Amintiri despre Theodor Pallady

Sunt vreo treizeci de ani de cand l’am cunoscut pe Theodor Pallady. Venise din Paris, unde locuia de vreo jumatate de veac, pentru a face o expoziție de pictură la Ateneul Roman. L’a prins razboiul în București și n’a mai apucat să se întoarcă la Paris.

Prietenia noastră s’a înfiripat însă abia prin 1942, la Căminul Artei. A fost cea mai autentică, mai adevărată și mai frumoasă din câte mi-a fost dat să trăiesc.

Înființasem, la începutul anului 1942, împreună cu Ecaterina Dulfu și Marc Haldner, o galerie de artă care nu și-a avut perechea în București. În clădirea Cretzulescu din Calea Victoriei, construită de arhitectul G. M. Cantacuzino, organizasem niște săli de expoziție pe doua niveluri, în duplex. O lumină prielnică intra prin cele două ferestre mari, de vreo cinci metri înălțime, situate față în față. În săla de jos se afla o masă florentină cu câteva fotolii în forma de x și o perdea de catifea cenușie cu reflexe argintii, care despărțea rezerva de tablouri de restul galeriei. Totul fusese proectat cu un gust rafinat, în discrete armonii reci de lumină și culoare, de architecta Violeta Stark.

În scurtă vreme, Căminul Artei a devenit locul de întâlnire preferat al artiștilor, colecționarilor și criticilor de artă. Pallady venea în fiecare zi să afle ultimile știri dela Radio Londra și să-și întâlnească prietenii colecționari, pe Lazăr Munteanu, Zambaccian, dr. I. Dona, Emil Ottulescu, inginerul Laserson, Al. Rosetti, C. Baziliade, Apostol, doctorii I. Garoiu și Siligeanu și atâția alții! Printre prietenii galeriei se numărau artiști de vază ca G. Petrașcu, Iser, Șirato, Steriadi, Henri Catargi, Alexandru Ciucurencu, Ion Țuculescu, Ion Jalea, Corneliu Medrea, Militza Petrașcu, Lucia Demetriade Bâlăcescu, Merica Râmniceanu, Nutzi Acontz, Magdalena Rădulescu etc.

Din rândurile tinerilor artiști depe vremea aceea au expus la Căminul Artei Ion Mirea (căruia i s’a decernat și premiul instituit de galerie pentru cea mai bună expoziție a anului), Horia Damian, Al. Istrati, Ion Vlad, Dimitrie Demu, Ion Gr. Popovici, W. Siegfried, Gh. Voinescu, Mira Davidoglu, etc.

De altfel nu oricine era primit să expună. Se făcea o selectie severă printre numeroșii solicitanți atrași de prestigiul galeriei și de condițiile avantajoase acordate artiștilor, carora nu li se cerea nici o chirie pentru sală, ci li se reținea numai o cotă de 20% din prețul tablourilor vândute în expoziție. În felul acesta, galeria prelua riscul tuturor cheltuelilor, în cazul în care nu se vindea nici un tablou.

Pallady a avut expoziții personale la Căminul Artei mai în fiecare an incepând din 1943 până în primăvara anului 1947 și a participat la toate expozițiile colective organizate de galerie. Tablourile sale aveau din ce în ce mai multă căutare și la ultimile sale două expoziții au fost vândute chiar în ziua vernisajului toate lucrările expuse.

Înainte de vernisaj, Pallady aștepta cu emoție vizita fostei sale soții, Jeana Ghica, de care se despărțise, dar cu care rămăsese bun prieten, prețuindu-i mult judecata artei sale.

Alte expoziții care s’au bucurat de un deosebit succes la Căminul Artei au fost acelea ale lui Iser, Șirato și Ciucurencu, care figurau printre prietenii cei mai apropiați galeriei.

Poeții, scriitorii, actorii, gazetarii, și îndeosebi tineretul, aflau la Căminul Artei o atmosferă vie în care sclipeau vorbele de duh, se încingeau discuții aprinse, se schimbau idei despre arta. Îndrazneala în actul de creație și experiențele inovatoare erau cu deosebire încurajate. Prima expoziție a grupului supra-realist din România – cu un nud negru, decapitat, în vitrină – a produs senzație în lumea artistică bucureșteană. Ștefan Baciu a evocat cu mulăa emoție climatul spiritual dela Căminul Artei intr’un articol publicat în 1945. Și astăzi încă mai sunt destui artiști care-și amintesc de «epoca dela Căminul Artei».

Expozițiile colective pe temă dată ca Florile, Portretul, Nudul, Peisajul, Natură Moartă în pictura românească reuneau tablouri de Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian, Ion Andreescu, Petrașcu, Pallady, Tonitza, Șirato, Iser, Ciucurencu alături de lucrări ale unor artiști mai tineri și atrăgeau o afluență considerabilă. Uneori se strângea atâta lume încât o parte era nevoită să aștepte afară până ce se făcea loc să intre.

Toujours du baudelaire
Toujours du baudelaire

Pallady sosea la galerie cu o precizie de cronometru. Locuind în apropiere, la hotelul Paris din strada Academiei, venea să facă un popas la Căminul Artei înainte de a se duce să prânzească la restaurantul Continental depe calea Victoriei, unde își avea masă rezervată.

Îl văd parcă și acum aparând pe ușă, cu ținuta lui mândră, dreaptă, de o ascetica slăbiciune, cu pălăria neagră cu boruri mari, rotunde, cu haina carămizie si pantalonii cadrilați, gulerul scrobit răsfrânt și cravata papillon pestriță. De bastonul cu cap de fildes nu se despărțea decât pentru a-l schimba cu umbrela cu cap de pasăre și uneori se amuza schițând cu ele în aer figuri de duel. Purta la vestă un breloc vechi de argint de care era legat un ceasornic din alte vremuri, imens, care-și suna sferturile, jumătățile și orele cu un clinchet cristalin. Trăsăturile nobile și riguroase ale feței, construită din planuri unghiulare, barba albă, mică, rotunjită, fruntea mare, arcuită, cu tâmplele trase, linia subțire, uneori plină de sarcasm a buzei de jos, toate îi dădeau o înfățișare care-l deosebea dela prima vedere de ceilalți oameni.

Cu cei carora le acorda prietenia sa, Pallady era de o fermecatoare curtoazie, simplu, sincer, plin de vervă, cordial și mărinimos. Dar numărul acestora era foarte restrâns. Cu ceilalți se purta prost, era de o agresivitate aproape brutală. Replicile sale necruțătoare erau celebre și făceau adesea înconjurul Bucureștiului și deliciile amatorilor de vorbe de duh. Unui ofițer neamț, care-i ceruse voie să se așeze la masa lui dela Continental, Pallady îi spusese răspicat : «Nu, domnule, acesta este spațiul meu vital!» Aluzia la teoria nazistă a spațiului vital, menit să justifice pretențiile lui Hitler la expansiuni teritoriale, însemna un act de curaj pe vremea aceea, deoarece exprima o hotărâtă ostilitate.

De altfel, Pallady era foarte curajos și nu ținea niciodată seama de riscurile atitudinilor sale semețe. Într’o zi se anunțase vizita lui Ică Antonescu, vice-președintele Consiliului de Miniștri, la Căminul Artei. Agenții Siguranței procedaseră la evacuarea sălii, dar Pallady rămăsese pentru că era tocmai o expoziție a sa. Când a venit Antonescu, doamna Dulfu i-a spus: «Domnule Președinte, dați-mi voie să vi-l prezint pe maestrul Pallady». «Dar Dumnealui cine-i?» a întrebat Pallady aruncând de sus, peste umăr, o privire ucigătoare vice-președintelui Consiliului de Miniștri și întorcându-i spatele.

În scara sa de valori, un politician prețuia mult mai puțin decât un artist și doamna Dulfu greșise prezentându-l pe Pallady lui Antonescu. Ar fi trebuit să procedeze invers.

Pallady nu era îngâmfat, dar avea conștiința valorii și a demnității sale de artist. De trei ori i s’a oferit Legiunea de Onoare și de trei ori a refuzat, declarând: «Nu admit să-și permită cineva să mă decoreze!» Dar atunci cand i s’a propus sä fie numit profesor de pictură la Școala de Bele Arte, a răspuns modest : «Cum vreți să învăț pe alții ceeace nici eu nu știu?».

Altădată a mărturisit: «Nu ma simt umil decât în fața artei!»

Când mă găsea singur la Căminul Artei îi plăcea să-și depene amintirile din cei 50 de ani petrecuți la Paris. Luasem obiceiul să le notez în fiecare seară, deoarece Pallady nu mi-ar fi ingăduit să le însemn pe loc, în fața lui.

Aceste însemnări mi-au fost de mare folos la întocmirea monografiei Pallady, în toamna anului 1944, deoarece reprezentau mărturii prinse pe viu.

I-am dat lui Pallady textul să-l citească, înainte de a fi trimis la tipar, și el a fost de acord, cu o singură excepție: mi-a cerut să suprim un paragraf privitor la o amintire sentimentală. Mi-a spus atunci: «Putem să imparțim și altora bucuriile, dar suferința ne aparține, e numai a noastră!»

Cred că acum, după mai bine de un sfert de veac, pot reconstitui povestirea suprimată atunci, fără a trăda memoria lui Pallady.

«Era într’o după amiază de toamnă târzie, către amurg. Ne aflam singuri la Căminul Artei și vorbeam despre grădina Luxembourg din Paris când, deodată, Pallady a scos din portofel o hârtie ingălbenită de vreme și mi-a dat s’o citesc. Era o scrisoare de despărțire trimisă de o femeie care trăgea să moară. Îi mulțumea lui Pallady pentru că îi redase încrederea în oameni prin bunătatea și mărinimia lui. Știa că sfârșitul i se apropia și înainte de a închide ochii voia să-l binecuvânteze.

– Cunoști povestea Suzanei? m’a întrebat Pallady și fără a mai aștepta un raspuns a continuat: Cu mulți ani în urmă, mă aflam într’o dimineață pe o bancă în grădina Luxembourg. Am văzut deodată în față mea o femeie tânără, distinsă, cu trăsături frumoase, dar cu privirea pierdută, desnădăjduită. M’am apropiat, am intrat în vorbă și în scurt timp i-am aflat povestea. Era din Marsilia. Plecase de acasă pentru o aventură de dragoste. Prietenul ei a părăsit-o după câtva timp. A rămas fără mijloace și a vrut să se întoarci la părinții ei, dar aceștia au refuzat s’o primească. Sosise chiar în dimineața aceea la Paris și nu știa unde să se ducă. Era singură pe lume și nu vedea nici o scăpare. Am luat-o la mine. Ani de zile mi-a pozat ca model. Era o ființă blândă, supusă, care putea să stea ceasuri intregi nemișcată. Ne înțelegeam de minune. O poți recunoaște în atâtea din tablourile și desenele mele. După câțiva ani, a căzut bolnavă. Am dus’o prin clinici și spitale, am făcut tot ce-mi stătea în putință s’o salvez. Zadarnic! Suferea de cancer. Aceasta e ultima ei scrisoare, înainte de a muri».

Nud în fotoliu
Nud în fotoliu

Am văzut atunci, pentru prima și ultima oară, o lacrimă printre genele marelui artist. O lacrimă pe care și-a sters’o pe furiș.

După ce Căminul Artei a fost desființat în primăvara anului 1948, Pallady a acceptat să prânzească o dată pe săptămână la noi, în Bulevardul Dacia.

Silit să părăsească odaia pe care o avea la hotelul Paris, fusese găzduit de pictorul Henri Catargi în casele părintești din piața Lahovari. Când această proprietate a fost naționalizată și Henri Catargi nevoit să se mute, Pallady a refuzat categoric să plece și atunci autoritățile n’au îndrăznit să evacueze cu forța un bătrân de 77 de ani, care impunea prin dârzenia și prestigiul său.

Locuia în fundul curții, într’o odaie de serviciu dela etajul I, unde de multe ori l’am găsit stând la fereastră și privind paltinul bătrân care se ridica în față.

Pallady suna la ușa noastră în fiecare Vineri la ora unu precis. Îl vedeam uneori cum se plimba prin fața casei așteptand să se facă ora unu. Exactitatea era la el un semn de politețe.

Vegetarian de peste o jumătate de veac, nu manca decât supe, legume, brânzeturi, prăjituri și fructe. Era frugal și își socotea intotdeauna numărul de calorii de care avea nevoie pentru a subsista. Spunea: «Omul trebuie să mănânce ca să trăiască, nu să trăiască pentru a mânca!» Paharul de vin roșu era însă nelipsit la masa lui. Bea în fiecare zi câte o jumatate de litru căci, după cum îi plăcea să spună: «Vinul roșu e laptele bătrânilor».

După ce terminam masa, își scotea carnetul de schițe din buzunar și începea să deseneze. La plecare, ne oferea desenul. Uneori ne poftea să alegem un desen din mapele în care le păstra. Îmi amintesc că una purta titlul «Par monts et vaux». Ne-a dăruit astfel o serie de autoportrete și de nuduri în interior, pe care le-am avut ani dearândul în colecția mea.

Nu-i plăceau copiii. Sgomotul și agitația lor îl iritau. Soacrei mele, care i-a spus că avea patru copii, i-a raspuns: «Oh, Madame, quelle horreur!»

Îl chinuia nevoia de perfecțiune. Nu putea să suporte o greșeală pe care o vedea într’un tablou. De multe ori și-a răscumpărat propriile lucrări din alte colecții, când își dădea seama cã avea ceva de schimbat la ele. Într’o zi, a corectat portretul pe care mi-l făcuse Ciucurencu, reducând cu creionul marginea frunții. Când i-am atras atenția ca n’avea dreptul de a interveni în tabloul altuia, mi-a răspuns: «I-am facut un serviciu. Nu-i așa că acum e mai bine? E un blestem să ai întotdeauna dreptate!»

Nu ținea la bani, dar ținea la prețul tablourilor sale. Era în stare să piarda averi la jocul de cărți, la Jockey Club, fără să-i pese. În schimb, când cineva voia să se tocmească pentru un tablou, se supăra și îl refuza categoric. În toamna anului 1940, inginerul Laserson l’a întrebat câte tablouri i-ar da pentru un milion de lei.

– 25! i-a raspuns Pallady.

– 40! a cerut Laserson.

Pallady s’a supărat și n’a mai vrut sä-i vândă nimic. Cu greu au izbutit prieteni comuni să-l convingă să primească milionul în condițiile fixate de el. Pe urmă au devenit prieteni. Laserson a ajuns să aiba peste o sută de tablouri de Pallady în colecția sa în care figurau și vreo 150 de pânze de Petrașcu, 100 de Iser și tot atâtea de Ciucurencu. Prin anul 1945, colecția Laserson ajunsese una dintre cele mai importante din târg. Din păcate, după moartea inginerului Laserson, în 1946, tablourile au fost dispersate de moștenitori.

Neavând destul loc în odaia dela hotelul Paris, Pallady își păstra tablourile la Muzeul Kalinderu, al cărui director era prietenul său Jean Steriadi. Cum n’avea încredere în bănci, își ascundea banii în sașiurile pânzelor. Când, în August 1944, muzeul Kalinderu a fost lovit de bombele incendiare lansate de aviația germană asupra Bucureștiului, au ars 174 tablouri de Pallady și toți banii ascunși în sașiuri.

Femeie pe gânduri
Femeie pe gânduri

Pallady a primit cu multă seninătate această lovitură. De altfel spunea : «Mi-aș dori o moarte a mea: un autodafe alcătuit din toate tablourile mele, un rug imens deasupra căruia m-aș așeza după ce i-aș fi dat foc.»

Din 1948 până în 1953, Pallady a dus-o foarte greu. A suferit însă lipsurile cu o demnitate exemplară, fără să se plângă și fără să ceară nimănui nimic. In 1953 i s’a acordat o pensie de onoare de 2000 lei pe lună. N’a folosit pentru el decât vreo 500 lei, iar restul l’a impărțit regulat prietenilor săi în nevoie, care veneau la sfârșitul fiecărei säptămâni să-și primească plicul cu bani. Niciodată n’a vorbit altora despre aceste ajutoare. Știa să fie discret în binefacerile lui.

Întocmise și un testament, prin care instituia ca executori testamentari pe K. H. Zambaccian, pe doctorul Mircea Iliescu și pe mine. Testamentul a dispărut în noaptea morții sale și de atunci nimeni nu i-a mai dat de urmă.

Pană pela vârsta de 80 de ani, Pallady și-a păstrat o memorie prodigioasă. Era în stare să recite, fără greș, poezii întregi de Baudelaire, Mallarmé, Paul Valéry sau pagini din Villiers de l’Isle Adam.

De câte ori ne certam asupra exactității unui vers, verificarea textului arăta că el avea dreptate.

Îmi amintesc de o poezie de Mallarmé, care se sfârșea astfel:

Mais chez qui du rêve se dore
Tristement dort une mandore
Au creux néant musicien.

Eu susțineam că între «creux» și «néant» trebuia adăugat «du», iar Pallady mă contrazicea. Până la urmă am căutat cartea și am constatat că versiunea lui era cea adevărată.

Printre autorii săi preferați, cei mai de seama erau Balzac, Stendhal, Flaubert și Proust.

Într’o zi mi-a marturisit : «Daca n-as fi pictat, mi-ar fi plăcut să scriu, să găsesc termenul exact care să-mi exprime clar gândul într’o ordine riguros firească. Acum e prea târziu să mai încep. Totuși, în notele mele, am însemnat observațiile culese, invățămintele, gândurile și tot ceeace aș fi putut pune în cartea vietii pe care aș fi dorit s’o scriu».

Cultura lui Pallady nu se oprea numai la literatură și la arta plastică. Era și un fin meloman, fervent admirator al lui J. S. Bach, Beethoven și Mozart.

Apostol, chelnerul lui dela restaurantul Continental, avea cea mai bogată discotecă de muzică clasică din București. În cele două încăperi mici ale casei sale din Dealul Spirei, pereții erau acoperiți cu tablouri de Nicolae Grigorescu, Luchian, Andreescu, Pallady, Petrașcu, Tonitza. Marea bucurie a lui Apostol era să ne primească în căsuța lui și să ne ofere câte un concert condus de cei mai mari dirijori din lume, înregistrat pe plăcile lui de patefon. Rareori am întâlnit un om mai pasionat pentru artă, un om care să facă mai multe sacrificii pentru colecția lui de artă. Mergea pe jos la slujbă, până în Calea Victoriei, pentru a economisi banii necesari unui tablou asupra căruia «pusese ochii». Pallady asista uneori la audițiile date de Apostol. Se așeza într’un colț, pe laviță și asculta cu smerenie. Dublul concert de Bach, cântat de George Enescu și de Menuhim sau sonatele lui Beethoven interpretate la pian de Walter Kempf îl încântau. Mai era, printre bucățile noastre preferate, și Sonata de Cesar Franck pentru vioară și pian, cântată de Menuhim și de sora să Hepzibah, căreia noi îi ziceam «Sonata lui Vinteuil» din Proust. Dialogul dintre vioară și pian ni se părea de o sfâșietoare frumusețe. Pallady însă nu suporta mai mult de doua sau trei bucăți. După ce le asculta pleca si, dacă îl insoțeam, mergeam multă vreme pe jos, în tăcere.

Tot depanând amintiri despre Theodor Pallady, îmi dau deodata seama că se împlinesc acum, în luna August, patrusprezece ani de când ne-a părăsit.

Capițe de fân
Capițe de fân

Și poate cea mai potrivită încheiere a acestor însemnări este evocarea ultimei noastre întrevederi. Înca din iarna anului 1955, Pallady începuse să sufere de un fel de istovire, care-l impiedeca să mai iasă din casă. În primavara lui 1956, am vrut să-i sărbatorim împlinirea varstei de 85 de ani prin organizarea unei mari expoziții retrospective a operei sale. Expoziția nu s’a putut deschide decât pela sfârșitul lui Iunie. Pallady n’a vrut să vină la vernisaj. Îi propusesem să-l aducem într’un scaun rulant. A refuzat. Nu voia să arate și altora infirmitățile sale. Seara, dupa vernisaj, ne-am dus la el să-i povestim cum se petrecuseră lucrurile. Fusese un triumf. Am văzut oameni plângând în fața tablourilor sale care afirmau valorile permanente ale artei românești, în ciuda vremelnicelor zvârcoliri ale istoriei. În strălucirea de lumină și culoare a pânzelor sale se relua firul marilor tradiții ale artei românești dela Nicolae Grigorescu și Ștefan Luchian până în zilele noastre. Pallady ducea mai departe aceste tradiții și le dădea o viată nouă.

În seara aceea, Pallady a putut întrevedea, în emotia noastră, semnificațiile profunde ale izbânzii sale.

În zilele următoare l’am vizitat mai des, pentru a-i aduce ecouri ale entuziasmului stârnit de expoziție. Îi făceau o vădită plăcere.

Luasem obiceiul de a mă opri la el în fiecare seară în drum spre casă. În August, ziua e lungă și întunerecul nu se lasă decât pela ceasurile nouă.

Într’o Miercuri seara l’am găsit mai vlăguit ca de obicei. Mi-a cerut să-mi apropiu scaunul de patul lui, mi-a luat mâna și mi-a ținut-o intr’a sa. Mi-a făcut semn să nu-i vorbesc. Nu știu cât timp a durat tăcerea. Într’un târziu am simțit o ultimă strângere de mână, ușoară, și l’am auzit șoptindu-mi: Acum pleacă, adio!

În noaptea aceea și-a dat sfârșitul. S’a stins ca o lumânare. Și pustiul din inimă mi-a spus că am pierdut un mare prieten.

Ionel JIANU, Paris, August 1970

(Material preluat din revista de cultură românească Destin, nr 21-23 din 1971)

The following two tabs change content below.
Rost Online

Rost Online

Rost Online

Ultimele articole de Rost Online (toate)

Un gând despre “Amintiri despre Theodor Pallady

Spune-ți părerea