Lăutarul Ion Roman

L-am cunoscut într’unul din lagărele de muncă forțată din Uniunea Sovietică. Era în anul 1950.

Lăutarul Ion Roman, de statură mijlocie, cu ochi albaștri, supt și slăbit de putere, era de origine din Călărași, Ialomița, de pe malul Dunării albastre.

Era dezertor din armata română. Nu s’a prea împăcat cu disciplina militară și, de aceea, s’a hotărît să dezerteze. A trecut Nistrul cu cetera subțioară și s’a aciuat în părțile Transnistriei, undeva în apropiere de Vijnița, unde se vorbea și se vorbește limba dulce românească. S’a căsătorit cu o ucraineancă ca să fie acoperit față de autorități.

A stat ce a stat cu nevastă-sa și, după câțiva ani, Ion Roman, Dumnezeu să-l ierte, a plecat în Rusia Albă și apoi spre Petersburg, unde auzise că muzicanții străini au mare căutare. Se perfecționase la vioară și ajunsese să cânte în cele mai renumite localuri, fiind invitat și la Curtea Țarului Nicolae.

Devenise cunoscut (era bărbat frumos și bine legat), ca un mare maestru al arcușului. Cânta și cu vocea vechile romanțe românești, stârnind admirația celor care-l ascultau.

După revoluția din Octombrie 1917 a plecat din Petersburg revenind la casa nevestei sale din Transnistria. Nu a trecut mult timp și a fost arestat de către GPU. Lăutarul Ion Roman comisese imprudența să spuna unuia și altuia că a cântat și la Curtea Țarului. A fost aruncat în închisoare și din lagăr în lagăr, de-a lungul și de-a latul Siberiei, muncind  peste 20 de ani la pădure și în minele de aur și plumb, își pierduse toți dinții, părul și sănătatea. Era o epavă. Abia se mai ținea pe picioare. Era internat la staționarul de bătrâni al lagărului.

Timp de trei ani m’am întâlnit cu el în fiecare zi, seara, după ce veneam dela munca extenuantă din pădure unde mulți se prăpădeau din cauza ploilor și gerului cumplit. Era singurul cu care puteam împărtăși o vorbă românească. Dacă nu mă duceam la el, venia el la mine, gârbovit și sprijinit într’o bâtă.

Primea din când în când pachete cu alimente dela devotata lui soție și-mi dădea și mie când eram tare înfometat. De fiecare dată când primea îmi aducea câte ceva și-mi spunea: „Poftește, române, manânca că ești tânar și trebuie să trăiești ca să mai vezi odată țărișoarea noastră. Eu nu pot mânca cine știe ce. Sunt bătrân și bolnav și-mi aștept sfârșitul„.

Într’una din serile dela sfârșitul lui iunie, cu trei zile înainte de a muri, Ion Roman mi-a povestit, stăpânit de sentimentul unei adânci nostalgii, următorul episod interesant:

„În îndepărtatele puste, pe unde am umblat, am întâlnit deseori și Români. Era în anii aceia tulburi când mulți dintre domnitorii noștri, din Ardeal mai cu seamă, își părăseau Țara ca să se adăpostească în Apus. Dacă îmi aduc bine aminte, acestea se petreceau prin anii 1916 acolo unde frontiera Țarului se apropia de a Kaiserului. De câtva timp cântam cu un taraf la o cârciumă a unui ovreu, într’un târg al cărui nume l-am uitat. Era seară de toamnă și mușteriii gustau vodca și își umpleau pe rând pipele cu mahorcă. Cârciuma era plină de fum și lumina  slabă a lămpii cu gaz abia mai putea răzbate. Cântam fel de fel de cântece. Muzica noastră românească era iubită și de țăranii mujici de pe acolo, că doar și ei erau bântuiți de aceleași dureri și bucurii ca și noi. Deodată s’a deschis ușa și am văzut că intră doi necunoscuți. De când eram aci, îi cunoșteam pe toți mușterii ovreiului. Dar pe aceștia doi nu-i mai văzusem. Unul avea o față rotundă și o bărbie ascuțită. Ochii mari, ca florile de albăstriță. Celălalt parea mai în vârstă, cu pălăria lată, trasă pe față, dar om voinic. Arcușul mi s’a oprit o clipă și parcă m-a fulgerat prin inimă. Pe omul cel cu ochi albaștri îl mai văzusem undeva. Forma feței lui îmi era bine cunoscută. Am tot scotocit prin cotloanele minții până ce deodată, să vezi minune, arcușul a fost acela care mi-a fost de ajutor. Fără să-mi dau seama, de pe coardele viorii s’a desprins melodia dulce a unui cântec pe care îl cântam cu mult drag și dor la toți Românii.

Ce ziceți, doar și dumneavoastră știți cântecul acesta: De ce m’ați dus de lângă voi? De ce m’ați dus de-acasă?

Omul cu ochii albaștri s’a întors deodată spre mine, cu fața plină de lacrimi, și a venit în fugă și m’a luat în brațe.

Să nu spui nimănui că suntem români. E mare primejdie.

Fiți fără grijă domnule Goga, că înțelegem noi cum stă chestiunea, i-am zis eu în timp ce toată lumea se uita la noi.

Eu îl cunoșteam pe d-l Goga din gazete și calendarele pe care cei dragi ai mei din Călărași le primeau din Ardeal. Tare m’am bucurat că l-am întâlnit și de mare bucurie am golit câteva sticle de vin și ne-am întins la povești până înspre zori de zi.

– Mare om și mare suflet a fost Octavian Goga” își încheie Ion roman minunata amintire despre marele bard național.

Ochii îi erau scăldați în lacrămi la ispăvirea evocării și o mândrie ascunsă sălășuia după pleoapele lui zbârcite.

Ion Roman regretase toată viața fapta pe care o săvârșise, determinat de cearta pe care a avut-o cu un plutonier. Avea, însă, satisfacția ultimă că a reușăit să-i uimească cu arcușul pe „domnii cei mari”, cum îi numea el, din Petersburgul de odinioară, unde elita Rusiei se întâlnea cu acea a Europei.

Lăutarul Ion Roman a murit în somn la vârsta de 82 de ani în ziua de Sfinții Apostoli Petru și Pavel. L-am condus, în urma căruței trasă de un cal, până aproape de poarta lagărului unde un ceaslovoi (gardian) i-a înfipt, conform regulamentului, baioneta în inimă ca să se convingă că a murit…

Soarele, în asfințit de după pădure, îi aruncase pe față o ultimă rază de lumină.

Ion Roman, lăutar necunoscut, a dus faima cântecului românesc peste hotare până la cea mai înalta Curte Imperială a epocii.

El este un urmaș al marilor lăutari ai României: Barbu Lăutaru, Grigoraș Dinicu, Costică Tandin, Petrică Moțoi și alții care au ilustrat cu măiestrie, pe coarde de vioară, cântecul și jocul românesc.

Nicolae Cârja

(material preluat din revista Drum, anul IV, nr. 1 din ianuarie-martie 1968)

_______________________________

Nota redacției: Nicolae Cârja a fost capturat de armata sovietică și a petrecut 9 ani în lagărele de exterminare din Siberia. După eliberare a reușit să se refugieze în SUA unde, alături de fratele său Ion Cârja, fondează ziarul Acțiunea Românească, organ oficial al Consilului Național Român.

Un gând despre “Lăutarul Ion Roman

Spune-ți părerea