Cele trei monoteisme: 3. Islamismul

Cel de-al treilea monoteism, islamismul (de la islam, „supunere”), a apărut abia în secolul al VII-lea d. Hr., fiind numit și mahomedanism, de la numele întemeietorului său, Mahomed (570-632), „Cel mult lăudat”. Această religie, răspîndită în Africa și Asia, mai ales printre arabi și turci, a ajuns să ocupe locul doi în lume ca număr de credincioși. Adepții ei (tot mai numeroși în ultimele decenii, atît prin rata natalității, cît și prin prozelitism, inclusiv în lumea europeană) se numesc islamici, musulmani sau mahomedani.

Islamismul este o religie epigonică și eclectică, înjghebată cu destulă stîngăcie din elemente iudeo-creștine și din vechi credințe arabe (deci semitice, căci arabii sînt și ei descendenții lui Sem, prin Ismael, fiul lui Avraam cu roaba Agar). Musulmanii se pretind la rîndul lor posesori ai revelației divine, primite de Mahomed în decurs de 25 de ani prin îngerul Gabriel (credința în îngeri este comună celor trei monoteisme), așa cum s-ar afla cuprinsă în cartea lor sfîntă, Coranul (alcătuit din 114 sure, capitole, și 6219 ayate, versete). Există o traducere românească mai veche a acestuia (datorată profesorului S. O. Isopescu și apărută la Cernăuți, în 1912) [și alta mai recentă (realizată de orientalistul George Grigore și apărută inițial în anul 2000; cf. ediția revăzută și adăugită din 2005, scoasă la Editura Herald din București)].

Dumnezeul unic este Allah (o veche zeitate arabă, ce a traversat, înainte de secolul VII, un îndelungat stadiu de deus otiosus, supraviețuind la periferia vieții religioase), dar rolul cel mai de seamă în economia religiei islamice îi aparține lui Mahomed, „trimisul” lui Allah pe pămînt. Monoteismul islamic se află concentrat în lapidara formulă de credință: „Nu este Dumnezeu în afară de Allah, iar Mahomed este profetul său”. Dar, în simplitatea sa (se știe că era analfabet, dar de o scrupuloasă încăpățînare), de la concepția înaltă a atotputerniciei lui Dumnezeu, Mahomed a ajuns la concepția inferioară a predestinației, preluînd fatalismul vechiului păgînism și absolutizîndu-l cu eforturi doctrinare. Aceasta este poate principala caracteristică a islamismului. „Allah cîrmuiește nu numai ritmurile cosmice, ci și faptele oamenilor. Toate operele sale sînt însă acte libere, în ultimă instanță arbitrare, depinzînd exclusiv de hotărîrea sa. Allah este astfel liber să se și contrazică… Omul este slab nu ca urmare a păcatului originar, ci pentru că este doar o biată făptură… Orice act – fiziologic, psihic, social, istoric –, prin simplul fapt că este săvîrșit prin grația lui Dumnezeu, se află sub jurisdicția lui. Nimic nu este liber în lume, în afară de Dumnezeu” (Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, ed. rom. cit., vol. III, p. 86).

Este adevărat că și creștinismul (ca și precursorul său direct, iudaismul) afirmă atotputernicia lui Dumnezeu, dar fără să cadă în fatalism. Preștiința divină, în creștinism, nu se confundă cu predestinația. Sfîntul Ioan Damaschin lămurea lucrurile în chiar secolul al VII-lea: „Trebuie să se știe că Dumnezeu cunoaște totul dinainte, dar nu le predestinează pe toate. Cunoaște mai dinainte pe cele ce sînt în puterea noastră, dar nu le predestinează… Predestinează doar pe cele ce nu sînt în puterea noastră, potrivit preștiinței Lui” (Dogmatica, cartea a doua, cap. XXIX, în ed. rom. cit., p. 136). Numai în protestantism și neoprotestantism, printre alte rătăciri de la dreapta credință, apare și ideea absurdă a predestinării, asupra căreia vom reveni.

În Coran apar multe personaje, întîmplări și chiar învățături biblice, deviate însă, cel mai adesea, de la înțelesul lor originar. Iisus însuși este trecut în rîndul profeților care ar fi vestit… venirea lui Mahomed! În acest sens au interpretat teologii musulmani textele din Noul Testament privitoare la trimiterea Duhului Sfînt (cf., între altele, Ioan 14, 16; 15, 26; 16, 13)*. La sfîrșitul vremurilor, acest Iisus coranic ar urma să se coboare din ceruri și să se arate oamenilor… în moscheea din Damasc! Apoi îl va ucide pe Antihristul islamic – un monstru cu un singur ochi, călare pe un asin. Mahomed însuși vorbește cu respect despre Iisus, numindu-l chiar „Cuvîntul lui Dumnezeu”, dar fără a-l considera de natură divină, ci numai teofor, adică simplu purtător de dumnezeire, organ omenesc al divinului (un fel de Mahomed mai mic, cu funcționalitate eshatologică).

Allah, prin atributele sale, este mai aproape de Iehova al evreilor (deci de concepția semitică a divinității unice) decît de Dumnezeul creștin (Unul și Întreit). Mahomed consideră că Biblia „a fost” o carte sfîntă, dar evreii și creștinii au falsificat-o deopotrivă, fiecare în felul lor.

„Războiul sfînt” (djihad – de la rădăcina djhd, „efort”, „strădanie”, vizînd inițial mai ales lupta cu sine a fiecărui credincios sau ceea ce în creștinism se numește „războiul nevăzut”), punct-cheie al islamismului, a devenit o formă violentă de mesianism, perpetuată pînă în zilele noastre [și radicalizată în doctrina wahabistă], la care este chemată întreaga comunitate musulmană (altminteri împărțită în două ramuri rivale: sunniți – majoritari – și șiiți) și care are drept rațiune lupta împotriva „necredincioșilor” (celor de altă lege) și drept scop răspîndirea universală a islamismului. Reamintim în treacăt că puternica ofensivă războinică a Islamului, avînd temeiuri în primul rînd religioase (dar care, cu timpul, s-au istoricizat tot mai mult), a dus în Evul Mediu la constituirea a două mari imperii (ce au concurat în permanență imperiile creștine): Califatul Arab și Imperiul Otoman. Sub tutela lor a înflorit o frumoasă cultură, căreia Europa medievală i-a fost în multe privințe îndatorată. În același cadru s-a născut și curentul mistic sufist – poate cea mai înaltă performanță spirituală a Islamului.

Istoria noastră veche ne-a familiarizat cu obiceiul turcilor de a-i numi pe creștini „ghiauri” (adică păgîni, din punctul lor de vedere), punîndu-le adeseori alternativa morții sau convertirii (ca în cazul ilustru al voievodului martir Constantin Brâncoveanu și al familiei sale).
Conflictul secular dintre cele două lumi (creștină și islamică) poate fi înțeles și ca o înfruntare între două forme de mesianism acționînd în istorie. Același lucru transpare și astăzi din irezolvabilul conflict arabo-israelian (declanșat la suprafață de „problema palestiniană”).

În atingerea țelului „sfînt” mijloacele nu contează. „Cel ce moare într-un astfel de război merge de-a dreptul în rai, fără să mai aștepte judecata de apoi” (Emilian Vasilescu, op. cit., p. 165).

Continuă să existe și astăzi o crescîndă stare conflictuală între Islam și minoritățile creștine din mai toate țările musulmane (persecuția creștinilor de acolo amintind tot mai mult de prigoanele primelor veacuri). Factorul politic se intersectează cu factorul religios. Orientul Apropiat a devenit în ultimele decenii un adevărat vulcan, în care fierbe lava amestecată a celor trei monoteisme mesianice, pe fondul crizei tot mai profunde a spiritului modern.

O deosebită importanță în viața religioasă musulmană o au cele cinci obligații rituale numite „stîlpii credinței”: a) mărturisirea credinței; b) rugăciunea; c) milostenia; d) postul Ramadan și e) pelerinajul la Mecca (orașul sfînt prin excelență al musulmanilor, cel către care își întorc fața atunci cînd își fac rugăciunile și în inima căruia se află sanctuarul cubic de piatră numit Kaaba, socotit locul cel mai sfînt de pe pămînt, încă de pe vremea lui Adam).

Cultul musulman se oficiază în moschei, numite și geamii (djami); oficianții cultului se numesc imami (imam = „cel ce merge înainte”). Șeicul, muezinul, muftiul, cadiul nu sînt decît diferite categorii de imami (căpătînd însă, cu timpul, un tot mai accentuat rol politic, expresie a structurării religioase a întregii vieți islamice, dominate în mod tradițional de Șaria, intransigenta lege sau „cale” divină, de un radicalism greu imaginabil în alte arii de civilizație).

Pentru islamici ziua sfîntă a săptămînii, stabilită de însuși Mohamed, este vinerea. În ce privește principalele sărbători religioase de peste an, acestea sînt în număr de șapte, dintre care menționăm zilele nașterii și morții lui Mahomed, precum și Micul și Marele Bairam. Așa cum noi numărăm anii începînd de la nașterea lui Hristos, islamicii îi numără începînd de la Hegira (fuga lui Mahomed și a primilor musulmani, aspru persecutați de ceilalți arabi, de la Mecca la Medina – 622).

Ca și la evrei, există obligația religioasă a circumciziunii pruncilor de parte bărbătească, vechi obicei semitic, după unii chiar anterior lui Avraam, cu origine mai degrabă igienică decît religioasă.

Senzualitatea caracterizează atît viața de aici, cît și viața de dincolo a musulmanului. Pe pămînt i se îngăduie poligamia (Mahomed însuși a avut în total12 soții), iar raiul musulman este conceput ca un fel de grădină a desfătărilor trupești (culinare și sexuale), cu abia vagi înmuguriri de spiritualitate. Deși nu lipsesc diferite forme de austeritate (mai ales în timpul Ramadanului, lună de post și de pocăință), asceza propriu-zisă este mai puțin cunoscută și prețuită în lumea islamică (în afara elitismului sufist).

Bărbatul are o întîietate consfințită religios în viața musulmană. „Islamismul este o religie a bărbaților […], numai ei rugîndu-se în moschee și numai ei intrînd în confreriile religioase, în vreme ce femeilor li se rezervă o viață de harem și de inferioritate sub toate raporturile” (Emilian Vasilescu, op. cit., p. 176).

Efortul islamismului mai nou merge, cel puțin pe alocuri, spre o atenuare a anumitor aspecte prea primitive ale religiei tradiționale; au loc discuții aprinse între „tradiționaliști” și „moderniști” (lucru de care nu sînt scutite nici celelalte două monoteisme, care se mișcă însă la un alt nivel teologic).

Cu toate imperfecțiunile lui, islamismul reprezintă o religie vie, capabilă să catalizeze mistic și istoric energiile colective, dînd un sens supraistoric și creator existenței individuale și sociale. Lideri politici ca Saddam Hussein au încercat (și încearcă încă) să exploateze în scopuri preponderent politice această religiozitate efervescentă [împărtășită astăzi de peste un miliard și jumătate de credincioși].

Sîntem datori să amintim, în încheiere, că una dintre primele monografii solide asupra sistemului religios islamic, putînd fi încă și acum consultată cu folos, a fost întocmită de un român, principele cărturar Dimitrie Cantemir (1673-1723), cunoscător direct al mediului religios musulman; ea a fost tipărită la Sankt Petersburg, în 1722. Noi o putem consulta astăzi în ediția și traducerea românească a academicianului Virgil Cândea (Sistemul sau întocmirea religiei mahomedane, Editura Minerva, București, 1977).

*

Lumea iudaică, lumea creștină, lumea islamică sînt entități milenare complexe și bine individualizate, guvernate (fie în chip conștient, fie din adîncuri subconștiente) de factorul religios. Chiar dacă astăzi conștiința religioasă a neamurilor traversează o criză generală, ele rămîn nu mai puțin religios determinate, atît prin structurile sufletești și mentale moștenite, cît și prin valorile esențiale ale culturii și civilizației lor, departe de a-și fi rostit ultimul cuvînt. Transcendentul guvernează în chip tainic istoria și nimic nu poate fi înțeles din marea aventură a spiritului omenesc în lipsa raportării la divinitate, la absolutul real, etern și ireductibil. Familiaritatea cu universul religiilor (și mai ales cu monoteismele triumfătoare la scară mondială) este poate cea mai adîncă formă a cunoașterii de noi înșine, căci ne întrebăm împreună cu Apostolul Neamurilor: „Oare nu știți că voi sînteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (I Corinteni 3, 16). De conștientizarea și valorificarea acestei condiții ontologice atîrnă destinul nostru individual și colectiv, salvarea și dăinuirea unei omeniri ce se confruntă tot mai dramatic cu scadența propriilor ei sminteli.

Citiți și despre celelalte două monoteisme: iudaismul și creștinismul.

__________________________

* Arabii au luat cuvîntul grecesc Parakletos („Mîngîietor”) drept Periklitos („Cel mai lăudat” – echivalentul exact al numelui Mahomed), de unde identificarea Profetului cu… Duhul Sfînt făgăduit de Hristos (ambii, desigur, fără statut divin, ci doar cu acela de mesageri ai divinității).

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).
Răzvan Codrescu

Ultimele articole de Răzvan Codrescu (toate)

3 thoughts on “Cele trei monoteisme: 3. Islamismul

  1. Manuscrisele de la Marea Moarta au fost descoperite de musulmani.
    Nu exista in ele nici o profetie despre Mahomed: nici in textele Vechiului Testament in ebraica, nici in scrierile ereticvilor esenieni.

  2. Sf Maxim Grecul:
    [Acest Mahomed] era angajatul unui ismaelitean bogat din Arabia, era vizitiul lui, si deseori mergea in Palestina si in Siria cu negustori ismaeliteni si sirieni.
    ….
    [El s-a insotit cu un] oarecare iudeu cu numele Ilie…
    [Acesta]: l-a invatat sa cunoasca un singur Dumnezeu intr-o Persoana, nu trei Persoane; de asemenea l-a invatat sa se taie imprejur, sa nu manance carne de porc, sa se curete des cu apa de pacatele savarsite in fiecare zi si multe altele pazite de iudei, iar femei sa isi ia cate vrea si poate sa intretina fiecare. Toate acestea, pe care el mai inainte nu le stia de loc l-a invatat iudeul.
    Un alt invatator [a fost un] oarecare calugar alungat din Constantinopol pentru erezia ariana si pentru alte hule ticaloase de-ale lui. […] Acesta … nu a hulit invataturile ce i-au fost date mai inainte de iudeu si nu le-a respins ci dimpotriva, l-a intarit in ele. Dar a mai adaugat la ele toata erezia ariana, invatandu-l ca Hristos cel cinstit de crestini nu trebuie numit Dumnezeu, ci numai om plin de toata sfintenia care intrece sfintenia rururor Proorocilor din veac, dar sa nu Il mareasca pe el ca Dumnezeu si nici ca Fiu al lui Dumnezeu ci ca robul lui Dumnezeu si faptura lui Dumnezeu, iar nu ca pe Creator. L-a invatat sa citeasca si sa respecte cartea cea dumnezeiasca a Sfintelor Evanghelii ca fiind pogorata din cer, si alte cateva asemenea acesteia i le-a dat spre a le cerceta, lucru pentru care s-a invrednicit din partea lui de mare cinste, mai mult decat iudeul.

    Sf Maxim Grecul – Adevar si minciuna vol al II lea, 2003 pag 58-59

  3. Fiind invidios pe el [pe calugarul arian] pentru acestea, iudeul si-a pus in gand sa ii faca rau calugarului-arian si si-a dus la implinire gandul in felul urmator. Odata Mahomed a plecat sa se plimbe pe camp, avandu-i impreuna cu el si pe cei doi invatatori. Dupa ce au mers si s-au desfatat cu plimbarea, s-au asezat la masa. Aici s-au saturat cu mancare si au baut vin, apoi s-au intns sa se culce, iar in ambele parti ale ucenicului s-au asezat invatatorii lui. Mahomed si calugarul au adormit si au avut un somn adanc, insa iudeul nu a dormit. Ridicandu-se de la locul lui si luand sabia lui Mahomed, i-a taiat capul calugarulu blestemat, iar el insusi s-a intins si s-a prefacut ca doarme. La scurt timp dupa aceea, Mahomed s-a trezit si, vazandu-l cu capul taiat pe calugarul care statea culcat langa el, s-a tulburat foarte mult, l-a trezit pe iudeu si a inceput sa se certe cu el din cauza uciderii calugarului. Insa iudeul, impotrividu-i-se, i-a spus lui Mahomed:
    – Sa vedem a cui sabie este insangerata si dupa aceasta vom sti bine cine i-a tata capul.
    Cand amandoi au scos din teaca sabiile lor, sabia lui Mahomed era insangerata. Atuncu iudeul i-a spus lui Mahomed:
    – Iata sabia ta a alungat indoiala si imi este martora ca eu nu sunt vinovat de sangele acestui om.
    Atunci precum se povesteste, Mahomed s-a rusinat puternic de fapta sa si a dat o lege pentru toti urmasii [religiei] lui: sa nu bea nicidecum vin deoarece este pricina omorului.

    Sf Maxim Grecul – Adevar si minciuna vol al II lea, 2003 pag 59-60

Spune-ți părerea