Teologia mistică și dogmatică (5)

4. Dumnezeu – Creatorul și Proniatorul lumii

Expunînd pînă aici cele privitoare la Dumnezeu în Sine, am văzut, între altele, că El este Iubire (I Ioan 4, 8) – împărtășită în relațiile interpersonale ale Sfintei Treimi. Din caracterul comunitar al iubirii – care nu se mulțumește să rămînă doar înăuntru, ci se vrea revărsată în afară, ca dintr-un preaplin dumnezeiesc – decurge, din perspectivă creștină, și cauza cea mai adîncă a Creației divine; Creația este „prima manifestare exterioară a Iubirii Divine… și premisa tuturor celorlalte acțiuni ale Divinității” (Teologia dogmatică și simbolică, ed. cit., vol. 1, p. 458).

Cauza sau motivul Creației rezidă, așadar, în Dumnezeu, în preaplinul Bunătății și Iubirii Sale. Dumnezeu, „ca Unul Ce este bun și preabun, cu toate că este în Sine desăvîrșit și slăvit, totuși a făcut dintru neființă lumea, pentru ca și alte ființe să se împărtășească din bunătatea Sa” (Mărturisirea ortodoxă, 1, VIII; ed. cit. – p. 28). De aici se vădește și țelul sau scopul Creației: fericirea făpturilor întru Dumnezeu.

Dogma ne învață că Dumnezeu a creat lumea în deplină libertate; fiind desăvîrșirea însăși, El n-ar fi putut fi constrîns la creație de vreo forță obscură, internă sau externă. El a făcut lumea pentru că a vrut s-o facă, dar putea la fel de bine să nu o facă, de nu ar fi voit-o, fără a-Și fi pierdut prin aceasta nimic din măreția și desăvîrșirea Sa. După cum observă Sfîntul Ioan Damaschin, Dumnezeu „poate să facă pe toate cîte le voiește, dar nu voiește să facă pe toate cîte le poate; căci poate să și piardă lumea, dar nu vrea” (Dogmatica, ed. a treia, Editura Scripta, București, 1993, p. 43; toate trimiterile de aici înainte vor fi la această nouă ediție). Prin aceste afirmații dogmatice, creștinismul se opune păgînilor și ereticilor care au putut afirma că Dumnezeu ar fi avut nevoie de creație spre „a Se împlini pe Sine”, ori că El „ar fi fost constrîns la creație” de alte forțe exterioare, obscure și incontrolabile. Aceasta ar fi însemnat că Dumnezeu nu-i nici liber, nici desăvîrșit, ceea ce, din punct de vedere creștin, reprezintă o absurditate și o blasfemie.

Tot Sfîntul Ioan Damaschin zice: „Pentru că bunul și preabunul Dumnezeu nu S-a mulțumit cu contemplarea Lui proprie, ci, prin mulțimea bunătății Sale, a binevoit să facă ceva care să primească binefacerile Sale și să se împărtășească din bunătatea Sa, El a creat universul, aducînd de la neexistență la existență atît pe cele nevăzute, cît și pe cele văzute, precum și pe om, care este alcătuit și din elemente văzute, și din elemente nevăzute. În timp ce gîndește, creează; iar gîndul se face lucru, realizîndu-se prin Cuvînt și desăvîrșindu-se prin Duh” (ibidem, p. 46; subl. n.).

Lumea s-a făcut prin laolaltă-lucrarea Sfintei Treimi. „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră”, stă scris în Cartea Facerii (1, 26). Iar Evanghelia ne încredințează că Fiul a participat la Creație în întregimea ei: „Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3). În privința Duhului, avem mărturia lui Iov: „Duhul lui Dumnezeu m-a zidit” (Iov 33, 4). Duhul lui Dumnezeu este și Cel despre Care stă scris că „Se purta pe deasupra apelor” primordiale (Facerea 1, 2).

Sfîntul Vasile cel Mare spune că Persoanele Sfintei Treimi sînt cauze ale Creației în următoarele trei moduri (Despre Duhul Sfînt, XVI, 38):

A) Tatăl este cauza inițiatoare (căci prin inițiativa voinței Sale se creează totul);
B) Fiul este cauza eficientă (căci prin El vine la existență tot ce este creat; Fiul este Logos-ul, Cuvîntul prin Care toate s-au făcut, cum mărturisește și Sfîntul Ioan Teologul și Evanghelistul);
C) Sfîntul Duh este cauza sfințitoare (căci prin El lumea creată, înduhovnicindu-se, ajunge la desăvîrșirea spre care este chemată).

Crezul începe cu aceste cuvinte: „Cred într-Unul Dumnezeu Tatăl, Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pămîntului, al tuturor celor văzute și nevăzute”. Rezultă că Tatăl este principiul dumnezeiesc al Creației, tot așa cum am văzut că este și principiu sau „rădăcină” a întreitei dumnezeiri.

După concepția creștină, lumea nu a fost făcută dintr-o materie preexistentă, veșnică precum Dumnezeu, căci Dumnezeu nu poate fi redus la statutul de simplu „Arhitect al Universului”, cum au considerat unii filosofi păgînii, masonii sau anumiți eretici dualiști. Lumea nici nu „emană” din Dumnezeu, cum afirmă emanaționiștii (de pildă, hindușii), identificînd Creația cu Creatorul și căzînd inevitabil în panteism. Lumea n-a fost nici făcută de Dumnezeu „în colaborare” cu vreo altă forță veșnică sau creată (cum credeau în genere maniheiștii). Dumnezeu a făcut lumea singur și în deplină libertate, nu din ceva anume, ci ex nihilo, „din nimic”, de unde și ideea că numai Dumnezeu este adevărat Creator, în vreme ce oamenii, care au și ei pretenția și mîndria de a crea, sînt doar simpli „meșteșugari” sau „făuritori” din ceva. „Omul și Dumnezeu nu lucrează la fel – observă Sfîntul Ioan Damaschin. Omul nu aduce nimic de la neexistență la existență, ci ceea ce face execută din materia pe care o are mai dinainte” (Dogmatica, ed. cit., pp. 25-26). Dumnezeu a adus lumea de la neexistență la existență prin Cuvîntul Său (cum arată repetat textul biblic: „Și a zis Dumnezeu… și a fost așa”), conform unui plan veșnic existent în Dumnezeu și actualizat în timp. „Totalitatea ideilor după care a creat Dumnezeu lumea a fost numită de teologii ruși Sofia [de la gr. sophía] sau Înțelepciunea lui Dumnezeu. Aceasta a fost numită Sofia necreată, spre deosebire de lumea noastră, care, fiind copia acelei Sofii ideale, a fost numită Sofia creată. Sofia creată, adică lumea noastră, reflectă planul divin, adică Sofia necreată, atîta vreme cît nu s-a sălășluit păcatul în ea. Însă îndată ce a intrat păcatul în lume, ea și-a pierdut caracterul sofianic, pe care-l va recăpăta numai după ce se va elibera de păcat” (Teologia dogmatică și simbolică, ed. cit., vol. 1, p. 464). A se vedea și D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, ed. cit., vol. 1, p. 336: „Lumea e creată din nimic de Dumnezeu. Rațiunile ei plasticizate sînt create din nimic, dar au ca model și ca susținătoare rațiunile eterne ale Logosului” (părintele Stăniloae ocolește terminologia rusească, dar exprimă aceeași idee; consecințele acestei forme moderne de „platonism” teologic au fost îndelung discutate, mai ales în legătură cu cazul controversat al teologului Serghei Bulgakov; mai menționăm că această teorie sofianică a fost preluată și adaptată filosofic și de către Lucian Blaga, mai ales în Trilogia culturii).

Știm cît de des este evocată, de cele mai multe ori cu dezaprobare, ideea centrală a Teodiceei filosofului german Leibniz, anume că lumea noastră este „cea mai bună dintre lumile posibile”. Creștinismul este de acord cu această afirmație numai întrucît ea se referă la starea originară a lumii (cea de dinainte de păcat), precum și la putința de desăvîrșire pe care Dumnezeu a pus-o în făptura Sa. Biblia ne-o confirmă: „Și a privit Dumnezeu toate cîte făcuse și iată erau foarte bune” (Facerea 1, 31). Și în altă parte: „… orice făptură a lui Dumezeu este bună…” (I Timotei 4, 4).

Conform revelației biblice, Dumnezeu a făcut lumea „în șase zile”, Creația culminînd cu facerea omului. Iar „în ziua a șaptea”, sfîrșindu-Și lucrarea, S-a odihnit (a se vedea Facerea 2, 2). Această „a șaptea zi” se acoperă, după interpretările tradiționale, cu întreaga Istorie a omului. Iar „Ziua a Opta” va fi eonul Parusiei, al Slavei finale, al Împărăției lui Dumnezeu celei de dincolo de vremuri. Dar în această „zi a șaptea” (în înțeles cosmic), ziua așa-zisei „odihne” a lui Dumnezeu, lumea nu se află părăsită de Creatorul ei, ci Acesta, fără a mai crea specii ființiale noi, poartă de grijă celor create deja, ca nu cumva existența să se întoarcă la neexistență sau lumea creată să se rătăcească global de la scopul ei. Dumnezeu Și-a isprăvit Creația, dar nu și activitatea. El „lucrează” pînă acum (Ioan 5, 17), întreținînd lumea în ființă prin Providența sau Pronia Lui (gr. pronia și lat. providentia înseamnă „purtare de grijă”, „prevedere”), călăuzind-o neîncetat spre destinul ei trans-istoric, spre împlinirea „în duh și în adevăr”. Creștinismul se opune radical concepțiilor filosofico-religioase de tip deist, după care divinitatea, o dată încheiat actul Creației, s-ar fi retras în sine, fără a se mai interesa de propria-i operă, ci lăsînd-o pe seama „legilor” sădite în ea, ce ar urma s-o guverneze singure, în chip imanent, pentru totdeauna. Concepția aceasta, de origine primitivă (M. Eliade se referă adesea la credințele arhaice despre o zeitate „leneșă”, dezactivată – deus otiosus), a fost totuși profesată și de unii filosofi mai vechi sau mai noi (de la Epicur pînă la Voltaire), prea deștepți ca să fie atei radicali și prea mîndri ca să accepte rigorile unei credințe asumate. Însă deismul, perpetuat mai ales prin doctrinele gnostice și masonice, nu-i decît o cale mai ocolită spre ateism.

Sfîntul Ioan Damaschin spune în Dogmatica sa (ed. cit., p. 90): „Singur Dumnezeu este prin fire bun și înțelept. Așadar, bun fiind, poartă de grijă, căci cel ce nu poartă de grijă nu este bun. Căci și oamenii și făpturile neraționale în chip firesc poartă de grijă odraslelor lor, iar cel ce nu poartă de grijă este hulit. Or, Dumnezeu, înțelept fiind, poartă de grijă tuturor existențelor în chipul cel mai înalt”.

Teologia dogmatică ortodoxă deosebește trei aspecte ale acestei „purtări de grijă”:

1) Conservarea făpturii, „acea lucrare în virtutea căreia Dumnezeu menține lumea și fiecare făptură în forma lor originară” și în care „se folosește atît de puterile fizice și spirituale din lume, cît și de legile acesteia” (Teologia dogmatică și simbolică, ed. cit., vol. 1, pp. 471-472). Sfîntul Ioan Gură de Aur ne învață: „Conservarea lumii nu este o faptă inferioară creației ei, ci, dacă ni se îngăduie să spunem ceva minunat, este chiar superioară aceleia; înseamnă mult a produce ceva din nimic; dar a conserva lucrurile care tind spre inexistență și a le ține laolaltă, deși ele tind să se împrăștie, aceasta este o faptă mare de tot și un semn de multă putere” (Omilia II la Evrei, I, 3).
2) Conlucrarea cu făptura, „acțiune prin care Dumnezeu împărtășește creaturilor ajutorul Său, ca ele să-și poată atinge scopul” (Teologia dogmatică și simbolică, loc. cit.). Această con-lucrare nu se face doar cu omul, ci și cu ființele necuvîntătoare (prin mijlocirea instinctelor cu care acestea sînt înzestrate tot prin rînduială divină). Apostolul zice: „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează întru voi, și ca să voiți, și ca să săvîrșiți, după a Lui bunăvoință” (Filipeni 2, 13). În cazul omului, firește, această con-lucrare nu se face peste voia liberă a acestuia; omul e liber să răspundă sau nu chemării de sus.
3) Cîrmuirea sau călăuzirea făpturilor – toate la un loc și fiecare în parte – spre țelul final al Creației, spre „lumina cea neînserată a Zilei a Opta”, spre starea „nestricăcioasă” a lumii mîntuite și transfigurate prin Duhul Sfînt. De aceea este numit Dumnezeu „Domn [= Cîrmuitor] al cerului și al pămîntului” (Matei 25, 11). Sfîntul Efrem Sirul zice undeva: „Văd creaturile și trag concluzie despre Creatorul lor. Văd lumea și cunosc Providența. Văd cum se scufundă corabia, dacă-i lipsește cîrmaciul, și cunosc că lucrurile omenești rămîn zadarnice, dacă nu sînt îndreptate prin Domnul”.

Acestea sînt rațiunile pentru care în Crez Dumnezeu este numit în primul rînd Atotțiitorul; toate sînt de la Dumnezeu, există prin Dumnezeu și se împlinesc în Dumnezeu. Trebuie făcută însă precizarea (asupra căreia vom reveni) că Pronia sau Providența divină este lipsită în creștinism de orice urmă de fatalism sau predestinare mecanică, luînd forma „unui dialog continuu, a unei sinergii [conlucrări] libere” (Ion Bria, op. cit., p. 310) între Dumnezeu și om. Dumnezeu ne poartă de grijă, dar nu ne silește voia; El pre-vede, dar nu pre-determină (Sf. Ioan Damaschin).

Adevăratul creștin zice cu psalmistul: „Deschizînd Tu mîna Ta, toate se vor umple de bunătăți. Dar întorcîndu-Ți Tu fața Ta, toate se vor tulbura. Lua-vei duhul lor și se vor sfîrși și în țărînă se vor întoarce. Trimite-vei Duhul Tău și se vor zidi și vei înnoi fața pămîntului” (Psalmul 103, 29-31). (continuare)

_______________________________________________

Citiți și „Temeiurile și izvoarele creștinismului”:

Partea I: De la iudaism la creștinism
Partea a II-a: Iisus Hristos (I)
Partea a III-a: Iisus Hristos (II)
Partea a IV-a: Biblia sau Sfînta Scriptură (I)
Partea a V-a: Biblia sau Sfînta Scriptură (II)
Partea a VI-a: Sfînta Tradiție

Teologia mistică și dogmatică:

Partea I: Teologie și mistică
Partea a II-a: Teologie și dogmă
Partea a III-a: Dumnezeu – Sfînta Treime (I)
Partea a IV-a: Dumnezeu – Sfînta Treime (II)

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).
Răzvan Codrescu

Ultimele articole de Răzvan Codrescu (toate)

Spune-ți părerea