cele zece porunci), în care se concentrează toată Legea cea veche (Ieșirea 20, 1-17):

  1. Să nu ai alți Dumnezei în afară de Mine! (poruncă dată împotriva rătăcirilor politeiste și devenită formula clasică a monoteismului).
  2. Să nu-ți faci chip cioplit! (poruncă dată împotriva idolatriei și antropomorfismului primitiv).
  3. Să nu iei în deșert numele Domnului Dumnezeului tău…!
  4. Să-ți aduci aminte de ziua odihnei, ca să o sfințești! (este vorba despre demnitatea mitico-religioasă a zilei a șaptea a săptămînii, în care Dumnezeu Însuși „S-a odihnit”, după cele șase „zile” ale creației lumii).
  5. Să cinstești pe tatăl și pe mama ta…
  6. Să nu ucizi!
  7. Să nu fii desfrînat!
  8. Să nu furi!
  9. Să nu mărturisești strîmb împotriva aproapelui tău…! (poruncă prescurtată în „Să nu minți!”).
  10. Să nu dorești casa aproapelui tău, să nu dorești femeia aproapelui tău… și nimic din cîte are aproapele tău! (cu mențiunea că pentru evrei aproapele nu însemna orice om, ci numai un alt evreu, față de neevrei – goim – exigențele comportamentale diferind în mare măsură).

În ce privește mesianismul, prezent în toate etapele istoriei evreiești, dar accentuat în veacurile imediat anterioare venirii lui Hristos, trebuie spus că el a avut de timpuriu la evrei un pronunțat caracter rasist. Profeții, începînd cu Moise, vestesc venirea unui Mîntuitor de sînge evreiesc și destinat strict evreilor, „o mlădiță” ieșită „din tulpina lui Iesei” (Isaia 11, 1). Acest Iesei fusese tatăl regelui David (1013-973), de unde și vestita temă iconografică creștină „Arborele lui Iesei”, figurînd genealogia lui Iisus.

David însuși primise făgăduință de la Dumnezeu: „Iată, Domnul îți vestește că-ți va întări casa, iar cînd se vor plini zilele tale și vei răposa cu părinții tăi, atunci voi ridica după tine urmaș, care va răsări din coapsele tale, și voi întări stăpînirea sa. Acela va zidi casă numelui Meu și Eu voi întări scaunul domniei lui în veci…” (II Regi 7, 12-16). Acest Mîntuitor din neamul regelui David este numit Mesia (ebr. mașiah), ceea ce va să zică „unsul” lui Dumnezeu, de la obiceiul străvechi al ungerii cu ulei sfințit (semn al supremei consacrări, hărăzit regilor și patriarhilor). De aici provine termenul de mesianism, răspîndit pînă astăzi, uneori cu un sens lărgit (năzuința salvării printr-un personaj excepțional, individual sau colectiv), în istoria religiilor și a culturii.

Dacă profeții din vechime îi atribuiau acestui Mesia o misiune mai pronunțat spirituală, considerînd chiar că prin Israel aveau să fie binecuvîntate toate neamurile pămîntului (cf. Facerea 12, 3), în perioada de după cucerirea Ierusalimului de către Nabucodonosor (586 î. Hr.), cînd evreii își pierd independența politică, idealul mesianic devine tot mai îngust, iar Mesia, acest „al doilea David”, este înțeles tot mai mult ca un rege în sensul pămîntesc, ca un eliberator național, menit să scape „poporul ales” de toate robiile istorice și să-l facă stăpîn peste toate celelalte neamuri: „Și în ziua aceea, zice Domnul Sabaot [alt nume dat lui Dumnezeu, cu sensul de Domnul Oștirilor, referitor inițial la oștirile cerești/îngerești, apoi și la războinicii lui Israel – n. n.], voi sfărîma jugul de pe grumazul lor și lanțurile lor le voi rupe. Și nu vor mai sluji străinilor, ci vor sluji Domnului Dumnezeului lor și lui David, regele lor, pe care li-l voi pune din nou… Căci Eu sînt cu tine, zice Domnul, ca să te izbăvesc; voi pierde de tot celelalte popoare, printre care te-am risipit pe tine, iar pe tine nu te voi pierde… Dar toți cei ce te mănîncă vor fi mîncați și toți vrăjmașii tăi vor merge și ei în robie, și toți jefuitorii tăi vor fi jefuiți. Și îți voi lega rănile și te voi vindeca, zice Domnul” (Ieremia, cap. 30).

Orbiți de această formă de mesianism pervertit, provenit dintr-o înțelegere tendențioasă a revelației și exaltat mai cu seamă de literatura talmudică de mai tîrziu (comentarii rabinice la vechile texte biblice), evreii nu L-au priceput și nu L-au primit pe Iisus Hristos, în al Cărui universalism generos, întemeiat pe imperativul suprem al iubirii (mai presus de limitările etno-politice), ei n-au putut vedea – cu puține excepții – altceva decît o primejdie la adresa credinței lor fanatice și înguste în supremația exclusivistă a lui Israel (isra’il, „lupta cu Dumnezeu”; nume dat inițial patriarhului Iacov, după lupta sa cu îngerul – cf. Facerea, 32, 24-28). Rămași pînă astăzi credincioși vechilor idealuri (mai mult politice decît religioase), îl mai așteaptă și acum pe acel Mesia terestru, pe „noul David” (ebr. davidum are chiar înțelesul de „conducător general”).

Multe dintre persecuțiile reprobabile pe care evreii le-au suferit de-a lungul istoriei au avut ca pricină încrîncenarea lor rasistă de „popor ales” (extrapolînd alegerea din ordinea religioasă în cea istorico-politică), disprețului și lipsei lor de scrupule față de neevrei sau „gentili” (numiți depreciativ goim, „animale”), atitudinii lor ostile mai ales față de Iisus Hristos și de valorile lumii creștine.

Talmudismul a împins atît de departe ura împotriva creștinilor (și neevreilor în general) încît a putut formula porunci de felul acesta: Tob șebegoim harog („Pe cel mai bun dintre goim să-l ucizi!”), considerîndu-se că cel ce varsă sîngele unui goi ar aduce „o jertfă lui Dumnezeu” (cu toate exagerările reprobabile și cu tot tonul ei indigerabil astăzi, cartea din 1913 a doctorului Nicolae C. Paulescu [1869-1931], Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria, oferă multe informații documentate în acest sens, cu sursele indicate în notele de subsol).

Încă de pe vremea venirii lui Hristos, iudaismul căzuse aproape complet în formalism religios. Din Legea dată lor de către Moise evreii tindeau să nu mai țină nici partea cu adevărat religioasă, nici pe cea morală, ci se mărgineau aproape exclusiv la ceremoniile exterioare (aducerea de jertfe, mersul periodic și formal la Templu sau sinagogă, repetarea mecanică a formulelor rituale, păzirea sîmbetei, respectarea interdicțiilor alimentare sau vestimentare etc.). Existau trei secte într-o permanentă tensiune: cea a fariseilor, cea a saducheilor și cea a esenienilor. Dintre acestea, prima era cea mai numeroasă și mai influentă, dar și cea care profera etnocentrismul cel mai radical și formalismul cel mai rigid. Deși foarte atenți la litera Legii, ei nu mai trăiau aproape deloc în spiritul ei. Este și motivul pentru care termenul de fariseism a ajuns sinonim cu ipocrizia, fățărnicia, prefăcătoria. Împotriva acestora Și-a ridicat glasul Iisus Hristos, cu dumnezeiască mustrare: „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că închideți împărăția cerurilor înaintea oamenilor; că nici voi nu intrați, nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați… Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că dați zeciuială din izmă, din mărar și din chimen, dar ați lăsat părțile cele mai grele ale Legii: judecata dreaptă, mila și credința; pe acestea trebuie să le faceți și pe acelea să nu le lăsați!… Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că voi curățiți partea din afară a paharului și a blidului, dar înăuntru sînt pline de răpire și de lăcomie. Fariseule orb, curăță mai întîi partea dinăuntru, ca să fie curată și cea din afară! Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că semănați cu mormintele cele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, dar pe dinăuntru sînt pline de oase de morți și de toată necurăția. Așa și voi: pe dinafară vă arătați drepți oamenilor, dar pe dinăuntru sînteți plini de fățărnicie și de fărădelege… Șerpi, pui de vipere, cum veți scăpa de osînda gheenei?” (Matei, cap. 23).

Ca izvoare de credință, iudaismul s-a întemeiat în vechime pe Vechiul Testament și mai ales pe Pentateuh (cele cinci cărți atribuite lui Moise), purtînd numele de Tora (ebr. Torah, „lege”, „învățătură”). Pe lîngă această Tora scrisă, mai există și o Tora orală – tradiția nescrisă pînă tîrziu, conservată de către rabini (lideri religioși ai evreilor). Ea constituie o a doua sursă de credință, cu mari îndrăzneli față de revelația primară, dar a cărei importanță a crescut treptat, ajungînd astăzi precumpănitoare în viața religioasă a evreilor de pretutindeni. Mai este cunoscută și sub numele de Talmud (ebr. talmudh, „doctrină”, „inițiere”). Acest corpus de comentarii rabinice la textele canonului biblic evreiesc a fost elaborat oral între secolele IV î. Hr. și VI d. Hr., iar tardiva lui consemnare scrisă, în două versiuni, datează din secolele III-IV (Talmudul din Ierusalim) și V (Talmudul din Babilon, mai complet și adoptat în cele din urmă de întreaga evreime). Talmudul canonic are două părți: Mișna (comentariile inițiale) și Ghemara (comentarii la comentarii). Talmudul din Babilon a fost amplificat și prin anumite glose ale hahamilor (sacrificatori rituali) din Evul Mediu. Unul dintre aceștia, Iosif Caro (1488-1575), a publicat în Spania, la 1567, faimosul Șulhan aruh („Masa orînduită”), un fel de cod talmudic, folosit multă vreme ca manual didactic în învățămîntul iudaic.

De mai bine de trei veacuri și jumătate, anumite învățături talmudice, pline de ură împotriva neevreilor (și mai ales a creștinilor), au fost înlocuite, în edițiile tipărite ale Talmudului, prin anumite semne convenționale, menite să oculteze adevărata esență a talmudismului. Învățăturile cu pricina rămîn valabile pentru toți evreii credincioși, dar sînt predate numai prin viu grai. Hotărîrea aceasta a fost luată la un sinod evreiesc ținut în Polonia, în anul 1631. Iată textul „enciclicei” respective: „Ordonăm, sub pedeapsa de excomunicare majoră, să nu se imprime nimic, în edițiile viitoare ale Mișnei și Ghemarei, care să privească în bine sau în rău actele lui Iisus Nazariteanul. Poruncim, prin urmare, să se lase în alb locurile în care este vorba de acesta. Un cerc pus în loc va încunoștiința pe hahamii și dascălii de școală să învețe pe tineri aceste pasagii numai prin viu grai” (apud N. C. Paulescu, op. cit., p. 36).

Marea importanță pe care iudaismul a ajuns s-o acorde treptat Talmudului în raport cu Biblia reiese chiar din numeroase pasaje talmudice. Iată două dintre acestea: „Cel ce citește Biblia fără Mișna și Ghemara este ca și cum n-ar avea Dumnezeu”; „Biblia se aseamănă cu apa, Mișna cu vinul obișnuit, iar Ghemara cu vinul ce are o aromă aleasă” (ibidem, p. 39). Și iată și mărturia unui învățat evreu din secolul al XIX-lea: „Cei ce se amăgesc că prin intermediul Bibliei pot cunoaște religia noastră, aceia se află într-o totală eroare… Cărțile talmudice sînt cele care regulează viața religioasă a evreului, de la prima respirație și pînă la ultimul suspin” (ibidem, p. 41).

Viața religioasă evreiască este strîns legată de sinagogă (în care se mai folosește, ca limbă sacră, și vechea ebraică, pe care nu o cunosc însă toți credincioșii, vorbitori cel mult de ivrit – limba ebraică modernă, simplificată și actualizată cu multe împrumuturi din alte limbi). „Sinagoga ebraică nu este de fapt un loc de cult, ci mai mult o casă de rugăciuni, de învățămînt religios și de reuniuni, ținînd locul Templului din Ierusalim” (Emilian Vasilescu, op. cit., p. 378). Templul cel mare din Ierusalim, a cărui construcție începuse încă de pe vremea regelui Solomon (973-933), fiul regelui David, a fost distrus de către romani în anul 70 d. Hr., atunci cînd a fost cumplit lovit întreg Ierusalimul, ca represalii la o încercare de revoltă armată a iudeilor împotriva puterii imperiale. Iisus profețise, de altfel, acest tragic eveniment („Nu va rămîne piatră pe piatră care să nu se risipească”). Din vechiul Templu n-a mai dăinuit decît așa-numitul „Zid al Plîngerii” (venerat în chip deosebit de evreii credincioși).

Principalii lideri religioși ai evreilor sînt rabinii (literal: „învățătorii”). Cahalurile (organizațiile regionale ale diferitelor comunități evreiești, considerate adesea drept un fel de „stat în stat”, alcătuind la un loc Marele Cahal, principala formă tradițională de organizare globală a evreimii) au, se pare, cîte două rînduri de rabini: unii „văzuți” și alții „nevăzuți” (așa-numiții „rabini de ocultă”). Începînd de după dărîmarea Ierusalimului, iudaismul nu mai are preoți propriu-ziși, ci doar un fel de consilieri și juriști care „țin predici și citesc rugăciunile principale” (Emilian Vasilescu, loc. cit.).

Iudaismul cunoaște atît un cult public, cît și unul particular, celebrat sîmbăta, în cadru domestic, precum și cu ocazia diferitelor sărbători sau evenimente familiale (naștere, tăiere-împrejur, majorat religios, căsătorie, moarte). Sîmbăta este ziua sfîntă a evreilor. În evreiește șabat înseamnă chiar „odihnă”. După litera Legii, evreii n-au voie să desfășoare în această zi nici un fel de activități practic-profane. Pentru anumite necesități stricte pot fi însă folosiți neevrei năimiți, ca așa-numiții șabăs-goim, „creștini de sîmbăta” (de pildă, pentru măturatul în sinagogă, după reuniunile de sîmbăta ale membrilor comunității).

Principalele sărbători religioase ale evreilor sînt Paștile (Pesah), purtînd și numele de Sărbătoarea Azimelor (azima = pîine rituală nedospită), Cincizecimea, Sărbătoarea Corturilor, Roș-ha-șana (anul nou în calendarul evreiesc) și vestita Zi a Iertării (Iom Kipur). Firește că Paștile și Cincizecimea au cu totul alte semnificații decît respectivele sărbători creștine. Paștele evreiesc, bunăoară, celebrîndu-se tot primăvara (în luna Nisan, prima lună a anului, corespunzătoare cu martie-aprilie din calendarul nostru), rememorează eliberarea, prin Moise, din robia egipteană, cu vestitul episod al trecerii miraculoase a Mării Roșii (cf. Ieșirea 14, 13-30).

Iudaismul este singura religie ai cărei credincioși sînt determinați strict rasial. Este o religie „închisă”, practicată numai de evrei, atît pretutindeni în diaspora (comunitățile evreiești răspîndite în întreaga lume), cît și în noul stat Israel (înființat, prin decizia Națiunilor Unite, după cel de-al doilea război mondial, în 1948, pe teritoriul locuit aproape două milenii de arabii palestinieni). Cu toate că evreimea, împărțită în două ramuri mari, așchenazii (predominanți numeric, dar considerați de unii urmași ai khazarilor convertiți la iudaism, deci evrei prin religie, dar nu și prin sînge) și sefarzii (care ar fi adevărații descendenți puri ai celor douăsprezece triburi din vechime), a cunoscut și mai cunoaște și astăzi diferite curente și secte (cei mai conservatori fiind actualmente așa-numiții sioniști), iudaismul rămîne o religie fundamental unitară, acest caracter asigurînd, peste veacuri, în ciuda numeroaselor vitregii ale istoriei, uimitoarea dăinuire și adeseori exemplara solidaritate a poporului evreu (un popor „mare și în bine, și în rău”, cum îl caracteriza Giovanni Papini).

Citiți și despre celelalte două monoteisme: creștinismul și islamismul.

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).
Răzvan Codrescu

Ultimele articole de Răzvan Codrescu (toate)

6 thoughts on “Cele trei monoteisme: 1. Iudaismul

  1. Parintele Arsenie Boca despre destinul in istorie al poporului evreu:

    „Le va sosi si vremea aceea mult dorita, dar chiar pentru ei ivirea antihristilor e un destin blestemat. Cand se vor convinge de asta vor veni infricosati la crdinta crestina.”

    „Asta-i foamea lor de mii de ani: Dumnezeu nu le mai vorbeste !…”

    „Toata tragedia acestui popor, ce se vrajmaseste de moarte cu Iisus Hristos, e o mare lectie de la Dumnezeu pe care o arata neamurilor crestine pana la sfarsitul veacurilor.. Istoria se va repeta cu oricare dintre neamurile care vor face ce au facut ei. Aceleasi fapte aduc aceleasi urmari, deci primesc aceeasi istorie; pentru asta nu trebuie sa fii prooroc de loc.”

    PS: A spune ca in forma actuala iudaismul reprezinta un monoteism este o exprimare cel putin confuza. De 2000 de ani Dumnezeu nu le mai vorbeste. La adunarile lor religioase, in lipsa lui Dumnezeu nu poate veni decat „potrivnicul”. Mistica lor este o mistica de invocare a demonilor.
    Si atunci cum sa vorbim de monoteism in absenta lui Dumnezeu ?

  2. Incepand cu vremea propovaduirii Sfintilor Apostoli, pentru a opri vestirea Evangheliei, carturarii si fariseii au inceput sa masluiasca textul Sfintei Scripturi a Vechiului Testament, in mii de locuri, pentru a ascunde proorocirile mesianice si orice alta legatura s-ar fi putut face intre Legea Veche si crestinism. Astfel in Dialogul cu iudeul Trifon, (cam la anul 150), putem citi cum Sfantul Mucenic Iustin Filozoful [Dialogul cu iudeul Trifon, cap. 72,84,137 in Apologeti de limba greaca Ed Institutului Biblic, Bucuresti 1997] il mustra pe acesta pentru o seama de schimbari aduse de evrei textului Sfintei Scripturi a Vechiului Testament, mai cu seama proorocirilor despre Intruparea, Propovaduirea, Patimile, Invierea si Inaltarea la cer a Mantutorului. Dar schimbarile facute de iudei asupra cartilor Vechiului Testament au continuat pana la alcatuirea unei forme finale, careia i-au adus si comentarii in acelasi duh de ura fata de Hristos, si asa s-a ivit ceea ce se cheama Talmudul, cartea de capetenie a evreilor de pretutindeni.

    Text usor modificat pt dialogalitate.

  3. Prin purtarea de grije dumnezeiasca, s-a randuit ca acum, la sfarsitul veacurilor, intre 1947 si 1952, sa se descopere la Qumran, langa Marea Moarta, in pesterile folosite alta data de secta iudaica a esenienilor, o multime de manuscrise datate intre anii 250 inainte de Hristossi anul 68 dupa Hristos, care contin o parte a textului evreiesc al Vechiului Testament si scrieri ale esenienilor, nepomeniti in Noul Testament si in istoriile clasice, ci doar la Filon din Alexandria, la Istoricul evreu Iosef Flavius si la scriitorul roman Pliniu cel Batran. Desi cateva suluri fusesera cumparate la inceput de iacobiti si de papistasii dominicani, de la pastorii palestinieni care le-au descoperit, prin amenintari cu moartea, santaj, cumparari etc. carturarii noului stat Israel au adunat toate manuscrisele de la Qumran. Asa se face ca din 1947 pana in 1991, nu au fost publicate decat scriri marunte ale sectei esenienilor, prin care s-a incercat defaimarea Sf IOan Botezatorul si a Mantuitorului Hristos, ca apartinand aestei comunitati – dar nici un text scripturistic. Pricina a fost na singura: deosebirile grosolane intre textul masoretic si textele de la Qumran.
    Dar pt ca adevarul nu poate fi ascuns sub obroc, el a iesit la lumina in toamna anlui 1991, cand bibloteca Huntington din California a anuntat accesul public la fotografiile manuscriselor (obtinute pe cai foarte laturalnice). In 1992 s-au publicat fotografiile lor si o talmacire in engleza:
    Robert Eisenman & Michael Wise – The dead see Scrolls Uncovered, London & New York: Penguin Books, 1992

  4. Astfel, s-a vazut vedea ca, de pilda, sulurile Proorocului Isaia din pestera 1, scrise in anii 130-12- inainte de Hristos, au un numar de 1375 (!) de deosebiri fata de textul masoretic si urmeaza intru totul textul Septuagintei. Sulul Psalmilor din Pestera 11 contine 41 de psalmi canonici si 7 apocrifi; alta descoperire e ca acesti psalmi respecta ordinea din Septuaginta, nu cea din textul masoretic.
    Publicarea textelor scripturistice de la Qumrana facut ca majoritatea cercetatorilor sa ajunga astazi la intelepciunea Sfintilor Parinti, recunoscand ca Septuaginta cuprinde adevarul asa cum a fost el descoperit Sfintilor Prooroci in vremea Vechiului Testament. De aici oricine poate trage concluzia ca, dupa venirea Mantuitorului, carturarii si invatatii evrei au prefacut textul Sf Scriptri a Vechiului Testament, pentru ca nici un evreu sa nu mai poata recunoaste in el proorocirile despre Nasterea, Patimile si Invierea Mantuitorului Iisus Hristos.

  5. Mai in gluma mai in serios….
    Crestinismul este monoteist si este singur, Ortodoxia.
    Oricew altceva… un Adevar si mult-nenumarate minciuni…
    Celelalte sint „minciunile” denominate si mascate si sint toate parte a „anti-teism”-ului.
    Fiindca eu asa inteleg: cu Dimnezeu ori cu Mamona.
    Cati sint cu Mamona – mozaici, hindusi, papistasii cu sectantii lor (anti papistasi si „mai” eretici daca s-ar calcula dupa judecata lor stramba), animisti, buhdhisti, mahomedani, …. alti vrajitori si samani… sint frati de „anti-cruce”.
    .. caci si papistasii fac invers crucea, anti-crestin.

  6. Propunere:
    Scurtati descrierile – prezentati doar diferentele, sa se vada clar anti-crestinismul, ereziile…
    Citind vicleniile lor (unde aceleasi cuvinte au diferite intelesuri de ale „noastre”) se poate sminti cititorul neavizat = se intreaba „ce mare diferenta” e inttre ele?
    Seamana… poate sa fie o conspiratie …. sa fie mai multe religii ca sa fie oamenii dezbinati – ce mai? Una pentru toti ar aduce pacea pe Pamant…
    —————————————–
    Am citit ca sa nu citim erezii fara incuviintarea duhovnicului – iertare, nu am reusit – nici sa le evit, nici sa cer…
    Am mai citit ca este bine sa te departezi de eretic .. dupa prima discutie…
    Cu lipsa de bucurie spun ca sint in strainatate unde religia este considerata o chestiune particulara iar scuzati – „inchinatorii la fecale” se pot casatori… legile parca-s contra poruncilor…
    Pana si omorarea este legiferata… la cerere… (eutanasia) caci personalul medical devine obligat sa omoare!!!
    … greu sa ii eviti, rar gasesti un crestin (nu… eterodox” – oooofff!) dar bine ca ca va gasim pe Internet si mai citim si auzim ce nu am reusit o viata sa aflam.

Spune-ți părerea