Adevărata existență a lui Robinson Crusoe

Cine a fost Alexander Selkirk? Ce ne spune istoria

În creațiunea literară, de cele mai multe ori, eroul unei cărți nu este produsul imaginației autorului. Printre linii se ascund uneori mărturisirile sufletului celui care le-a scris. Atunci paginile sunt în egotismul lor mai stângace, mai dure, cioplite parcă dintr’un singur material. Dar când autorul copiază natura luând drept erou al unei cărți un om pe care l-a văzut și a cărui viață o cunoaște, îmbinarea dintre realitate și aportul celui care scrie poate să dea o operă care să învingă veacurile.

Aceste cărți au intrat în mâinile copiilor simplificate pentru înțelegerea lor, dar ideile de supremă morală cuprinse în filele lor fac ca lectura lor să mai întovărășească încă zeci de generații, până când le vor lua locul alte cărți tot atât de mari.

Ce a scris Daniel Defoe

Din imensa operă literară a lui Daniel Defoe, a cărui listă de titluri numai, umple 28 pagini în folio, a supraviețuit doar o singură carte: Robinson Crusoe. Tradusă în 50 de limbi, publicată în 300 de ediții, având peste 200 de adaptări, 290 imitații, peste 50 de romane de aventuri asemănătoare, 32 de piese de teatru și câteva filme, iată ce a făcut să se nască, câte minți și imaginații a stârnit o singură carte, asemeni unei stele călătoare care trece pe boltă lăsând în urma ei o dâră luminoasă.

Și cartea Gentilomului Vineri a supraviețuit atâtor lucrări pentru că pana care a scris-o nu a pus în ea decât bunăvoie și bun simț, și mai cu seamă un caracter de neîndoios adevăr. În spatele paginilor autorul dispare, cuvintele se leagă de la sine și nimeni nu se îndoiește că toate aceste nu s’au petrecut în adevăr.

De aceea se va ceti și de acum înainte cu interes nețărmurit peste tot și vor mai fi încă mulți care vor lăuda cartea cu acelaș entuziasm cu care a făcut-o Jean Jacques Rousseau.

Și totuși, autorul ei a murit în mizerie, la 69 de ani, trădat de fiul său, căruia îi încredințase ultimul rest al unei averi risipite de nenoroc. Iar toată viața lui este numai un șir nesfârșit de nedreptăți: persecutat de sectari, țintuit la stâlpul infamiei de politicieni, trădat de prieteni, bârfit de rivali, ucis moralicește de chiar fiul său, batjocorit de oamenii de spirit, necunoscut în vasta sa operă.

Simplicitatea și profunzimea caracteristică stilului acestei cărți a pus-o în mâna tuturor copiilor pământului. A lor este datoria de a păstra moștenirea și de a apăra memoria marelui uitat de toți.

La „Leul Roșu”

Daniel Defoe a cunoscut pe adevăratul Robinson. Istoria ne spune că s’au întâlnit la Bristol, în taverna „La Leul Roșu”, pe Castle Street, al cărui patron era Mark Watkins. Defoe avea atunci 48 de ani și mai trecură încă zece până la apariția cărții Robinson Crusoe. Adevăratul erou era un om ciudat: tăcut și retras, îmbrăcat altfel decât ceilalți oameni, vorbind stricat și rudimentar englezește, păstrase ceva sălbatec în înfățișarea lui de primitiv. Defoe se apropie de omul singuratec și află chiar din gura lui ciudata viață a acestuia.

Viața lui Selkirk

Se născuse la Largo, în 1676. Îl chema Alexander și era al 7-lea fiu al lui John Selcraig și al Euphanei Mackie. Tatăl său era cismar. De mic copil Alexander Selcraig fusese încăpățânat, sburldanic și violent. Arătase o pasiune crescândă pentru tot ce ținea de marină dar tatăl său, om pozitiv și aspru, îi impusese de mic încă, meseria de tăbăcar și cismar din care trăise o viață întreagă. Treceau anii și firea ciudată a lui Alexander Selcraig se accentua. Pe vremea aceea era obiceiul ca orice nedisciplină a vreunui locuitor să fie judecată de un consiliu, în biserică, în fața tuturor locuitorilor.

În arhivele enoriei se găsesc și azi următoarele însemnări:

August 25/1695
Alexander Selcraig, fiul lui John Selcraig, este citat să se înfățișeze consiliului pentru purtare necuviincioasă în biserică.

Două zile mai târziu:

August 27/1695
Alexander Selcraig, fiul lui John, nu s’a prezentat fiind plecat pe mare. Se va aștepta întoarcerea sa.

Se înfăptuise deci visul de copil al lui Alexander Selcraig. Fugise pe mare la 19 ani și cei de acasă aveau să aștepte încă șase până să-l revadă.

Se îmbarcase pe brickul Good Hope care pleca spre Jamaica. Odată cu meseria de marinar își schimba și numele, așa cum era obiceiul pe vremea aceea, din Selcraig în Selkirk. Dar nenorocul îl urmărea. Între Cuba și San Domingo, o corabie de pirați francezi îi atacă, omorî mulți din ei și făcu prizonieri între care și Selkirk.

Fu trimes la San Domingo ca sclav pentru trei ani, în serviciul unui vânător de bivoli, de origine franceză. Liberat de stăpânul său după doi ani, Selkirk, care cunoștea acum o nouă meserie, începu s’o practice cu mare îndemânare. Tot aci învăță și meșteșugul hoției pe mare și adună oarecare avere.

La vârsta de 25 de ani se întoarse la Largo după 6 ani de lipsă. După întrevederea cu familia și după câtva timp de liniște, caracterul nestăpânit al lui Alexander izbucnește din nou.

Astfel, se întrunește consiliul la biserică în zilele de 25, 29 și 30 Noembrie 1701 ca să judece pe Selkirk acuzat de cumnata sa că ar fi vrut să-și omoare fratele și că ar fi bătut chiar pe tatăl său.

Alexander plătește o amendă și cere iertare dar nu mai zăbovește mult în satul lui. Curând vin vești despre angajarea ca meșter de navigație pe vasul căpitanului Dampier.

Debarcarea

Planul lui Dampier era să meargă până la Buenos Aires să atace corăbiile de transport care veneau încărcate cu aur. Dacă nu ar fi reușit, mergeau spre oceanul Pacific să prade orașele bogate care aparțineau spaniolilor.

Astfel, echipă două corăbii: „Le Cing-Ports„, comandată de Charles Pickering, pe care se îmbarcă și Selkirk, iar Dampier conducea „Saint George„.

În Noembrie, Charles Pickering muri de febră pe coasta Braziliei, la La Granda.

Comanda corăbiei trecu în mâinile lui Stradling, om brutal și sever. Cu acesta se ciocni de multe ori Alexander Selkirk. Echipajul se răsculă împotriva noului căpitan și, în atmosfera aceea încărcată, Selkirk avu un vis care îl influență. Se părea că „Cing Ports” naufragiase și tot echipajul pierise. Atunci încolți în mintea lui ideea de a părăsi corabia și de a aștepta pe o insulă venirea unui alt vas care să-l ducă din nou la Londra.

Dar nu-și puse numaidecât planul în aplicare. Povești cu marinari care trăiseră ani de zile pe insule pustii erau foarte frecvente și adaugând la insula Juan Fernandez unde poposiră, Selkirk auzi alte istorii de acestea. Insula fusese descoperită în 1572 de un marinar spaniol care îi dăduse numele. Un indian, William, locuise pe ea dela 1680 până la 1683. Altul, al cărui nume nu este cunoscut, fugise de pe corabie și locuise pe insul pustie cinci ani. În 1687, cinci oameni care-și pierduseră toți banii la joc, hotărâră să rămână pe insulă. Carnea, peștele, fructele, se găseau din belșug, fiarele nu cutreerau ținutul și cele mai înspăimântătoare apariții erau ale leilor de mare, enorme amfibii inofensive. Totuși, mai trecu un timp până când Selkirk luă hotărârea definitivă. Aceasta se întâmplă în urma unei certe cu căpitanul Stradling. Selkirk scoborî pe insulă și când corabia ridică ancora, acesta anunță că el rămâne acolo. Fu părăsit în 1704 pe insula Juan Fernandez. Selkirk avea 28 ani. Tot ce rămăsese cu el era un cufăr cu haine, o flintă, un paloș și un pistol, un cuțit și o toporișcă și ceva praf de pușcă. O Biblie și două cărți de navigație alături de câteva măsuri de tutun erau toată averea lui.

Atunci începu pentru Selkirk o viață nouă, primitivă. Cea mai însemnată îndeletnicire a fost găsirea hranei, apoi a unui adăpost.

Își aprinse focul frecând între ele două bucăți de lemn de piper. Vânat era din belșug, dar suferința cea mai de seamă în tot exilul lui a fost lipsa de sare. Își clădi o colibă lângă pădure, alta aproape de mal, de unde putea vedea dacă nu cumva se apropie vreo corabie.

Pe insulă se găseau capre și porci sălbateci. Fuseseră aduși domesticiți pe insulă de către pirați, acum se înmulțiseră și nu mai cunoșteau omul. Spaniolii lăsaseră pisici și tot de pe corăbii trăiau în insulă, armate întregi de șobolani.

De pericolul lor scăpă Selkirk furând cu multă greutate pisoi mici, domesticindu-i și ținându-i pe lângă el. Tot astfel îmblânzi câteva capre care, cu timpul, pășteau numai pe lângă coliba lui și se lăsau mulse.

În cei patru ani și patru luni cât locui Selkirk pe insulă, aruncară ancora în golf două corăbii. Dar Selkirk recunoscu în oamenii care aprindeau noaptea focuri pe mal, spanioli, și fugi de ei. Se știa că aceștia erau oameni cruzi și își maltratau crunt captivii trimițându-i în minele din Mexic sau Peru, de unde nu se mai întorcea nimeni. Așteptând sosirea unei corăbii cu oameni mai puțin aspri, Selkirk își întrebuința timpul căutând să-și facă viața mai ușoară. Astfel, își croi din piei de capră haine pe care le cusu cu un cui găurit prin care trecea o curea subțire de piele. Picioarele îi erau goale și se obișnuise cu toate asperitățile pământului. Cu barba și părul crescute lung, îmbrăcat în piei de capră, cu picioarele goale, Selkirk, pe insula lui pustie, era o apariție din altă lume. Și, în singurătatea lui fără scăpare, un accident îl făcu să se schimbe cu desăvârșire. Urmărind o capră, căzu, în focul vânătoarei, într’o prăpastie adâncă. Se trezi, multe ceasuri mai târziu, din leșin,se ridică cu mare greutate și văzu că mai era încă în viață numai pentru că strivise în cădere, sub el, capra pe care o urmărea.

Viața pe insulă

Atunci își dădu seama că aceasta era voia Providenței.

Din ziua aceea, de câte ori necesitățile vieții îi lăsau răgaz, Selkirk lua în mână Bibilia și citea. Astfel, omul aruncat singur în mijlocul naturii, se întrepta firește spre dumnezeire. Și din sălbatecul și brutalul Selkirk pe care-l cunoșteau cei din Largo, deveni un om blajin, înțelegător și plin de bunătate.

Astfel îl găsiră în 1709 marinarii de pe „Duke”, care-l duseră înapoi în lume.

Selkirk le povesti cu greu viața sa pe insulă. În singurătatea sa pierduse ușurința de a vorbi. Trecu mult timp până se obișnui cu încălțămintea care acuma îi rănea picioarele.

„Duke” mai poposi lângă insulă câteva zile, apoi porniră luând cu ei și pe Selkirk. Acesta se despărți cu greu de locul unde se regăsise sufletește. Intră bucuros în lumea semenilor lui, dar păstră toată viața, neștearsă, o umbră de sălbăticie în firea lui.

Își relua cu oarecare greutate viața de marinar.

Pierduse gustul băuturilor tari, a sării, cu lipsa căreia se obișnuise. Iar firea lui retrasă și tăcută se împăca anevoie cu cea a celorlalți marinari, violenți, certători și bătăuși. Tot pe „Duke” află de soarta corăbiei pe care o părăsise. Aceasta naufragiase la Barbacoas, iar căpitanul Stradling și echipajul căzuse în mâinile spaniolilor.

Astfel se întoarse Selkirk la meseria de hoț de mare și curând dobândi căpitănia vasului „Increase„, cu care făcu piraterie la Guayagiu întâi, apoi pe toate mările.

Mai trec patru ani până când Selkirk revede pământul Scoției.

Odată ajuns la Londra, Sir Richar Steele scrise despre viața lui Selkirk în revista „The Englishman„.

În 1712 revăzu Scoția și familia care nu mai știa nimic de soarta lui. Tot cam în vremea aceea Daniel Defoe stătu de vorbă cu singuratecul sălbatec.

Din întâlnirea lor, se născu opera care avea să-i arunce în umbră pe amândoi: Robinson Crusoe.

Fecundate de inteligența lui Defoe, isprăvile lui Selkirk se transformară într’un roman de energie și nădejde în Dumnezeu. Adevărul, oarecum alterat, căci Robinson nu părăsește, ca Selkirk, vasul de bunăvoie ci este aruncat de furtună pe mal; pe insulă este un Vineri și un papagal pe care Selkirk nu i-a avut nicioadată, nu numai că nu strică acțiunea, dar o și înfrumusețează.

Păreri de rău

Daniel Defoe a situat pe Robinson într’o insulă de la revărsarea Orenocului, de aceea unele detalii ale faunei și florei nu corespund cu detaliile geografice. Dar aceste neînsemnate defecte nu fac decât să evidențieze instinctul cu puternic adevăr al geniului care disprețuește meticulozitatea adevărului vulgar.

Dacă eroul lui Daniel Defoe trăește mai mult decât cei 72 de ani pe care îi mărturisește în ultima pagină a cărții, Alexander Selkirk este mai puțin norocos căci viața lui nu trece de 47 de ani. El moare în calitate de locotenent al vasului Weymouth și trupul lui se risipește în fundul mării.

Despre viața lui după întoarcerea din Juan Fernandez nu sunt multe detalii. Se pare că Selkirk a regretat toată viața liniștea și singurătatea insulei pustii, căci la Largo își clădise o colibă întocmai ca aceea de pe insulă și-și petrecea timpul în ea sau pescuind în golful de la Largo sau la Kingscraig-Point.

Într’una din plimbările sale singuratice, întâlni pe aceia care trebuia să-i fie soție. Se numea Sophia Bruce și era fata unui cultivator sărac. Fugiră împreună la Londra unde se căsătoriră. Această femeie pe care Selkirk a iubit-o nemăsurat, după cum se vede din testamentul său, a murit puțin timp după aceea. Și o nouă femeie s’a ivit, asupra căreia nu se știe mai nimic. Era Frances Candis care apare la Largo în 1724 să-și ia în primire partea de moștenire lăsată de Selkirk, mort cu un an înainte.

Placa memorială de la baza statuii lui Alexander Selkirk

Astfel a dispărut și autorul, mort în 1731 și eroul, dar a rămas nemuritoare opera care-i unește pe amândoi: „Viața și ciudatele isprăvi ale lui Robinson Crusoe„.

Destinul insulei

Destinul insulei Juan Fernandez a evoluat și el. Pe insula pustie trăesc acum oameni, s’a clădit o școală, o biserică, un dispendar. A devenit un loc favorit de excursii. Un hotel modern adăpostește călătorii, aparatele de radio aduc vești din toată lumea și inevitabilul jazz se aude pe câte o terasă unde se dansează. Un ghid explică vizitatorilor în mai multe limbi pe care le vorbește stricat, locurile pe unde trec și pe unde a trăit Selkirk. Iar, ca efectul să fie mai mare, din când în când apare de după un colț de stâncă un Robinson cu barbă pusă, cu umbrelă, mânând înaintea lui o capră și cu un papagal pe umă care strigă: „Poll! Poll?” întocmai ca în carte.

Vizitatorii se arată încântați și dau bacșișuri bune.

Și numai după miezul nopții, când liniștea se întinde și pe colțișorul de lume năpădit de civilizație, numai atunci poate că se mai ridică din fundul apelor, umbra lui Alexander Selkirk să privească insula lui care moare.

Și poate că atunci, cu desăvărșită părere de rău, își aduce aminte de vorbele pe care le-a spus lui Sir Richar Steele, odată întors în Anglia:

– Acuma sunt un om de 800 de livre dar n’am fost niciodată mai fericit ca atunci când nu aveam nici un ban, pe insula mea pustie.

Vana Volbura

(Preluare din revista Decembrie, anul I, nr 1 din 17 decembrie 1937)