Despre Congrese și Fronturi istorice

Disputa legată de spusele rectorului Universității Babeș-Bolyai la deschiderea Congresului Național al Istoricilor Români (Cluj, 25–28 august 2016), în care se pune atâta patos pro și contra, ia o turnură aporetică de parcă ar fi Cearta Universaliilor. Iar în varianta tabloidă ea capătă imaginea unui scandal între vedete: Ioan–Aurel Pop versus Lucian Boia & Neagu Djuvara.

Discursul rectorului este, în esență, o pledoarie legitimă pentru istorie și studiul ei în școală. Disputa arată însă mai clar ceea ce se știe prea bine dar, într-un fel explicabil, este greu de acceptat, căci pune o problemă de identitate: anume că noi, istoricii din România, nu suntem o breaslă, că nu există nici un dialog (exceptându-l poate pe cel al surzilor) și că un congres ne mai lipsea (precum chelului tichia-de-mărgăritare).

Prestigiul unei discipline nu se stabilește prin decret, prin ukaz, ci printr-un exercițiu responsabil. Or noi (chiar dacă nu toți) am făcut prea adesea din Istorie – și aici vom folosi niște cuvinte tari – o afacere, o învârteală ori, mai grav, o prostituată ideologic.

Cât despre generațiile recente, orice nume le-ai da și oricum le-ai considera, degeaba le iei de sus, dacă nu ești capabil să intri în dialog cu ele, să cauți să le stârnești interesul pentru o disciplină practic moartă. Altfel, în ciuda a ceea ce declari, sincer au ba, nu vei face decât să perpetuezi neînțelegerile, să accentuezi clivajele, faliile din societate.

Desigur, Facebook, forumurile de pe Internet nu sunt un mediu de dialog – ci mai degrabă unul în care oamenii se autoconfirmă sau sfârșesc prin a se înjura ca la ușa cortului – dar dacă altul n-au, ei se vor mulțumi în Capitalism, la fel ca în Comunism, și cu un surogat, un nechezol de discuție.

Răul nostru este mai extins, mai profund, or pentru a-l diagnostica, un prim pas ar fi ca noi, istoricii, să ne uităm în oglindă și să căutăm să abandonăm niște clișee, începând cu cele despre noi înșine. Altfel, vom continua să lărgim tagma pescuitorilor în ape tulburi…

Dar să abandonăm aceste cvasiutopii pentru a vedea care au fost reacțiile.

Manifestarea a avut ca pivot Academia și institutele ei.

„Antifasciștii“ (gruparea Ioanid) au boicotat evenimentul.

„Anticomuniștii antifasciști“ (gruparea Tismăneanu), la fel.

După ce a comunicat sarcina boicotării manifestării, șeful Falangei Antifasciste a luat însă din nou cuvântul pentru a transmite orientări chiar în timpul desfășurării ei, ceea ce însemnă că treaba merge cu adevărat prost[3].

Apoi, dacă subiectul n-ar fi trist, ba chiar de-a dreptul tragic, poziția lui dom’ director – în „calitate strict personală“, desigur – ar fi comică. Între altele, el vorbește despre funie-în-casa-spânzuratului, anume „Istoria, în percepte [subl. n.] ideologice“. Apropo, „percept“ (termen care apare de trei ori în text) este o expresie agramată, inexistentă în Limba Română, emițătorul voind să spună „precept“. Dar trecând peste acest limbaj de caralii, și serios vorbind, nici „frontul istoric autohton“, nici „frontul antifascist“ nu dădeau, nu dau prea multe parale pe ideologie, căci ea n-a fost, nu este decât un simplu vehicul.

Încă, înțelegem că șeful se folosește de bietul Jean Ancel, căruia îi ridică o statuie de militant pe frontul istoriografic, pentru a le mai da autohtonilor câteva lovituri la țurloaie, însă sfârșește în mod neglijent prin a face un și mai mare deserviciu memoriei sale (și cauzei), arătând involuntar cât de implicat a fost în acest contencios politico-istoriografic israeliano-român. C-așa-i jocul oglinzilor!…

În fine, nici o glumă nu poate egala umorul istoric involuntar al următoarei concluzii, care este antologică:

Ca şi alte ţări comuniste (a se vedea cazurile URSS, Bulgaria şi RDG), regimul de la Bucureşti [al lui Ceaușescu – n. n.] se fasciza ideologic, începînd să aibă trăsături comune cu național-socialismul [subl. n.].

Aceasta a fost varianta „antifascistă“.

Iat-o și pe cea „anticomunist antifascistă“ (sau invers):

În același timp, ideologia oficială încorpora consecvent teme, motive, fobii și obsesii ale extremei drepte, se constituia într-un sincretism sui generis pe care l-am numit barocul stalino-fascist [subl. n.]. (sursa)

(Material publicat inițial pe blogul autorului)

The following two tabs change content below.
Mircea Stănescu
Doctor în filosofie al Universității București, consilier principal (arhivist) la Arhivele Naționale ale României, Biroul de Arhive Contemporane. Între 1999 și 2002 a efectuat stagii de cercetare în științe politice la Institut d’Études Politiques, iar în perioada februarie‑iunie 2002, un stagiu de cercetare postdoctoral în sociologie politica la Maison des Sciences de l’Homme. A participat cu comunicări științifice la numeroase sim­pozioane și conferințe și a publicat articole in revistele Memoria și Timpul. Este coautor al manualelor de istorie pentru clasele a X‑a și a XI‑a apărute la Editura Sigma în 2005 si 2006. Autor al trilogiei "Reeducarea în România comunistă" apărute la Editura Polirom, a lucrării "Organismele politicii românești (1948-1965)" apărută la Editura Vremea, coautor al lucrării "Procesele reeducării (1952-1960). Statul și dreptul. Instrumente de represiune ale dictaturii comuniste" apărute la Editura Matrix Rom.
Mircea Stănescu

Ultimele articole de Mircea Stănescu (toate)

2 thoughts on “Despre Congrese și Fronturi istorice

  1. Istoria nu a fost, nu este si nici nu va fi o prostituata ideologica! Doar istoricii, cei ce o scriu cum o scriu sunt niste curve ideologice! Prea putini analisti ai fenomenului istoric exista!

  2. Subscriu si eu!Atata timp cat cei care privesc faptele din istorie si manipuleaza cu ele prezentul nu inteleg ,nu cunosc si nu au intalnit pe Hristos care desparte si aduna in El istoria,cum poti cunoaste Istoria cand tu ca istoric silabisesti sau esti analfabet in ce priveste istoria Biserici ortodoxe?Abia astept traducerea in romana a cartii Sf. Nectarie despre Istoria bisericeasca din perspectiva duhovniceasca.

Spune-ți părerea