Temeiurile și izvoarele creștinismului (4)

3. Biblia sau Sfînta Scriptură

Sfînta Scriptură și Sfînta Tradiție sînt cele două mari izvoare de credință ale religiei creștine. În ele își au temeiurile doctrina și cultul Bisericii tradiționale. Ele străjuiesc și luminează căile vieții creștine, cu autoritatea eternă a revelației dumnezeiești. În capitolul de față ne vom referi la Sfînta Scriptură, rezervînd Sfintei Tradiții capitolul următor.

Faptele și învățăturile lui Iisus Hristos, precum și cele ale apostolilor Săi (atîtea cîte s-au fixat în scris și au ajuns la noi pe această cale), se găsesc cuprinse în Noul Testament, principalul îndreptar scris al vieții și învățăturii creștine. Vechiul Testament (cartea revelației primitive) și Noul Testament (cartea revelației depline) alcătuiesc la un loc Sfînta Scriptură, Biblia întregii lumi creștine (gr. βιβλίον, βιβλία – carte, cărți; pentru cei botezați în Hristos, Biblia reprezintă Cartea prin excelență, „Cartea cărților”, cum i s-a pus). Textele ei, după credința creștinească, au fost inspirate de Duhul Sfînt, avînd deci origine și autoritate de sus: prin ele ne vorbește Logos-ul, Cuvîntul lui Dumnezeu, dezvăluindu-ne Adevărul unic și etern, care nu poate fi echivalat sau substituit de adevărurile omenești. „Eu spre aceasta m-am născut și întru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc adevărul; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu”, îi spune Domnul scepticului Pilat (Ioan 18, 37). Iar în altă parte ne încredințează, zicînd: „Cerul și pămîntul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Luca 21, 33).

Cărțile alcătuitoare ale Vechiului Testament (de la cele atribuite lui Moise pînă la cele ale „profeților mărunți”) au fost scrise, sub inspirație divină, de-a lungul multor veacuri înainte de Hristos. Autorii lor sînt adesea greu de stabilit (așa-numita „critică istorico-filologică” reușind mai degrabă să încurce lucrurile decît să le lămurească). Cel mai înțelept ar fi să acceptăm atribuirile consfințite prin tradiția milenară, căci important este conținutul revelat al acestor scrieri, problema paternității lor rămînînd neesențială. (Este regretabil că chiar în învățămîntul nostru teologic, căzut prea mult pradă „istorismului” și „scientismului” modern, de filiație mai ales protestantă, se dă o importanță disproporționată – și adeseori duhovnicește păgubitoare – acestui aspect cu totul secundar.)

În ce privește cărțile Noului Testament (de la Evanghelia după Matei pînă la controversata Apocalipsă ioanică), ele ridică mai puține probleme în acest sens. Și aici paternitatea tradițională (ca de pildă cea a Epistolei către evrei) ar trebui să fie acceptată cu mai multă seninătate, fără oțioase savantlîcuri de natură pozitivistă, împrumutate papagalicește din altminteri atît de hulita lume apuseană. Excesele de acest gen, după cum s-a dovedit, produc mai mult sminteală decît folos. Nu este vorba de a încuraja vreo mentalitate retrogradă, ci de a nu favoriza, mai mult decît ar fi cazul, imixtiunea „științei” omenești în domeniul sacru al teologiei. Impactul teologiei creștine cu realitățile actuale stă în alte chestiuni, de fond, iar nu în astfel de nimicuri relativizante.

Textele canonice ale creștinismului își au neîndoielnic originea în primul veac al erei creștine. Sigur că sînt posibile mărunte interpolări ulterioare (parțial dovedite ca atare), dar a vedea „interpolări” peste tot înseamnă o îndîrjire „critică” demnă de o cauză mai bună (ea nefăcînd decît să submineze autoritatea tradițională a textelor respective în conștiința oscilantă a „deștepților” acestui veac). De altfel, la o confruntare atentă și răbdătoare a feluritelor argumente și ipostaze ale „specialiștilor” moderni, s-ar constata cum ele se bat adeseori cap în cap, ajungînd să se anuleze reciproc!

Noul Testament continuă și desăvîrșește, într-un spirit nou, revelația parțială transmisă prin Vechiul Testament. Biblia este cartea sfîntă a unei revelații în trepte, culminînd în Iisus Hristos, consfințitorul dumnezeiesc al Adevărului („Eu sînt Calea, Adevărul și Viața” – Ioan 14, 6). Dar pe aceasta nu atît litera o face lucrătoare, cît duhul care o susține. Altminteri, după cuvîntul părintelui Arsenie Boca (1910-1989), și diavolul poate citi Scripturile și le poate tălmăci!

Biblia este cartea cea mai răspîndită din lume, influența ei asupra istoriei și spiritualității omenești fiind mai întinsă și mai adîncă decît a tuturor celorlalte cărți la un loc. În ea se unesc, în chip dumnezeiesc, Adevărul, Binele și Frumosul. Pînă și vrăjmașii lui Dumnezeu s-au văzut siliți să-i recunoască importanța, dacă nu din considerente religioase, cel puțin din rațiuni morale, culturale sau estetice. Așa cum Hristos este „piatra din capul unghiului” a viețuirii creștine, Biblia este „piatra din capul unghiului” a culturii noastre.

Ne vom limita aici la o prezentare sumară a Sfintei Scripturi, insistînd mai mult, se înțelege, asupra Noului Testament. Prezentarea aceasta s-ar vrea în primul rînd o invitație la (re)citirea atentă a textelor sfinte, căci cel mai bine Biblia ni se prezintă singură, cu învățăturile, tainele și frumusețile ei dumnezeiești, prin maiestatea veșnică a Cuvîntului.

VECHIUL TESTAMENT. Vechiul Testament este un corpus aparent eterogen de vechi scrieri evreiești, cuprinzînd noțiuni tradiționale de cosmologie, biologie, istorie, morală, drept civil și religios, alături de mituri, rugăciuni, imnuri sacre, viziuni și profeții. Cărțile canonice ale Vechiului Testament, așa cum au fost stabilite de Biserică încă din primele veacuri ale creștinismului (cu unele deosebiri față de canonul iudaic) sînt în număr de 39 (reprezentînd aproximativ trei sferturi din textul integral al Bibliei). Aceste străvechi texte evreiești au fost asimilate de lumea creștină mai ales în vechea traducere grecească a Septuagintei (realizată în Alexandria Egiptului, în secolul al III-lea î. Hr., probabil pentru uzul evreilor din diaspora care uitaseră total sau parțial ebraica, și se numește astfel în virtutea legendei că ar fi fost lucrarea comună a șaptezeci sau șaptezeci și doi de înțelepți evrei, aleși cîte șase din fiecare trib, convergenți, prin rînduială dumnezeiască, în soluțiile lor). Interpretarea textelor veterotestamentare diferă mult, firește, de la iudaism la creștinism. Iudaismul le citește prin prisma Talmudului rabinic (a se vedea mai sus), în vreme ce creștinismul și le asumă prin prisma Noului Testament.

Primele sînt „cele cinci cărți ale lui Moise” (numite și Pentateuhul): Facerea (sau Geneza), Ieșirea (sau Exodul), Leviticul, Numerii (mai nou: Numerele) și Deuteronomul (ceea ce va să zică „a doua formulare a legii” sau „repetarea legii”). Un interes deosebit pentru creștinism prezintă Facerea și Ieșirea, aici dîndu-se seamă – în limbajul mitologic al vremii, dar sub lumina revelației divine – despre creație și cădere, despre istoria timpurie a omului (ante- și post-diluvian), despre revelația primară, despre „încercările” istorice ale poporului lui Israel („poporul ales”), despre viața și învățătura lui Moise, dătătorul Legii, anume ales și călăuzit de Dumnezeu (Care este Unul, dar apare cu diferite nume: Iahve/Iehova, Elohim, Adonai, Sabaot).

Urmează apoi, în ordinea canonică (ce nu-i decît aproximativ și cea cronologică): Cartea lui Iosua Navi (urmașul imediat al lui Moise), Cartea Judecătorilor, Rut, cele patru cărți numite Regi, cele două cărți numite Cronici sau Paralipomene, Cartea întîi a lui Ezdra, Cartea lui Neemia (numită și Cartea a doua a lui Ezdra), Cartea Esterei, Cartea lui Iov, Psalmii atribuiți regelui David, Pildele sau Proverbele atribuite regelui Solomon (fiul lui David), Ecclesiastul, Cîntarea cîntărilor, apoi cărțile marilor prooroci – Isaia, Ieremia (inclusiv Plîngerile), Iezechiel, Daniel – și, în fine, profeții mici: Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdie, Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia și Maleahi. Acestora li se adaugă anumite cărți și fragmente necanonice, dar „bune de citit” (Cartea a treia a lui Ezdra, Cartea Înțelepciunii lui Solomon, Cartea Înțelepciunii lui Isus Sirah, numită și Ecclesiasticul, cele trei cărți ale Macabeilor etc.).

Cele mai importante, din punctul nostru de vedere, sînt textele profetice privitoare la venirea Mîntuitorului (mai ales ale lui Isaia, Ieremia, Iezechiel și Daniel). Un loc deosebit îl ocupă Psalmii („Psaltirea”), în număr de 150, puși pe seama regelui-poet David (1013-973), rugăciuni și imnuri pline de adîncime mistică și frumusețe poetică, profetice și vizionare, culme nedepășită a liricii religioase (egalată, poate, numai de marea poezie imnică a Bizanțului medieval – Roman Melodul sau Dulcecîntătorul, Efrem Sirul ș. a.). Cel mai frumos și mai cunoscut este Psalmul 50 (51 în anumite ediții neortodoxe ale Bibliei), rostit adesea în Biserică:

„Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta și după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vîrtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încît drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor cînd vei judeca Tu. Că iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea. Că iată, adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vîrtos decît zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite. Întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria mîntuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte. Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce. Izbăveşte-mă de vărsarea de sînge, Dumnezeule, Dumnezeul mîntuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. Că de-ai fi voit jertfă, Ți-aş fi dat; arderile-de-tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile-de-tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei”.

Se remarcă tendința spre spiritualizare: jertfele primitive (arderile-de-tot) se cuvin înlocuite cu „jertfa inimii”, cu smerenia față de Dumnezeu. Aceasta este „jertfa dreptății”, înlocuind, prin interiorizare, jertfa rituală tradițională, „de sînge”, ocurentă în majoritatea religiilor primitive (inclusiv la vechii evrei).

Prima tălmăcire românească în versuri a psalmilor biblici o datorăm Mitropolitului Dosoftei al Moldovei [acum trecut în rîndul sfinților: Sfîntul Ierarh Dosoftei, cu pomenirea pe 13 decembrie]: Psaltirea în versuri, tipărită întîia oară la 1672 și stînd la originile poeziei culte românești (cf., de preferință, ediția critică a lui N. A. Ursu: Dosoftei, Opere, vol. 1, Ed. Minerva, București, 1978).

Prima ediție românească (încă parțială) a Vechiului Testament a fost îngrijită de către Șerban, fiul vestitului Coresi: Palia de la Orăștie (1582). Cît privește prima ediție românească integrală a Bibliei, ea s-a realizat și tipărit pe vremea lui Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu: Biblia de la București (1688, reeditată de Biserica Ortodoxă Română în 1988, cu prilejul împlinirii a trei sute de ani de la apariție). Biblia din 1688 reprezintă pentru limba și cultura românească ceea ce reprezintă Biblia tradusă de Martin Luther pentru limba și cultura germană, adică „certificatul de naștere” al limbii noastre literare, dar și „certificatul de maturitate” al culturii noastre bisericești. (O bună prezentare a Bibliei de la 1688 se poate găsi în cartea Mitropolitului Antonie Plămădeală intitulată Dascăli de cuget și simțire românească, EIBMBOR, București, 1981, pp. 215-241.) (Va urma)

Partea I: De la iudaism la creștinism
Partea a II-a: Iisus Hristos (I)
Partea a III-a: Iisus Hristos (II)

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).
Răzvan Codrescu

Ultimele articole de Răzvan Codrescu (toate)

3 thoughts on “Temeiurile și izvoarele creștinismului (4)

  1. Domnule Razvan Codrescu, am rugamintea de a ne explica, in masura in care considerati legitima rugamintea, cauzele interventiei asupra continutului VT in unele editii ale Bibliei.
    Am cateva exemplare publicate cu bincuvantarea Preafericitilor Patriarhi Miron Cristea si Teoctist,. In Biblia editata in 1982, Cartea Intelepciunii lui Solomon, nu apare.
    Respectivul text l-am regasit in Biblia de la Jerusalem, publicata in 2000 la Cerf;
    Deasemeni, m-ar interesa opinia domniei voastre in legatura cu continutul Bibliei ecumenice, publicata si in tara noastra, prin grija Centrului de Studii Bizantine Petru si Andrei.
    Eu nu am reusit sa imi procur un exemplar in limba romana, ci doar in franceza. Ma interesa interventia exegetilor ortodocsi, fata de care s-au exprimat unele retineri din partea unor teologi protestanti si catolici, cu toate ca fusesera invitati sa colaboreze la elaborarea acestei lucrari, inca din 1965.

  2. Sînt diferențe majore între textul Septuagintei și cel masoretic. Nu am competență să mă pronunț în materie de biblistică, iar așa-zisa Biblie ecumenică mărturisesc că nu am apucat s-o deschid. Cartea Înțelepciunii lui Solomon o gasiți în ediția jubiliară a Bibliei ortodoxe din 2001 (Anania), de la pagina 1268 (o scurtă prezentare a cărților necanonice se află la pp. 1209-1211), dar figurează și în ediții anterioare ale Sfîntului Sinod (eu o am acum la îndemînă pe cea din 1988).

Spune-ți părerea