Catastrofă și mesianism

«Atunci au strigat către Domnul și s’au tânguit: Pacătuit-am, fiindcă am părăsit pe Domnul și am slujit Baalilor și Ashtarteelor; însă acum scapă-ne din mâna dușmanilor noștri, și-ți vom sluji ție» (Samuil, 12, 10).

Textul acesta rezumă întreaga istorie a lui Israel, dela patriarhi și pâna la profeți. Căci aceasta a fost drama poporului ales: alternanța între Iahve și Baal între slujirea Dumnezeului adevărat și adorarea idolilor; adică, alternanța între theophania absolută mozaică, și comoda, foarte adesea agreabila religiozitate a celorlalte popoare înconjurătoare. Evreii nu se depărtau de Iahve pentruca ar fi avut îndoeli religioase; nu deveneau atei, liber-ganditori, sceptici, agnostici, etc., adică nu realizau niciuna din formele moderne ale «despărțirii de Dumnezeu». Ei, pur și simplu, schimbau pe Dumnezeu: abandonau pe Iahve și se întorceau la credințele preistoriei semite și orientale, la Baali și Ashtartee, reactualizând prostituția sacră, și sacrificiul întâilor născuți, dansurile orgiastice și ceremoniile de fertilitate agrară, revalorificând religios senzualitatea, libertățile regelui-zeu, îndestularea poftelor telurice ale omului în masura în care ele se omologau normelor cosmice, etc.

Reîntoarcerile acestea la Baali și Ashtartee aveau loc întotdeauna în intervale de prosperitate și de liniște. Era un soiu de nostalgie după timpurile «idilice» ale protoistoriei – când încă nu apăruseră marile imperii militare – și nostalgia aceasta se indestula îndată ce prezentul devenea mai puțin amenințător. Dar reîntoarcerea periodică la pagânism era, de fapt, o reîntoarcere în istoria profană, în prezent. Pentruca istoria contemporană a vecinilor lui Israel la asta se reducea: la Baali și Ashtartee, la regele-zeu, la dansuri și sacrificii orgiastice, etc. Pentru întreaga lume semită și orientală, asemenea practici nu erau, bine înțeles, profane, ci alcătuiau raporturile legitime ale omului cu divinitatea. Prin cultul Baalilor și Ashtarteelor, prin sacrificiul noilor nascuți, etc. – «păgânul» se valida pe sine față de Cosmos și divinitate. Pagânismul în care alunecau periodic Evreii, reprezenta o anumită theophanie, cu rădăcinile în preistoria Orientului apropiat și a Mediteranei. Era însă o religie care convenea timpurilor aurorale, idilice și Israil ieșise de mult, tras de însuși Dumnezeu și calăuzit de Moise, din aceasta fază idilică a istoriei. Israil începuse a fi pregătit pentru a revela lumii o nouă theophanie, de data asta cutremurătoare. Evident, era greu de a rezista ispitei de a trăi totodată în trecut – în «timpurile idilice», când omului i se ingaduia să recunoască o hierofanie, în orice obiect din lumea înconjurătoare – și în prezent, așa cum trăiau Cananeenii, Fenicienii, și celelalte popoare orientale; era greu de a rezista acestei ispite, și a sluji numai pe Iahve, care reprezenta o theophanie absolută, căci cerea tot, și era incomod, strict, gelos. Mai ales în epocile de prosperitate, de avânt economic, de liniște, anevoie se putea rezista luxurianței cultelor orientale.

Depărtarea de Iahve, echivala cu un adulter – căci raporturile între poporul ales și Dumnezeul său fuseseră legitimate marital. Numai simbolismul nupțial explica atât gelozia lui Iahve, răzbunarea lui cumplită, pedepsirea oricarei trădări, cât și iertările cu care iși milostivea mireasa. Pe poporul ales l-a lovit de nenumărate ori, dar niciodată nu l-a pierdut – așa cum a lăsat să piară toate celelalte lerammi («popor care nu e al meu»). Între atâția alții Samuil nu uită nici el să amintească Evreilor că tot binele va veni numai dela Domnul, și numai dacă îi vor sluji lui, vor asculta de glasul lui și nu se vor răzvrăti poruncii lui. «Dacă însă nu veți asculta de glasul Domnului și vă veți răzvrăti împotriva poruncii Domnului, atunci mâna Domnului va fi împotriva voastră, și împotriva regelui vostru, ca să vă nimicească (I Samuil, 12, 15). Profeții n’au făcut decât să confirme și să amplifice în teribile viziuni pedeapsa inevitabilă a lui Iahve, cumplita răzbunare împotriva poporului ales care nu a știut sa-i pastreze credință.

Dar, suntem îndrituiți să ne întrebam, ce s’ar fi întâmplat cu Israil dacă istoria nu ar fi confirmat amenințările profeților și n’ar fi validat superba intransigență a zeloților, a preoților, a bine credincioșilor? đacă n’ar fi apărut în orizontul istoric marile imperii militare asirian și neobabilonian? Pentrucă, am văzut, numai când istoria devenea amenințătoare, poporul ales se întorcea la credința strămoșeasca, se pocăia și-și strămuta nădejdea în puterea lui Dumnezeu. Îndată ce trecea amenințarea catastrofei iminente, Evreii sucombau ispitei de a trăi în prezent, adică de a participa la istoria «profană» a Orientului. Să amintim câteva fapte. Ilie (circa 900-850 în Chr.) a luptat neinfricoșat împotriva cultelor feniciene introduse de Iezabela și tolerate de regele Israilului, Ahab (I Regi, 16, 30 sq.; 137 sq.) Urmașul lui intru profeție, Eliseu, a putut asista la exterminarea lui Ahab și Iezabelei. Dar puterea militară a Asiriei încă nu ajunsese strivitoare, și sub Jeroboam II (780-740), când Israil cunoaște din nou o perioadăa de prosperitate politică și economică, reîncep abuzurile și reînfloresc cultele orientale. De astă dată, profeții Amos (iudeu) și Ozia (israelit) lucrează, direct sub presiunea evenimentelor. Ei anunță pedepsirea patriilor terestre – și prevestirile lor se împlinesc. Cel dintâi lovit este, firește, regatul de Nord al lui Israil. În 738, Manahem plătea un tribut istovitor lui Teglathphalasar; în 732 cădea Damascul, în 722-21 însăși capitala regatului, Samaria, este cucerită de Asirieni. Elitele sunt risipite, teritoriul e populat de colonii streine, idolii babilonieni dobândesc «dreptul de cetățenie» alături de Iahve. O parte din elite se refugiază în regatul vecin, în Iuda. Aici, în Sud, sub regele Ahaz (II Cronici, 28), care domnește între 740-730, pagânismul reapăruse sub formele lui cele mai tulburi: dansuri frenetice, prostituția sacră, sacrificiile copiilor, etc. Zadarnic încerca înaltul cler să se împotrivească invaziei Baalilor și Ashtarteelor. Ahaz e protejat de Asiria, și suspectează – în primul rând pentru propria lui siguranță – orice zel religios al clerului. În clipa când vecinul lui dela Nord plătea tribut lui Teglatphalasar nu-i convenea nicio mișcare reacționară, nicio intoleranță; dimpotrivă, socotea el, singura scăpare nu i-o putea asigura decât o politică de largă toleranță religioasă. Credea că Baalii și Ashtarteele – punți de legătură între Iudei și întreg Orientul semitic – îl vor feri de mânia asiriană. Dar, dacă înaltul cler e prudent și timorat, îndrăznesc profeții. După Mihea apare extraordinarul Isaia (primele profeții, circa 740). Urmărind evenimentele care pregatiseră catastrofa regatului dela Nord, Isaia profetește iminența dezastrului. Pentruca Iudeii, chiar atunci când nu păcătuiesc prin adorarea Baalilor și Ashtarteelor, păcătuiesc prin puțina lor credință, prin sterpul ritualism la care au redus legăturile cu Iahve. «Vai ție, neam păcătos, popor încărcat de fărădelegi, sămânță de răi, feciori ticaloși! Părăsit-ați pe Domnul, tagaduit-ați pe sfântul lui Israil, întorsu-i-ați spatele! Pentru ce să vă mai bat pe voi care necontenit vă răzvrătiți împotrivă-mi?» (Isaia, I, 4-5). Iar celor care cred că-i slujesc, limitându-se la ritualism, Domnul le strigă: «Ce-mi folosește mulțimea jertfelor voastre? M’am săturat de berbecii arderilor de tot și de grăsimea vițeilor grași, și de sângele de tauri, de miei și de țapi nu mai am plăcere!» (Isaia, I, 11). Amenințările nu mai contenesc. și totuși, în Isaia este și un moment de optimism; când, suindu-se Ezechias pe tron (722-721) și căzând Samaria, cultul lui Iahve a fost reintrodus în toata plinătatea lui. Isaia se împotrivea politicii de rezistență contra Asiriei. El știa că gloria și misiunea lui Israil nu sunt de ordin militar; altceva aștepta Isaia dela poporul ales: o adâncire a raporturilor cu Iahve, o trăire intensă a paradoxiei credinței. Regele Ezechias intră totuși în coaliția contra lui Senacherib și, în 700, regatul e cotropit. Doar în fața Ierusalimului are loc minunea prevestită în ultimul moment de Isaia și, decimată de epidemii, armata asiriană se retrase. Evident, confirmarea aceasta instantanee a profețiilor lui Isaia înseamnă un considerabil succes religios. Pocaiți, Evreii se reîntorc la Dumnezeul părinților lor. Dar, așa cum era de așteptat, câțiva ani în urmă, sub domnia lui Manase (vasal loial Asiriei), reapar Baalii și Ashtarteele, și exuberanța cultelor streine depașește chiar cele ce se văzusera sub Ahaz (cf. II Cronici, 33). Preoții și profeții tac. În această jumătate de secol de tăcere spiritul profețic schimbă radical structura clerului. Deuteronomut, pregătit în acest timp, poartă pecetea de foc a profetismului.

Isaia prevestise căderea Asiriei (10, 5: «Vai ție, Asirie, varga mâniei mele și toiagul urgiei mele!»; 10, 12: «Și când Domnul va sfârși tot lucrul său în muntele Sionului și în Ierusalim, atunci se va răfui cu împăratul Asiriei pentru trufia inimii lui și pentru semeția privirilor lui») Mai puțin de un veac dela miraculoasa despresurare a Ierusalimului, Asiria e înfrântă, de noul imperiu militar al Babilonului (bătălia decisivă dela Karkemish a avut loc în 605). Dar Babilonul înțelege să preia moștenirea politică asiriana, și pentruca Ioachim îi rezistă, regatul e atacat, regele ucis și, în 597, Ierusalimul capitulează. O primă deportare decimează elitele iudeene. Noul rege, Sedecias, repetă greșeala înaintașilor săi: încercă să salveze statul cu mijloace politice și militare, uitând că misiunea poporului ales depașea cu mult vicisitudinile momentului istoric, că datoria lui nu era să triumfe politic, să-și recapete autonomia politică, gloria militară și prosperitatea economică, ci să asculte de cuvântul Domnului, să realizeze nunta mistică între Israel și Iahve. Sedecias e atras în alianța egipteană și, în 586, Nabuchodonosor îl atacă mâniat. Ierusalimul e distrus, templul ars, o nouă, teribilă deportare istovește poporul iudean. Aceasta a doua captivitate babiloniană va dura mult. Suferințele ei răzbat încă până la noi: «La apa Vavilonului…».

Și nu încape nicio indoială că n’ar fi existat profeții, dacă Ilie, și Ozia, și Amos, și Isaia, și toți ceilalți n’ar fi prevestit de două, veacuri pedeapsa Domnului pentru nelegiuirile poporului ales – captivitatea aceasta ar fi fost dezastroasă. Asemenea atâtor alte neamuri deportate, Israil s’ar fi pierdut cu totul în haosul etnic al vastului imperiu neobabilonian. Ar fi fost dacă nu în întregime asimilat, cel puțin adulterat prin sincretisme orientale, repăgânizat; s’ar fi mulțumit să trăiască în prezent, asa cum trăiau atâtea alte popoare orientale. Să trăiască în prezent și să piară când îi va veni sorocul; să-și piardă substanța etnica, să se amalgameze, să se transforme, dând naștere altor popoare, diferențiându-se în descendenți, suportând destinul tuturor organismelor care se nasc, cresc și mor. Dar erau profeții; care îi aminteau necontenit că nu acesta era destinul poporului ales; că nu de existența sau inexistența unui stat independent atârna mântuirea lui Israil; că nu efemera glorie de a putea interveni militarește în istorie validează raporturile între Iahve și poporul său; că misiunea lui Israil e proectată în viitor, că el e singurul neam care poate realiza acest paradox de a trăi în viitor, întruchipând astfel modelul perfect pentru orice act de credință autentic; și că, în cele din urmă, se vor implini făgăduințele lui Dumnezeu, prin venirea Mesiei, care va restaura pe Israil în adevărata lui glorie. În preziua catastrofei, Ieremia iși ridică glasul împotriva absurdității rezistenței. El scapă de urgia asiriană refugiindu-se în Egipt, însă mesagiul lui iși dăduse roada; Evreii înțeleseserăa că nici distrugerea templului, nici anihilarea statului nu sunt hotărâtoare pentru destinul lor; că toate aceste tragedii istorice sunt meritate, deoarece sunt pedepsele Domnului, și că regenerarea religioasă, dacă va avea loc, va fi un eveniment mult mai important decât orice catastrofă istorică. Iar în captivitatea babiloniană, apare un Iezechiel care completează educația mistică: Israil trebuie să trăiască în viitor; numai astfel va putea împlini rolul fixat de providență în istorie. Iar când, în 550, se ridică la orizont un nou imperiu, al Mezilor, alt profet, deutero-Isaia (cap. 40-66), prevestește apropierea timpurilor mesianice.

Orice s’ar mai fi întâmplat deacum înainte în istorie, destinul lui Israil era temeinic fundamentat: nu un Stat, nu o putere militară, ci o comunitate mistică, apolitică. Vicisitudinile nu-l mai pot schimba. Israil durează, în timp ce toate celelalte popoare, mari și mici, apar în orbita istoriei, strălucesc un veac sau câteva veacuri, și apoi se pierd în neant.

Care ar fi fost soarta lui Israil dacă n’ar fi avut pe profeți, care să justifice catastrofa, să o valorifice spiritual, să dea un sens mistic suferințelor de ordin istoric? Sau, intr’un sens și mai larg, care ar fi fost soarta lui dacă nu interveneau aceste catastrofe, dacă istoria nu valida toate acele glasuri amenințătoare? Fără, indoială că Israil s’ar fi reîntors la Baali și Ashtartee, s’ar fi mulțumit să traiască în «momentele istorice» ale întregului Orient, și s’ar fi «transformat» și el împreună cu toate celelalte neamuri. Mântuirea i-a venit din dezastrele lui. Profeții au salvat Israilul pentrucă istoria a fost catastrofală, și catastrofa a apropiat poporul ales de adevăratul Dumnezeu. Și, pentru un credincios, toate acele suferințe au fost necesare, au fost trimise de Dumnezeu, pentrucă fără ele Israil s’ar fi reintegrat Orientului haotic. Deci, totul a fost binevenit – și dărâmarea templului, și arderea Ierusalimului, și distrugerea Statului, și robia babiloniană – pentrucă numai astfel a putut fi salvat Israil; adică, numai astfel s’a putut înfiripa spiritul profetic și germina mesianismul, care, mai târziu, prin creștinism, avea să schimbe fața lumii, și să transforme întreaga istorie. Toate acestea au avut loc ca Israil să se poată smulge din falsul prezent al cultelor orientale; adică pentru a putea depăși radical străvechile theophanii, bune pentru timpurile aurorale, și a pregăti noua theophanie necesară teroarei istorice de mai târziu. Fără indoială că apariția creștinismului nu se poate înțelege fără profetism și mesianism; adică fără cele două formule spirituale prin care iudaismul a putut suporta catastrofa istorică dându-i o semnificație transcendentă. Așa dar, pentru un credincios, tragedia poporului ales a fost necesară; altminteri, cuvântul Domnului n’ar mai fi putut ajunge pană la noi.

Dacă istoria religioasă a Israilului n’ar fi prezentat această alternanță Baal-Iahve, supraviețuirea lui n’ar fi fost miraculoasă. Dar se vede limpede că Israil nu se apropia cu tot sufletul de Dumnezeul lui decăt în timp de criză istorică. Și atunci, sunt cu adevărat miraculoase aceste crize istorice care se repetă consecutiv pănă ce spiritul profetic însuflețește întreaga literatură sacră, pană ce poporul ales renunță la istoria profană hotărându-se să trăiască, în viitor, într’o comunitate etnică și mistică totodată. Înapoia acestor crize periodice care transformă un neam într’un mesagiu, începe să se zărească planul și voința divină. Dacă într’adevăr Mesia trebuia să vină ca să mântuiască întreaga omenire, el nu putea veni decât după ce Israil suferise tot ce-a suferit. Tot, dar absolut tot, fusese necesar, trebuise să se întâmple așa…

Mircea ELIADE

(Preluare din revista de cultură românească Destin, nr 3 din 1952)

_________________________________

Tot de Mircea Eliade mai puteți citi și:


Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost


Un comentariu la „Catastrofă și mesianism”

  1. ===si, iaca-ta ca si noi, noi romanii de astazi, trebuie sa nu purtam =pedeapsa dumnezeului nostru = pana vom intelege ce este de inteles.===Doamne Miluieste.!

Comentariile sunt închise.