Munca bună se cunoaște din Rai

După crearea și punerea în rînduială a cerului și a pămîntului, încă „nu era nimeni ca să lucreze pămîntul”. Pămîntul, deși creat perfect, avea nevoia de a fi lucrat pentru a desăvîrși și a fi desăvîrșit.

Dumnezeu nu găsește pe nimeni demn de a lucra pămîntul, de aceea este nevoie de crearea unei ființe cu structură și calități dumnezeiești native. Deși are puterea de a continua lucrul pămîntului, Dumnezeu vrea să Se retragă cu încredere deplină în omul capabil. Doar omul va fi înzestrat cu îndemînarea profesională – atributele de bun meseriaș sau de profesionist nu se regăsesc nici măcar în ierarhiile îngerești. Dumnezeu creează perfect, dar îi dăruiește omului puterea să desăvîrșească.

Așa cum un părinte este mîndru de copilul său cînd îi urmează vocația, idealul sau meseria, Dumnezeu este încercat de un sentiment părintesc față de omul căruia îi transmite drepturile în toate atributele proprietății: posesie, folosință, utilizare, dispoziție, uzufruct. Fără un refren pastoral, o masă îmbelșugată din roadele muncii, un zîmbet de mulțumire peste orizontul faptei sale, omul s-ar fi plictisit în luxul perfect. Dar care să fie nevoia omului de a lucra și a pămîntului de a fi lucrat? Există o diferență între intenția lui Dumnezeu față de lucrul pămîntului înainte de căderea primilor oameni și alta de după cădere?

A lucra pămîntul înainte de cădere înseamnă a-l aduce prin artă la intenția lui Dumnezeu. „Pe cîmp nu se afla nici un copăcel, iar iarba de pe el nu începuse a odrăsli, pentru că Domnul Dumnezeu nu trimisese încă ploaie pe pămînt și nu era nimeni ca să lucreze pămîntul” (Facerea 2, 5). Pentru odrăslirea pămîntului este nevoie ca omul să-și dea mîna cu stihiile, prin mijlocirea Domnului Dumnezeu. Omul lucrează pămîntul și, astfel, după acțiunea umană de stăpînire și supunere, apare funcția executivă și productivă a muncii. 

Dumnezeu creează omul din țărînă, elementele fizico-chimice de compoziție ale pămîntului, tocmai pentru ca lucrătorul să aibă o relație organică, o simțire magnetică a obiectului său de activitate. Dacă ar fi fost creat din alte elemente, din țărîna cerurilor, omul n-ar fi simțit nevoia și sensibilitatea pămîntului. În excursiile noastre agro-turistice, libere de condiționarea selfie-ului, încă auzim sfatul oamenilor de la țară care cunosc semnele rodului, ale vremii și ale pămîntului, fără să fi citit măcar vreun tratat de agronomie vreodată.

După ce a făcut pe om, Dumnezeu „a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Facerea 2, 7). Omul creat din țărînă nu este o ființă vie decît după a doua intervenție divină, suflarea de viață. Tragedia zilelor noastre, omul – forță de muncă și omul – resursă umană refuză în respirația simțurilor suflarea de viață. Omul fără suflare de viață este doar un mecanism bine structurat, bine întemeiat.

Pentru a stăpîni, supune și lucra pămîntul avem nevoie de o integrare a suflului nepămîntesc în țărîna noastră, care doar așa devine lucrătoare, lucrativă și de lucrat. „Și Domnul Dumnezeu a sădit un rai în Eden, spre răsărit, și l-a pus acolo pe omul pe care-l zidise” (Facerea 2, 8). Omul este pus în Eden, grădina bucuriei, la răsărit, la începutul luminii și al dimineții. Omul este bine poziționat cu locul său de viață și de muncă, chiar în orizontul începutului.

Ziua bună se cunoaște de dimineață, de aceea omul este așezat la izvoarele dimineții. Lucrul se face cel mai bine în briza dimineții, atunci ar fi bine să avem cel mai bun impuls de viață și de muncă. Munca peste program sau munca de noapte nu se justifică decît în cazuri excepționale.

Conform semnificației termenului Eden (bucurie și desfătare), omul trăiește o mare bucurie și desfătare în acest răsărit al dimineții și al începutului de lucru. Oare de cîte ori ne trezim luni dimineața, bucuroși pentru o nouă zi de viață și o nouă săptămînă muncă? Sîntem nefericiți pentru că, de multe ori, neglijăm acest răsărit al începutului bucuriei, pierzînd timpul: dimineața cu ședințe inutile, cafeaua de bîrfă, mail-uri, facebook, lentoare etc. Muncim apoi în salturi, pierdem zile și nopți de statistici și rapoarte fără sens, rămînem peste program pînă noaptea tîrziu, uităm de noi și de familiile noastre. Poate că acesta este un tribut plătit timpului pentru risipirea și pierderea răsăritului.

La răsărit de Eden începe viața și munca omului pe pămînt. La răsăritul zilei să ne bucurăm de viață și de muncă. Munca fără viață este mult mai dramatică decît viața fără muncă. „Și a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse și l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze și s-o păzească” (Facerea 2, 15). Omul este așezat în grădina cea din Eden după ce Dumnezeu îi asigură toate condițiile de viață și manifestare. Lucrarea primilor oameni este organică asupra întregului fizic, ființial și spiritual. Omul capabil de tot este în stare să facă de toate și să lucreze toată grădina.

La început, omul are o cunoaștere complexă, acționează transdisciplinar asupra parcelelor și florei diverse și unitar asupra grădinii, în toată substanța ei. El nu lucrează în grădină, ci o lucrează, are sarcina de a desăvîrși unitatea și diversitatea grădinii. Acum se pun bazele economiei desăvîrșirii, o artă pierdută atunci cînd Duhul Sfînt și omul au fost scoase din conținut și înlocuite cu teorii consumeriste, iar omul a fost încadrat ca forță de muncă.

Pomul vieții și cel al cunoștinței binelui și răului sînt în arealul de competență al oamenilor, dar necesită o lucrare aparte. În acest context, coordonarea bunului iconom se face și asupra unor domenii diferite de cel strict economic. Grădina reprezintă un spațiu de lucru bine organizat și structurat, activitatea omului fiind centrată pe gospodărirea și asigurarea continuității.

Grădina are nevoie de a fi lucrată. Perfecțiunea statică, nelucrativă și neproductivă, nu desăvîrșește creația. Doar Dumnezeu creează din nimic. A lucra înseamnă a iniția, dezvolta, modela, șlefui, ajusta, educa, înnobila sau transforma ceva existent. În grădina raiului, omul trebuie „s-o păzească”. A păzi nu are ca obiectiv doar focalizarea asupra unui dușman sau pericol. Din punct de vedere economic, paza se face prin funcția de supraveghere, control și urmărire a rezultatelor sau prin ocrotirea cu dragoste a acestora. A păzi poate să însemne a respecta misterul artistic și științific sau secretul profesional, a avea în siguranță know-how-ul de lucru al grădinii.

Acțiunea umană, arta și știința au ceva tainic în ele, taina are nevoie de pază înțeleaptă pentru a nu fi servită în vrac sau în serie. Pierzîndu-și taina, acțiunea umană își pierde smerenia Logos-ului, iar omul va funcționa în parametrii menționați în cartea tehnică de întrebuințare.

Primul pericol ce ar necesita paza ar fi cel al propriei ignoranțe sau al suficienței ce poate genera lentoare și superficialitate în muncă. A nu păzi munca înseamnă a nu-ți păsa, a munci doar pentru salariu, fără pasiune și har. A nu păzi munca înseamnă a munci la program în ochii șefului și de ochii lumii, ca apoi să invoci potopul, să șteargă urmele ușurătății.

Dumnezeu nu vrea ca munca omului să se risipească și, de aceea, introduce o funcție de pază convergentă, generată din activitate și în sarcina acelorași oameni care muncesc. Nu este vorba de o divizare a activității prin angajarea unui paznic de noapte la grădina cu pepeni. Același om care lucrează va supraveghea și va asigura translația de la munca depusă la drepturile proprietății. A păzi înseamnă a economisi, a fi cumpătat cu hambarele de grîu, dar și cu cele de savoire faire. A păzi te ajută să-ți cunoști obiectivele și să lucrezi cu un scop.

Prin paza grădinii se introduc funcțiile de măsurare, de analiză, evaluare și previziune.

Cosmin STOICA

The following two tabs change content below.
Rost Online

Rost Online

Rost Online

Ultimele articole de Rost Online (toate)

1 thought on “Munca bună se cunoaște din Rai

  1. „lucrarea” de „pazire” inainte de cadere este „grijire”, este folosinta masurata, ordonata cu pastrarea curateniei firesti si nicidecum agricultura cu plug, coasa, hambar (nu era iarna, frig, sezon fara alimente…), nu erau necesare rasaduri, puieti – nu are rost sa emitem ipoteze care au sens doar in societate umana cu sute, mii de „suflete” (si nu… „suflari de viata” – atentie, ca in om este pus suflet, in plante si celelalte vietuitoare „animarea” se datoreaza dor suflarii de viata, nu si sufletului – Iisus nu a venit sa mantuiasca nici porcul, nici vaca, nici marul sau parul…).
    Tipul acesta de abordare este atribuibil doar perioadei de dupa cadere.
    ————————–
    Posesia si dispozitit nu sint date omului… nu ne apartine nimic ci „convenim” sa stapanesc singur… in conditiile … legii omenesti.
    LA fel dispozitia este renuntare sau pretentie permisa tot de legilw omwnwsti – in realite, ca fii ai aceleiasi familii ne gospodaream in obste, cu participare la „lucru” si la „uzufruct” potyrivit cu armonia familiei, priceperea si truda proprie.
    Nu de „zapis” aveam mevoie intre rude…
    Asta fiind armonia „barbara”, au venit hotii si au „implementat” reguli intre fraieri pe care tot hotii le -cica- pazesc si care ti le iau dupa cum doresc ei, desigur – legal!
    ———————
    Ideea ca „perfectiunea” este inferioara „desavarsirii” la care – chipurile – ar fi chemat/lasat/indemnat omul nu este de loc corecta – credti ca omul poate face ceva mai bine decat Dumnezeu?
    Asta cred ereticii care se considera mantuiti si vor sa se faca dumnezei pe pamant…
    ——————–
    Daca il considera cineva prost pe Adam ca „paza” lui nu a fost … economisire, cumpatare cu hambarele.. ??? ce nevoie avea el de hambare ca nu se termina seznul „culesului” si ce cumpatare i se cerea cand „din fire” manca doar cat ii trebuia, si atata culegea – nu arunca, nu strica… „din fire” caci pe om, Dumnezeu „bine l-a facut”.
    ———————-
    Munca lui Adam, inainte de truda cu sudoare de dupa cadere era efort dar nu era nici platit, nici dovedita cu semnarea condicii ori perforarea cartelei…
    Din fire facea bine – nu facea relele de azi…

Spune-ți părerea