Lecția Turciei, în desfășurare

Încercarea de mazilire a lui Erdogan s-a soldat prost pentru toată lumea: pentru puciști, pentru președintele turc, pentru statul turc, pentru flancul sud-estic al NATO. Poate rușii să cîștige ceva din toată aventura. Și consecințe pot apărea încă, unele chiar mai grave decît cele contabilizate deja.

România este direct interesată, ca membru NATO, dar și ca stat la răscruce de imperii, de ce se întîmplă cu Turcia. Este absolut necesar să cunoaștem în profunzime cauzele evenimentelor prin care trece Turcia, atît pentru a avea o atitudine adecvată față de ele (noi ca stat), cât și pentru a învăța ce merită învățat din ele. De aceea, preluăm aici două postări de pe pagina de Facebook a d-lui Radu Ghelmez, care, în opinia noastră, se constituie într-o foarte bună analiză a situației din Turcia. În parte, analiza sa este confirmată și de comentatori cu mai multă notorietate, ca fostul președinte Traian Băsescu și fostul ministru de Externe Adrian Cioroianu.

Îi mulțumim d-lui Ghelmez pentru acordul de a publica aceste texte, care au suferit o minimă toaletare editorială. (Rost Online)

Efectele tentativei de puci

Nu cred teoria cu Erdogan care ar fi inscenat o lovitura de stat ca sa isi dea ocazia sa faca ceva sau altceva. Am si niste argumente, dar cel mai important e ca nu am vazut pana acum absolut nici o dovada pro teoria conspiratiei. Multa lume o sustine, dar cand te uiti la argumente, nu e mare lucru de citit, doar un mix de suspiciuni si presupuneri. Prefer sa aplic si aici briciul lui Ockham. In plus, trebuie sa luam in considerare ca, desi Erdogan va folosi puciul ca sa elimine niste insi, iese per ansamblu slabit din aventura asta:

# Armata turca e in genunchi, abilitatea ei de a proiecta forta si a sustine diplomatia turca in Orientul Mijlociu este in acest moment fix zero. S-au retras din Irak unde intrasera cu greu si unde reusisera sa mentina o operatiune langa Mosul in ciuda protestelor irakiene. Loialistii sirieni erau oricum in ofensiva, acum profita deja de prabusirea operatiunilor militare turce pe granita, au incercuit complet Aleppo si au respins cateva ofensive rebele, vor presa puternic pe rebelii sustinuti de turci. Operatiunile turce impotriva PKK in sudul Turciei sunt decapitate, unitati implicate in puci erau in prima linie a luptei antiinsurgente si si-au pierdut intreg comandamentul dintr-o lovitura. Plus, moralul armatei este acum la un nivel subteran. Vor trece niste ani buni de zile pana cand turcii vor ajunge la acelasi nivel operational la care erau vineri dimineata.

# Diplomatic, Erdogan a pierdut inca si mai mult decat militar. In momentul asta, este efectiv sub warning american si rusesc. Si Kerry si Putin i-au aratat cartonasul galben si „urmaresc cu interes” dezvoltarea situatiei. Uniunea Europeana se va ralia in spatele pozitiei americane dupa toate semnele. E de remarcat ca in Consiliul de Securitate UN s-a incercat trecerea unei rezolutii care sa sustina guvernul AKP, dar care a fost blocata de Egipt, un membru nepermanent ce a propus o schimbare a textului mai favorabila pucistilor, respinsa insa de americani. Nici un lider al unei tari democratice nu iese intarit diplomatic pentru ca a supravietuit unui coup scotand lumea in strada, iar Erdogan nu face exceptie.

# Economic, pierderile vor fi enorme. Tindem sa privim mai rar autocratii prin prisma economica, pentru ca insi ca Putin ne-au aratat ca economia este un factor secundar in intelegerea evolutiilor politice. Turcia este insa un caz special care trebuie judecat din perspectiva specificului sau. O componenta esentiala a succesului electoral al AKP este prosperitatea economica, partidul lui Erdogan fiind cel ce a deschis si liberalizat economia turca, propulsand-o printre superperformerii mondiali cand vine vorba de rate de crestere anuale. Fuckupurile recente au schimbat sensul evolutiei economiei turce, iar aventurile de saptamana asta o vor impinge spre crash, ceea ce nu este in nici un caz in avantajul lui Erdogan.

# Cartea asta a chemarii poporului sa iasa cu pieptul gol sa opreasca tancurile nu poate fi folosita decat o data. A fost folosita. Data viitoare, costurile invocarii suportului popular vor fi prea mari pentru a merita. Sigur, Erdogan a mai strans lumea si impotriva Gezi Park movement si cu alte ocazii, dar ce s-a intamplat vineri are un alt ordin de magnitudine si, dupa ce lucrurile se vor linisti, fiecare apel la popor va veni la pachet cu cedarea de autoritate si putere catre factiunile islamiste radicale fata de care AKP este un partid democratic si tolerant.

Una peste alta, daca Erdogan si-ar fi propus sa insceneze ceva, ar fi inscenat o operatiune mai modesta, mai putin vizibila si mai putin riscanta. El, vorbind prin Facetime, prin mana tremurata a unei reporterite cu manichiura oportun perfecta nu transmite audientei o imagine cu care un control freak ca Erdogan sa fie confortabil. Nu cred ca omul care si-a construit un palat otoman cu garzi imbracate in salvari aparand cu sulita in mana tronul „prezidential” s-ar fi pus singur in astfel de circumstante.

Noi cu cine ținem?

Paradoxal, ISIS a pus diagnosticul corect. Ambele parti sunt rele, n-ai cum sa fii de partea niciuneia. AKP este un partid islamist care vede democratia ca fiind un rau necesar pentru moment si un instrument pentru atingerea unor obiective politice, nu un obiectiv in sine. Sa vezi apelurile lor de zilele astea pentru apararea ordinii democratice in Turcia, ordine democratica al carei inamic principal este fix Erdogan, are darul sa imi ridice o spranceana groasa turceasca intr-o curba exasperat ironica.

Pe partea cealalta insa, nu stim ce avem. O factiune din armata, OK; e asta suficient ca sa sarim in barca lor? Deloc, daca ma intrebati pe mine. Nu stim cine sunt, ce vor, pe cine ar fi pus in loc, ce obiective aveau, cum ar fi aratat Turcia luni dimineata daca lovitura de stat ar fi reusit. Antipatia noastra pentru islamistii lui Erdogan nu ne poate impinge orbeste in sprijinul unei alternative, doar pentru ca aceasta alternativa este anti-Erdogan.

Armata turca e departe de a fi bastionul democratiei si secularismului ce ne dorim noi sa fie. Nu a fost niciodata, de fapt, un factor prodemocratic sau pozitiv in evolutia Turciei moderne. Dimpotriva, armata turca a jucat un rol similar armatei egiptene, acela de a bloca ascensiunea factiunilor islamiste, ceea ce e bine, dar sustinand in acelasi timp regimuri profund nedemocratice, non-incluzive, corupte pana in maduva oaselor, ceea ce e foarte rau.

Armata turca reprezinta un refugiu al kemalismului in Turcia de azi, dar nu stim sigur daca factiunea care a pus la cale lovitura de stat reprezinta o expresie a acestei dimensiuni kemaliste sau doar un reflex defensiv al unei grupari cu influente mixte care a decis sa actioneze in ultimul ceas inainte de a fi decapitata de serviciile de securitate turcesti.

Armata a fost penetrata, in ultimii douazeci de ani, din mai multe directii, gruparea ultranationalista, rasista si xenofoba Grey Wolves si-a extins influenta, AKP a decapitat pana a obosit calaul sef si a inlocuit batrana garda cu niste carpe fidele, Gulen si-a infiltrat si el adeptii pe unde a putut. Nu mai zic ca ma trezesc in fiecare dimineata ca sa citesc noi crime de razboi si atrocitati, pe care armata turca le face fara jena impotriva kurzilor turci, iar gena disocierii nu imi este atat de puternica incat sa fac diferenta intre soldatii turci, care ard de vii sute de oameni in subsolurile din Cizre, si soldatii turci care apara, ce sa vezi, democratia si valorile europene sau cum or mai fi.

Nu este, deci, cazul sa imbratisam o himera, o ideala armata turca pro-europeana si anti-islamista doar pentru ca succesul islamistilor turci ne da fiori reci pe sira spinarii. Mai mult, pot sa va marturisesc ca eu unul am inteles ca s-a terminat cu puciul cand cele trei partide din opozitie au iesit, la unison, si l-au sustinut pe Erdogan. Cand vad HDP, partidul preponderent kurd, care a fost decapitat recent prin atentate facilitate daca nu orchestrate direct de serviciile secrete controlate de AKP, iesind in public cu declaratii de sustinere pentru Erdogan impotriva pucistilor, nu pot sa nu am rezerve fata de pucisti. De altfel, e evident ca mai toata lumea internationala a procedat fix ca mine, desi poate ca a luat mai putina bere la bord decat am ingerat eu in beraria din Minneapolis, unde asteptam zborul spre Paris. Practic, primele doua ore au fost marcate de „silent gasps for air”.

Oamenii au asteptat pe bere si pe uscat sa vada cum reactioneaza turcii la ce se intampla. Am scanat conturile principalilor politicieni turci si am vazut cum, intr-o succesiune de cateva minute, toti au condamnat puciul si atunci am inteles (si postat) ca s-a terminat. Primul a fost Gul, fost partener al lui Erdogan si facilitator al ascensiunii lui in AKP, fost presedinte al Turciei si cunoscut pentru pozitia lui moderata care l-a contrabalansat pe Erdogan in AKP pana cand a fost mazilit. A urmat Davutoglu, fost prim-ministru turc exmatriculat de Erdogan foarte recent si considerat unanim ca fiind cel mai pro-european politician din AKP, practic omul nostru in guvernul turc, un filozof al politicii externe. Imediat s-au succedat declaratiile de sustinere din partea CHP, echivalentul la fel de patetic si corupt al PNL de la noi, MHP, partidul ultranationalist anti-kurd aliat de nevoie cu AKP si, pe final, HDP, partidul pornit ca expresie politica pacifista a minoritatii kurde care s-a transformat in ultimii ani in alternativa cea mai salutara la AKP. Abia dupa ce intreaga societate civila turca, inclusiv presa antierdoganista, s-a mobilizat impotriva puciului, au inceput sa curga declaratiile internationale de sustinere pentru guvernul AKP. Primii pe care i-am vazut au fost americanii, prin Kerry, dupa care au urmat europenii pe multiple voci, rusii si restul lumii.

In fine, ca sa nu ma mai lungesc si sa apuc sa zic ceva si de punctul 3 pe lista mea de todo’s, pucistii nu au reusit sa obtina sprijinul nici unei sectiuni din societatea turca. A nu se intelege de aici ca aveau neaparata nevoie de el ca sa reuseasca, pana la urma tancurile sunt blindate, dar faptul ca nimeni din Turcia nu a gasit de cuviinta sa le sprijine initiativa sugereaza destul de convingator ca nu reprezentau o alternativa pozitiva pentru Erdogan.

Ce urmează?

Ei bine, nu stim ce urmeaza. Va sfatuiesc sa va trageti aproape un sac cu sare din aia grunjoasa de muraturi si sa aruncati cu incredere peste orice opinie gasiti despre ce o sa se intample de acum inainte. Situatia este extrem de dinamica si evolueaza de la ora la ora, iar previziunile pentru ce va fi saptamana viitoare sunt doar un soi de loterie si trebuie luate ca atare.

Sigur, Erdogan a declansat o noapte a cutitelor lungi si aresteaza acum la greu toti inamicii politici. E o reactie previzibila, dar neinspirata, pentru ca situatia lui nu este atat de stabila cat sa ii permita aceasta noua decapitare a statului turc. Profita insa de ocazie, ceea ce nu e surprinzator. Oamenii aveau listele pregatite, e foarte posibil ca puciul sa se fi declansat inainte de vreme tocmai pentru a preveni arestarile care se intampla acum si care sunt, evident, parte dintr-un plan gandit si cunoscut.

Reactia interna si internationala nu este insa favorabila. Turcii care nu au fost de acord cu pucistii si l-au preferat vineri noapte pe Erdogan nu sunt neaparat foarte fericiti cu multimile dezlantuite care marsaluiesc in strigate de Allahu Akbar pe strazile marilor orase. Islamistii din strada au decapitat cativa soldati in cel mai curat ISIS style, lucru care n-are cum sa scape publicului turc chiar musulman care nu este atat de radicalizat cum credem noi ca este. Kurzii, victimele default cand vine vorba de violenta publica in Turcia, au lasat zilele astea pozitia de tinta musulmanilor shia si alevi, care sunt atacati de multimile furioase pe cam aceeasi logica religioasa ce fundamenteaza atentatele ISIS impotriva shiitilor din Bagdad.

Este esential de inteles ca Erdogan si AKP nu controleaza minoritatea islamist-vocala si violenta ce se manifesta azi pe strazile marilor orase turcesti. Erdogan se foloseste de ei si azi sunt aliati, maine muezinii pot chema credinciosii impotriva lui Erdogan si acestia se vor ridica la fel de curajos sinucigas si vor incheia visul sultanului.

ISIS si al Qaeda recruteaza zilele astea deschis pe strazi si in parcuri si obtin din ce in ce mai mult adepti pe care ii pot arunca oricand intr-un razboi civil deschis in care vom fi siliti toti sa fim de partea lui Erdogan, nu ca vineri cand am avut dubii. Nu mai zic ca armata nu si-a zis ultimul cuvant.

Puciul a esuat pentru ca armata turca, in majoritatea ei, a stat deoparte, dar asta nu inseamna ca nu e interesata in dezvoltarea ulterioara a situatiei si va continua sa stea deoparte. Iar daca armata turca, in ansamblul ei, va incerca sa isi impuna controlul asupra societatii civile turcesti, va reusi, asa cum a reusit de fiecare data, indiferent de cati allahuakbaristi i se vor arunca in fata senilelor.

Pe plan extern, credibilitatea Turciei se prabuseste si securitatea ei este garantata doar de apartenenta la NATO. Doar saptamana trecuta imi zicea cineva ca NATO are nevoie de Turcia, eu va provoc sa va ganditi in ce situatie ar fi Turcia azi, in plin razboi civil, fara sa aiba granitele patrulate de NATO, in timp ce F-16-urile turcesti se vaneaza unul pe altul deasupra Istanbulului.

Americanii sunt frustrati, toata povestea asta vine in cel mai inoportun moment posibil. Turcii nu ii mai lasa sa zboare de pe Incirlik, ceea ce le creste costurile de operare si le scade eficienta in campania impotriva ISIS (si demonstreaza, de asemenea, de ce portavioanele sunt si or sa fie mereu cheia de bolta a strategiei militare americane).

Acuzele pe care diversi oficiali din guvernul AKP le arunca impotriva americanilor apropo de gazduirea lui Gulen si sustinerea pentru pucisti nu au darul sa imbuneze licuriciul cel mare, care e din ce in ce mai irascibil.

Europenii sunt cu nervii in pioneze si trimit mesaje de intelegere si buna prietenie, dar par sa se pregateasca pentru ce e mai rau.

Putin a oferit momentul comic al zilei, transmitandu-i lui Erdogan, ca de la autocrat la autocrat, ca ordinea constitutionala trebuie respectata.

Turcia nu are in momentul asta nici macar un singur stat care sa o sustina, Qatar si poate alte state arabe par sa aiba o pozitie moderata in raport cu Erdogan, restul universului sta cu degetul pe tragaci.

Situatia este in flux si, oricum ai lua-o, Turcia a pierdut enorm si e la un pas de pakistanizare. Zilele urmatoare sunt decisive.

Si trebuie sa inchei aici spunand ca, una peste alta, saptamana asta a demonstrat ca doi insi au avut dreptate de la bun inceput in obsesiile lor. Unul e Erdogan, care s-a plans constant ca armata vrea sa il dea jos si uite ca armata vrea sa-l dea jos. Al doilea sunt eu, care am zis de foarte mult timp ca politicile fricii si disensiunii sociale pe care le promoveaza Erdogan vor ingenunchea Turcia si o vor arunca in plin razboi civil spre pierderea noastra, a tuturor. (17 Iulie 2016)

Cîte ceva despre sistemul politic turcesc

Observ ca se judeca destul de superficial conflictul in primul rand politic care desfasoara in zilele astea in Turcia, in atentia lumii, asa ca propun niste detalii.

In primul rand, trebuie zis ca sistemul politic turcesc nu este decat la suprafata similar cu cel din Vest si trebuie inteles in profunzime asa cum e el inainte de a critica sau aplauda o parte sau alta. Politica turceasca s-a intors, in ultimii douazeci de ani, la un sistem balcanic/bizantin, in care puterea politica este distribuita prin intermediul unor retele paralele de influenta. Partidele turcesti sunt, privite de la distanta, reprezentari locale ale familiilor politice europene, ceea ce ne induce frecvent in eroare. Alegatorii turci nu se prezinta insa la vot din patru in patru ani ca sa aleaga cine cred ei ca trebuie sa conduca tara cum se intampla la noi, de exemplu, ei sunt implicati in mod activ si permanent intr-o structura informala de putere ce distribuie piramidal dinspre un varf politic catre baza electorala avantaje, putere, influenta, relatii, business, securitate samd.

AKP este exemplul de manual. Partidul islamist conservator reprezinta doar imaginea politica a unei astfel de retele care il are in centru pe Erdogan si care imparte beneficiile pozitiei lui cu cei din imediata apropiere, care la randul lor au niste protejati ce profita de pozitia protectorului si care si ei au, fiecare in parte, un grup mai mare de protejati si tot asa pana cand se ajunge la nivelul cel mai de jos al piramidei si care este format din oamenii simpli, cetatenii turci ce voteaza.

Exista cateva caracteristici importante ale acestui gen de retea politica:

– se organizeaza in jurul unui caracter puternic, un om care sa transceada cumva limitarile umane, care sa fie sau macar sa para suprauman (radeti, radeti, dar Erdogan a avut afise electorale cu el imbracat in superman)

– necesita transferuri de sus in jos sau dinspre centru spre margini intr-o proportie considerata acceptabila de parti, fiind in esenta un contract social ce expira in momentul in care suficienti participanti considera ca primesc mai putin decat e cazul

– este foarte profitabila pentru toate partile implicate, toti oamenii care adera la aceasta retea profita relativ fata de cei care se plaseaza in afara ei in diferite moduri

– este activa social si usor de mobilizat pentru ca legaturile intre protejati si protectori sunt stranse si personale (motiv pentru care au si iesit oamenii asa repede in strada vineri noapte)

– genereaza in ansamblul sau sinergii valoroase in primul rand economic, dar si in planul securitatii personale si al libertatii de expresie in limitele acceptate de retea si o stabilitate aparenta

AKP și Hizmet – aliați și adversari

Ma astept sa reactionati la ce zic mai sus cu un „ah, adica mafia politica, nu asa functioneaza si PSD la noi?” si o sa va raspund ca da, asa e, si la noi exista elemente ale acestui tip de a face politica si ele au fost predominante pana la un punct din istoria noastra recenta. La noi insa lucrurile s-au mai schimbat din perioada nastasista cand cred ca a fost apogeul genului asta de networking politic – social si, chiar si atunci, nu a fost asa de pervasiv cum este la turci.

In momentul in care sistemul politic din Turcia s-a liberalizat intr-o oarescare masura la presiunea vestului, dar si ca urmare a fuckupurilor consecvente si consistente ale partidelor de factura europeana, dar cu obiceiuri orientale, ce supravietuiau politic doar sub privirea atenta a generalilor, doua retele paralele au prins radacini si au inceput sa se dezvolte fulminant. Una este AKP, cealalta este Hizmet (miscarea gulenista). Amandoua sunt organizatii islamiste, ceea ce este de inteles pentru ca majoritatea covarsitoare a turcilor sunt musulmani conservatori, asa ca primele initiative care au profitat de un regres al kemalismului autoritar s-au dezvoltat explicabil in mijlocul comunitatilor musulmane private decenii intregi de optiuni politice reprezentative.

Si AKP si Hizmet au crescut rapid, atragand cu o viteza fascinanta turci din cele mai variate straturi sociale, turci care aveau, in esenta, un singur punct in comun: toti credeau (si cred) ca identitatea nationala turca nu poate fi definita in mod corect fara includerea componentei religioase. Cu alte cuvinte, acei militari, profesori, bankeri, oameni de afaceri, ziaristi, politicieni, oameni simpli pentru care religia este parte din viata de zi cu zi si care au fost persecutati sau s-au simtit persecutati de secularismul agresiv si de multe ori neinspirat al partidelor kemaliste au gasit in sfarsit o structura politica prin care sa poata sa isi exprime optiunea pentru un stat turc musulman tolerant.

AKP s-a concentrat pe industrie, armata, servicii sociale si ruralul sarac, in timp ce Hizmet a atras cu precadere oameni din invatamant, servicii bancare si sistemul juridic, judecatori, procurori, politisti. Cele doua miscari s-au aliat aproape imediat impotriva inamicului comun, faimosul „deep state”, in esenta o retea similara de putere si interese politice condusa insa in mod netransparent si cu o mana de fier de generalii turci.

In momentul in care AKP a preluat puterea prin alegeri libere, lucrurile au inceput sa se miste foarte repede si foarte in bine. Relatiile economice facilitate de legaturile de fier si onoare dintre oamenii de afaceri din cadrul celor doua miscari islamiste au explodat si au propulsat Turcia catre o prosperitate economica pe care nu o mai vazuse de secole. Bunastarea astfel generata s-a scurs in jos prin cele doua miscari catre membri de rand care, etern saraci si persecutati pentru conservatorismul lor religios vreme de decenii, au descoperit brusc nu doar ca o duc mai bine decat niciodata, dar si ca sunt, in sfarsit, liberi sa isi exprime credintele religioase in spatiul public fara frica. Progresul social dublat de cel economic a ajutat enorm miscarile islamiste, validandu-le practic abordarea politica si intarindu-le atat tractiunea in masa profunda a cetatenilor turci, cat si puterea politica si ponderea propriilor agenti in structurile statului.

Trebuie zis ca perioada de inceput a guvernarii AKP a reprezentat si cea mai optimista vreme a relatiei dintre turci si kurzi. AKP a deschis dialogul cu PKK, dialog blocat de generalii ultranationalisti si turk-puristi, daca imi permiteti inovatia lexicala, si a semnat ulterior si un armistitiu, care a dus la cea mai indelungata perioada de liniste si securitate din intreaga istorie moderna a Turciei. E de remarcat si ca majoritatea kurzilor au votat AKP si multi dintre ei voteaza inca si azi cu AKP din cauza ca si kurzii turci sunt preponderent conservatori religios si s-au solidarizat cu partidul islamist pe considerente religioase, la momentul respectiv mai importante decat divergentele etnice, mai ales cand conflictul etnic a fost alimentat de reactiile exagerate si distructive ale militarilor seculari inamici deschis ai AKP (enemy of my enemy and also a sunni logic).

Cand au considerat ca sunt suficient de puternici, AKP si Hizmet au declansat impreuna un asalt la baioneta impotriva „deep state”, arestand reprezentantii din varful armatei si ai sistemului judiciar sub diverse pretexte, multe reale, unele inventate. E de retinut ca Hizmet (Gulen) a avut principalul rol in decapitarea structurilor de forta care mentineau statul secular sub amenintarea baionetelor. Procurorii, politistii si judecatorii gulenisti au fost cei ce au construit dosarele, arestat, judecat si condamnat generalii si politicienii ce trebuiau arestati, in timp ce AKP le-a asigurat sprijinul politic necesar.

Succesul incredibil si neasteptat al aliantei dintre cele doua grupari islamiste s-a dovedit fatal pentru aceasta. AKP a inceput sa preseze pentru o islamizare mai agresiva dublata de o intoarcere la viziunea otomana in politica turceasca, in timp ce Hizmet a militat pentru o „influentare” a societatii turce catre Islam prin puterea exemplului membrilor miscarii si prin demonstrarea prin fapte, nu prin decrete, ca islamismul este parte din Turcia si este bun pentru Turcia. Practic si simplificand un pic, AKP a adoptat o politica de islamizare prin „hard power” in timp ce Hizmet una „soft power”.

Ruptura s-a produs in momentul in care procurorii si politistii turci afiliati la Hizmet, aliatii cei mai buni ai AKP pana atunci si exact aceiasi insi care au ingenuncheat „the deep state” scotandu-i coltii, au declansat o serie de anchete privind dosare de coruptie care vizau politicieni de la varful AKP, ministri si, cel mai grav, insusi fiul lui Erdogan. Erdogan a reactionat extrem de virulent si i-a acuzat pe gulenisti de tradare. Practic, omul a vazut in anchetele guleniste un atentat direct la puterea sa si s-a temut ca este o lovitura de stat soft in progres. A reactionat foarte categoric si a declansat un prim „purge” al gulenistilor din serviciilor de forta si a sistemului de justitie. Au urmat multe altele si continua si azi eliminarea membrilor Hizmet din structurile statului turc prin orice mijloace, oricat de reprobabile.

Cum AKP detinea puterea la nivel formal si reprezenta Turcia din punct de vedere politic, in timp ce Hizmet era doar o structura informala ce colecta oamenii fideli principiilor lui Gulen, Erdogan a castigat prima si cea mai grea batalie intr-o partida extrem de stransa si apoi pe cele ulterioare din ce in ce mai usor.

Intre timp, prosperitatea economica si puterea militara relativa in crestere i-au permis lui Erdogan sa inceapa sa viseze la un Orient Mijlociu in sfera de influenta turca si sa lanseze o serie de initiative diplomatice si ale serviciilor de informatii care sa pregateasca terenul pentru instalarea de regimuri aservite in tarile din jur (Siria si Irak in primul rand). AKP si-a supraestimat insa potentialul si, impins de realitate sa constate ca batalia pe scena internationala este mult mai agresiva si mai complicata decat in intern, a inceput sa faca tot felul de tampenii strategice. Una dintre ele si probabil cea mai mare a fost facilitarea constituirii de retele jihadiste de recrutare si transfer de oameni si echipamente in Turcia pentru a prabusi regimul Baathist de la Damasc.

Erdogan a aflat insa pe pielea proprie, cum au aflat inaintea lui si pakistanezii, si irakienii, si sauditii, si sirienii si probabil si altii, ca pe jihadisti ii poti chema, dar nu le poti spune sa plece si ca cine isi imagineaza ca ii poate controla este mai prost decat martirii lor. ISIS si al Qaeda au inceput sa isi dezvolte retelele proprii de activisti, finantatori, recrutatori si adepti, constituind astfel, sub nasul lui Erdogan, inca doua retele de putere politica, independente de cele trei deja existente si cu un mesaj politic islamist de factura jihadista, mult mai radical decat discursul main stream al AKP si, din cauza asta, mai atractiv pentru minoritatea musulmana radicala ce a capatat aripi in guvernarea AKP, dar care s-a considerat nereprezentata de tonul mai civilizat al acestora.

Ofensiva PKK

Ca sa fie treaba treaba, nici PKK n-a stat degeaba in anii armistitiului si si-a construit o aripa politica legitima, HDP, un partid avand la varf niste insi absolut remarcabili. HDP a venit cu o oferta foarte interesanta, adresandu-se mai intai kurzilor, dar apoi si celorlalte minoritati religioase din Turcia, ca de exemplu alevi, minoritati care se simteau din ce in ce mai amenintate de evolutia discursului AKP, care s-a radicalizat abrupt intr-o tentativa cu un oaresce succes de a face concurenta jihadistilor. HDP a crescut rapid amenintand sa consume suportul kurzilor sunni pentru AKP, un element important, desi nu esential in strategia electorala a lui Erdogan.

In iunie anul trecut, HDP a reusit sa obtina suficiente voturi cat sa nege majoritatea in Parlament detinuta pana atunci de AKP si sa puna in pericol suprematia politica a lui Erdogan fix in momentul in care acesta se pregatea pentru un nou val de centralizare si consolidare a puterii. Asta a fost punctul de ruptura si de acolo incolo lucrurile au mers din rau in mai rau pentru Turcia, in general, si pentru Erdogan, in particular.

Practic, in Turcia exista acum mai multe retele de putere politica si influenta sociala care se concureaza si se vaneaza una pe alta. In prim-plan continua sa fie AKP, dar care este subminat din subteran de Hizmet, de ramasitele „deep state”, de jihadisti si de kurzii organizati cum erau pe vremuri irlandezii intr-o ramura politica, HDP, si una insurgenta, PKK. Niciuna dintre retelele competitoare nu este suficient de puternica pentru a contesta suprematia AKP de una singura si niciuna dintre ele nu conlucreaza cu alta, dimpotriva, in Turcia de azi e un fel de „toti contra tuturor”, dar inrautatirea situatiei economice, fuckupurile diplomatice, prabusirea relatiilor cu UE si complicarea celor cu americanii creeaza multiple vulnerabilitati, asa ca Erdogan s-a simtit obligat sa actioneze.

Toată lumea contra toată lumea

Strategia pusa la cale de turci pare geniala pana cand te uiti sa vezi unde a ajuns Turcia azi. Erdogan a incercat sa diminueze puterea retelelor concurente aruncandu-le in lupta una contra celeilalte. A rupt armistitiul cu PKK si a trimis armata in operatiuni militare in Sudul Turciei, sperand astfel ca structurile „deep state” din armata, puternic nationalist-rasiste, vor prioritiza strivirea kurzilor inaintea inlaturarii lui de la putere, ceea ce i-ar oferi timpul necesar sa elimine ultimele ramasite guleniste din sistemele critice. A facilitat prin politica sa siriana un conflict pe viata si pe moarte intre jihadisti si kurzi, prin care i-a facut pe acestia inamici principali, apoi a inchis ochii la niste atentate extrem de suspecte, pe care ISIS le-a pus la cale impotriva unor mitinguri HDP si care au decapitat concurentul politic cel mai periculos.

Apoi, in timp ce peste Turcia se intindea haosul atentatelor teroriste si al conflictului militar deschis dintre armata turca si PKK, conflict ce a ras mii de vieti si orase intregi de pe fata pamantului, Erdogan a iesit in fata si s-a pozitionat ca fiind singura optiune care ofera stabilitate in aceasta din ce in ce mai turbulenta situatie. Speriati de bombe la modul cel mai propriu, alegatorii turci si-au amintit ca, intr-adevar, AKP este formatiunea politica ce a adus pacea si prosperitatea in Turcia dupa anii eternului razboi pe care guvernele votate de generali l-au intretinut si au pariat pe AKP sa restabileasca aceasta pace, fara sa inteleaga ca actualele conflicte sunt diferite fata de cele din anii 80 – 90 si sunt preponderent rodul actiunilor AKP.

Lovind în toți adversarii, Erdogan slăbește Turcia

Si asa ajungem la saptamana trecuta, cand rodul politicilor divizive ale AKP si-a atins expresia cea mai violenta de pana acum. O factiune a armatei care pregatea in subteran o lovitura de stat impotriva AKP a aflat ca Erdogan stie deja cine sunt si ce vor sa faca si a decis sa actioneze inainte de a fi complet pregatita, pentru a preintampina contralovitura lui Erdogan. Nu am aflat inca (eu) ce componenta are aceasta factiune, AKP acuza gulenistii, dar acesta este doar un gest reflex si previzibil cand vine vorba de AKP. Gulen a dezavuat lovitura de stat aproape imediat, in timp ce se intampla, si nici nu am vazut alte indicii ca factiunea gulenista din armata ar fi pus la cale aceasta operatiune militara. E de presupus deci ca sunt niste ramasite ale „deep state” in spatele organizarii acestui coup, dar trebuie zis, in special pentru ca vad ca multa lume zice ca e sigur inscenare pentru ca „deep state did it better before”, ca reteaua generalilor a fost mult slabita de asaltul combinat al AKP si Hizmet din ultimul deceniu si ca e foarte posibil ca nici macar sa nu fi fost implicata in totalitate sau sa isi fi sincronizat actiunile, asa ca esecul este explicabil.

Reactia lui Erdogan este iarasi previzibila si lipsita de inteligenta, chiar daca pare necesara din punctul lui de vedere. Erdogan nu poate sa se limiteze azi la a executa doar pucistii, pentru ca intregul esafodaj pe care isi sprijina el puterea sta pe echilibrul intre concurentii lui. E destul de usor de banuit ca acum nu aresteaza doar pe cei direct implicati, ci incearca sa profite de dezastru ca sa loveasca fara prejudicii in toate retelele concurente. Taie deci la gramada, citind de pe listele pe care le avea deja, militari, gulenisti, opozitie, presa, oricine poate fi taiat fara sa atraga suspiciuni prea mari, de unde si numarul destul de semnificativ de arestari si relatia lor destul de vaga cu operatiunile rebele din weekend.

Nu face insa decat sa slabeasca Turcia, lovind fara discriminare sau discernamant in inamicii politici doar pentru ca ii sunt inamici politici si slabind astfel structurile de forta ale statului turc pana in punctul in care el insusi este extrem de vulnerabil in fata agentilor din afara care sunt, dupa cum i-au demonstrat-o in Siria si nu numai, mult peste calibrul lui si care vor actiona din ce in ce mai agresiv in perioada urmatoare pentru destabilizarea Turciei si aruncarea ei intr-un razboi civil ce o va sterge de pe harta puterilor militare si diplomatice regionale.

Erdogan va cădea, în cele din urmă

Zilele lui Erdogan la putere sunt numarate, va pleca intr-o saptamana, intr-o luna sau intr-un an, dar va pleca mai degraba mai devreme decat mai tarziu, pentru ca jocul pe care il joaca este peste nivelul lui de competenta si a intrat in vizorul unor puteri pentru care elocventa lui si capacitatea de a mobiliza anumite sectoare ale publicului turc nu fac nici doi bani.

In final, vreau sa zic si celelalte doua chestii la care ma refeream la inceput.

In primul rand, va ofer explicatia cea mai probabila pentru care intreaga societate turca, inclusiv inamicii declarati ai lui Erdogan s-au declarat de partea acestuia vineri spre surpriza si dezamagirea neinformata a multor romani. Ei bine, ultima oara cand armata a preluat puterea in Turcia, a arestat o jumatate de milion de oameni, dintre care cateva mii au fost pur si simplu disparuti a la Argentina. Jumatate de milion de oameni arestati. Rostogoliti un pic in minte numarul asta pana capata greutate si o sa intelegeti ca, asa cum zicea cineva recent foarte bine, nu tot ce este secular este liberal si nu tot ce este iliberal este mai rau decat orice este secular.

Si, in sfarsitul sfarsitului, va sfatuiesc sa cititi cu atentie mesajele europene si americane. Europenii nu au zis nici un moment ca Erdogan este un democrat, ce zic ei este ca sustin regimul ales democratic si institutiile democratice ale statului turc. Este o nuanta extrem de importanta, cruciala chiar, pentru ca face diferenta dintre a valida regimul AKP ca fiind democratic si doar a-l identifica prin admiterea adevarului recunoscut de toata lumea cum ca a fost ales democratic.

UE stie ca Erdogan nu mai este demult un democrat si nu face decat sa bastardizeze democratia, dar intelege in acelasi timp ca este, pentru moment, singura alternativa viabila pe termen scurt la haosul la granitele noastre pe care l-ar genera un razboi civil all out in Turcia. Mesajul european este singurul posibil care mentine integritatea teritoriala a Turciei, orice alta reactie decat sprijinirea cu conditii a guvernului pana la urma legitim va duce la destramarea acesteia si profitul direct al vecinilor cu ambitii, Rusia si Iran.

Pentru moment, AKP trebuie sa restabileasca autoritatea guvernului asupra intregului teritoriu si capacitatea armatei de a apara natiunea turca. Dupa ce acest obiectiv imediat va fi indeplinit, se vor crea conditiile pentru a corecta ferm traiectoria politica a Turciei care a iesit din sfera minora a politicilor locale neconstructive si ameninta acum pe toata lumea din jur. Sa avem rabdare, deci, si sa nu judecam ce nu intelegem, ci mai degraba sa cautam sa intelegem. (18 Iulie 2016)

Radu Ghelmez

• Despre autor
• Ultimele articole

About Rost Online

• Standardele de mediu alungă fermierii olandezi din țară - 19 aprilie 2024
• Promovarea simbolurilor identitare, INTERZISĂ în universități. Ce prevede noul Cod de conduită - 18 aprilie 2024
• Premierul Viktor Orban, despre NatCon, conferința cenzurată de la Bruxelles: Europa face echilibristică pe graniţa dintre libertate şi opresiune - 18 aprilie 2024