Un gând despre originalitatea civilizației românești

Poate că originalitatea civilizației noastre constă din a fi creat, desvoltat și aplicat pe toate planurile prepozitia întru. Iar misiunea, în contextul european, a civilizației românești ar putea fi de-a aplica prepoziția întru în continuare.

Pentru un vorbitor de limbă română, nu mai e necesar de indicat nuanțele lui «întru». Cel mult vom mai aminti că, provenită din adverbul latin «intro», ce insemna înăuntru, prepoziția noastră a adus dintr-odata și sensul de în spre, dând astfel tensiunea care e poate de esența vieții spirituale și a vieții pure și simple de a fi în același timp în ceva (într’un orizont, într’un sistem) și de a tinde către acel lucru. Vom mai reaminti că un asemenea termen nu apare în nici una din marile limbi europene.

Astfel, civilizația noastră a fost întru, un spațiu dat. (Nu a roit, ca civilizația greacă, nu și-a aproximat spațiul, ca civilizația germană, nu a colonizat, ca civilizația anglo-saxonă). A fost întru spațiul din jurul Carpaților. Prin acest spațiu au trecut și alte seminții; dar au trecut. Noi am rămas întru el. Chiar dacă, așa cum vor unii istorici, am fi ieșit din el la sudul Dunării, iată suntem în el. Și am stat așa de bine întru el, încât popoarele slave au trebuit să se așeze împrejurul lui, când nu s’au topit în ființa noastră.

La fel ca într’un spațiu, civilizația noastră a fost întru o limba, cea latină. Vecinii din stânga, de jos, din dreapta ne-au dat multe și admirabile cuvinte, dar toate s-au lăsat prinse în limba aceasta de obârșie latină. Iar când, în veacul al XIX-lea, am ieșit de-a binelea la lumină, latinitatea limbii noastre s’a regăsit nu numai ca obârșie dar și în act, prin absorbirea, ca din cămările proprii, a numeroase cuvinte din limba soră franceza.

Așezați așa și grăitori așa, noi n’am stat pe loc. Cu civilizația noastră, păstorească tot timpul chiar daca nu exclusiv, am calătorit, dar întru ceva. Cel care călătorește cu o turmă nu e un călător obișnuit, liber, cu căciula pe cap și cerul peste căciulă. În timp ce la alte popoare unii pleacă de-a binelea în lume, în călătoria total deschisă a celui care caută zări noi, păstoritul face popoarele să se păstreze în înstrăinare.

Civilizația noastră, atât cât a fost, s’a desfășurat chiar la treapta culturii și idealurilor, întru ceva: întru natură. S’a spus: panteism. Dar e numele celor ce nu știu de prepoziția întru. Viața noastră spirituală a fost întru realitatea cuprinzătoare a maicii Firi, dându-ne un puternic sentiment al concretului, iar în timp ce alte popoare opun naturii spiritul, noi le-am împletit, cu riscul de-a nu obține întotdeauna tăria ultimă a spiritului.

Când civilizația noastră s’a ridicat până la cultură, ea nu a creat totul din nou ci a fost, ca și în fața naturii, întru o cultura istorică dată. Poate nu am avut ce opune prestigiului culturii bizantine și influențelor felurite, dar nici nu s’a ivit la noi ispita noutății totale. Noi am știut să aducem noutatea întru ceea ce ne era istoricește dat. De aceea s’a putut spune că originalitatea artei noastre este de a da o sinteză armonioasă adică de a face ca noutatea să nu fie în lucru însuși cât întru el.

Căci, în definitiv, civilizația noastră e între două lumi. Nu cumva întru doua lumi? Suntem între Orientul apropiat dar și îndepărtat (cartea lui Mircea Eliade, «Comentarii la legenda meșterului Manole», e lămuritoare la culme, iar despre deschiderea noastră către India, același mare cărturar, ca și Blaga într’o admirabilă pagină postumă, ne spun lucruri hotărâtoare) și între Apus. Nici unul nici altul n’au pus pecetia lor pe noi, și așa cum mijlocim geografic, nu am putea mijloci și spiritual? N’am putea fi placa rotitoare la o încrucișare de lumi întru care am stat și creat tot timpul?

Oricum, originalitatea civilizației noastre este de a fi întru o tradiție care să reprezinte un factor activ. Popoarele cu trecut prea glorios, copleșite de monumentele și istoria lor, sau chiar de numărul secolelor trecute (ca popoarele asiatice) nu pot lăsa activă tradiția lor, astfel că la ele a trăi în spirit de tradiție sau modernitate este o sfâșiere și o opțiune. Revoluționarii francezi au vroit să dărâme catedralele, iar astăzi poporul chinez a trebuit să renunțe la alfabetul lui tradițional cu mii de semne. Noi putem fi și mai departe întru ceea ce am fost, înaintând cu veacul.

Poate că veacul însuși ar avea nevoie să-și angajeze teribilele noutăți întru ceva. În acest sens, experiența noastră spirituală poate nu numai să ne învețe cum să fim întru lumea de azi, dar și să ne înzestreze spre a fi de folos, într’un fel, lumii celei noi. Și dacă «zice-va neștine: prea târziu iaste», cum spunea Miron Costin, s’ar putea răspunde: de felul cum vom pune în joc prepoziția întru atârnă și supraviețuirea noastră, și afirmarea noastră, și eventual funcția noastră în lume.

Constantin NOICA

(Preluare din revista de cultură românească Destin, nr 24-25 din 1972)

Spune-ți părerea