O nouă apariție editorială: „Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu”, de Ciprian Voicilă

de

Semnalăm apariția volumului „Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu„, carte apărută recent la Editura Martor a Muzeului Țăranului Român. Coperta a fost realizată de doamna Ioana Bătrânu, artist plastic.

Cartea poate fi achiziționată de la Târgul de carte Gaudeamus 2016 – standul Muzeului Țăranului Român – la prețul de 3,3 lei (volumul a fost sponsorizat de Administrația Fondului Cultural Național).

Viața pe stradă – vederi interioare. O introducere

Când spui homles parcă te-ai referi la un om care a regresat. Care a decăzut din condiția umană.

Când treci grăbit pe lângă el – și îl vezi din ce în ce mai des, fiindcă oamenii străzii s-au înmulțit parcă și au devenit nelipsiți din peisajul urban al capitalei – fie îl ignori cu totul, fie îți calci pe inimă și îi întinzi o monedă sau o bancnotă (aceea cu cea mai mică valoare, pe care o găsești după ce ți-ai scotocit sârguincios buzunarul).

Oricum, treci pe lângă el cu sentimentul că tu știi de ce a ajuns să trăiască pe stradă – la limita fragilă dintre umanitate și animalitate. Se găsește în această stare jalnică pentru că… o merită. Vina îi aparține întru totul.

În orice caz, simpla prezență a oamenilor străzii ne deranjează. Fiindcă avem senzația că ei murdăresc tot ce ating: băncile din parc, scaunele din metrou, locurile în care poposesc în așteptarea unui suflet milostiv.

Dacă vom sonda puțin în conștiința noastră, vom descoperi că ceea ce ne deranjează în prezența unui homles este adevărul dur, realitatea crudă pe care acesta o întruchipează și care ne face să ne trezim pentru câteva secunde din iluzia propriei minți. Conștientizăm dintr-odată că într-o societate ca a noastră – a riscului, a concurenței – nenorocirea care i s-a întîmplat lui se poate abate oricând și asupra noastră, distrugându-ne confortul, echilibrul interior, reperele în care am crezut.

Cartea de față încearcă să descrie această realitate nemiloasă a străzii în care homlesul, ființa condamnată să trăiască (și de cele mai multe ori, să moară) acolo, este cel mai calificat să ne inițieze.

Un teren etnografic inedit și dificil: viața pe stradă

În anul 2015 am participat la o cercetare socio-antropologică al cărei obiect l-a reprezentat varietatea tipurilor de locuire în Bucureștiul contemporan. Proiectul intitulat Case Vii. Diversitatea culturală a spațiilor de locuit din București și împrejurimi a fost inițiat de Asociația Vira. Cercetarea s-a concretizat în volumul de studii De la stradă la ansambluri rezidențiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureștiul contemporan (Editura Pro Universitaria, București, 2016).

În cadrul acestei cercetări cu caracter interdisciplinar m-am ocupat de categoria socială a oamenilor străzii. Am realizat douăzeci și șase de interviuri semistructurate cu subiecți cu vârsta cuprinsă între douăzeci și șaizeci și nouă de ani. Dintre ele am selectat cincisprezece interviuri, care – din punctul meu de vedere – sunt cele mai relevante. Ele formează corpusul volumului de față. Capacitatea de verbalizare a persoanelor intervievate și dispoziția lor de a comunica, de a-și împărtăși experiențele au constituit criterii implicite de selecție a interviurilor.

Interviurile s-au desfășurat fie la cabinetul medico-psiho-social al Asociației Samusocial – unde oamenii străzii veneau vara, în principal pentru igiena corporală, centrul de zi oferindu-le această posibilitate – , fie în zona dintre Piața Victoriei și Piața 1 Mai, unde am intervievat adulți ai străzii care formează împreună un grup omogen, dar care nu au o relație constantă cu Asociația Samusocial. O situație aparte a reprezentat-o întâlnirea cu Ion Bârlădeanu, fost om al străzii – în prezent recunoscut la nivel internațional ca artist pop-art – cu care am dialogat la domiciliul său din strada C.A. Rosetti.

Țin să mulțumesc angajaților de la centrul de zi al Asociației Samusocial – Elena Adam, Irina Enache, Alina Neagu, Camelia Dumitru – fiindcă mi-au facilitat întâlnirea cu diverși adulți ai străzii aflați în evidența lor și pentru că mi-au furnizat cu generozitate informații utile pentru înțelegerea fenomenului locuirii în spațiul public din București. Micile detalii aflate de la ei m-au ajutat să văd cumva din interior dramatismul și tragismul pe care îl trăiesc acești oameni zi de zi.

Viața pe stradă exacerbează instinctul de conservare, ființa umană trăind permanent într-un mediu deschis care o expune primejdiilor diverse și care provoacă în interiorul ei sentimente de insecuritate, anxietate, angoasă, instabilitate psihică și emoțională. În plus, ea se află permanent într-o stare de alertă pentru satisfacerea nevoilor primare. De aceea, nu trebuie să ne mire faptul că, de obicei, oamenii străzii manifestă neîncredere în relația cu persoanele pe care nu le cunosc și că, puși în situația de a-și povesti experiențele, oferă răspunsuri monosilabice, stereotipe.

Cunoscând această stare de fapt am preferat să realizez mai întâi două interviuri cu doi oameni ai străzii pe care îi cunoșteam de multă vreme și care trăiesc în proximitatea Muzeului Țăranului Român – Alexandru Doru și Doru Marcu.

Apoi i-am luat un interviu lui Dumitru Sandu, care trăiește în cartierul Pajura, în sectorul 1 al capitalei.

Datorită lui am ajuns, întâmplător, pentru prima dată la centrul de zi al Asociației Samusocial. Era prin luna februarie a anului 2015. Zile și nopți întregi îl vedeam pe Dumitru Sandu stând fie sub cerul liber, din care cădeau abundent peste el fulgii de nea (o imagine romantică, de altfel, într-un alt context), fie adăpostindu-se, pe un ger năprasnic, în zona magazinelor de la capătul troleibuzelor 86 și 65 (între timp, numărul oamenilor străzii a crescut în acest punct al capitalei, unde există și un parc în care aceștia vara dorm, noapte de noapte, pe bănci). Era ușor de recunoscut: permanent avea în jurul său papornițe fel de fel, saci cu îmbrăcăminte, caserole cu mâncarea primită de la locuitorii miloși ai cartierului. Îmi era teamă că va muri înghețat, așa că l-am condus cu mașina unui prieten la centrul de zi al Asociației Samusocial. Acolo am întâlnit-o pentru prima dată pe doamna Elena Adam, pe care aveam să o revăd după debutul proiectului inițiat de Asociația Vira. Dânsa m-a ajutat cel mai mult în realizarea interviurilor cu adulții străzii, aflați în evidența Samusocial-ului.

Interviurile semistructurate au avut ca punct de plecare un chestionar în care apăreau întrebări variate care vizau mai multe aspecte ale vieții în stradă, aflate în conexiune cu tema generală a proiectului „Case Vii” – diversele forme de locuire în Bucureștiul contemporan-: vârsta, ocupația anterioară; cauzele pentru care au ajuns să trăiască în spațiul public; perioada de timp petrecută în spațiul public; modalitățile proprii de locuire (zonele din București în care au locuit oamenii străzii și în care s-au simțit protejați sau periclitați; tipurile de adăpost prin care au trecut; dacă au fost sau nu într-un adăpost social); percepția oamenilor obișnuiți asupra persoanelor fără adăpost (dacă sunt discriminați și cine îi discriminează; cum s-au purtat cu ei locatarii blocurilor în care au fost nevoiți să se adăpostească?); modalitățile de supraviețuire economică (cum își câștigă banii pentru traiul de zi cu zi?; ce meserii au profesat sau ce servicii prestează pentru a-și satisface nevoile cotidiene?); mecanismele de apărare ale eului (dacă au trecut printr-o perioadă de depresie; cum au depășit-o?; ce i-a motivat să iasă din starea de depresie?; unde își depozitează obiectele și actele personale); conceptul de identitate la persoanele nevoite să locuiască în spațiul public (cum se percep și cum îi percep pe ceilalți oameni ai străzii?; de ce este atât de important să ai o carte de identitate?); strategiile de supraviețuire în stradă (cine îi ajută?; au prieteni?; cu cine vorbesc atunci când trebuie să ia o decizie importantă?; care este cea mai dificilă perioadă a anului pentru un om al străzii?; dacă au solicitat sau nu serviciile ONG-urilor dedicate ajutorării lor); relațiile de rudenie (în special, relația cu familia nucleară); proiecțiile de viitor (ce așteaptă de la viitor?; dacă li s-ar oferi ocazia să locuiască într-o zonă urbană a Bucureștiului, pe care ar alege-o?).

La unele interviuri m-a însoțit Anamaria Țigănuș (studentă la sociologie la Universitatea București), care a formulat diverse întrebări intervievaților iar, ulterior, a transcris o parte din interviuri.

Observația directă a persoanelor cu care am interacționat și a contextelor de locuire specifice lor a constituit o altă metodă de strângere a informațiilor relevante pentru această cercetare.

În cartea de față am eliminat întrebările pe care le-am adresat adulților străzii (standardizate, care puteau fi deranjante la lectură, prin caracterul lor repetitiv) pentru a da coerență narațiunii și pentru a-i asigura cititorului, fie și în parte, ceea ce Roland Barthes numea „plăcerea textului”.

Pentru a înțelege ineditul și, totodată, dificultatea cercetării întreprinse de noi în rândul adulților străzii vă voi reda aici o pagină din jurnalul meu de teren.

Cum l-am cunoscut pe Eugen Arsenie, fostul bodyguard al Elenei Ceaușescu

18 mai. Ora 19. Plec de la Muzeul Țăranului. Trec vizavi, prin fața Bisericii Mavrogheni, ca să-i salut pe mai vechii mei cunoscuți, Doru Alexandru și Doru Marcu, oameni ai străzii. Nea Doru Alexandru vorbește, mai într-o parte, cu un bătrân îmbrăcat de sus până jos în blugi: șapcă, geacă, pantaloni, toate albastre și uzate. Mic de statură, cu o privire de un albastru spălăcit. E știrb și are o căutătură specifică celui obișnuit să evalueze permanent oamenii și situațiile. Când mă apropii de el, mă întreabă: „Știi ce am fost eu?” Se întoarce spre nea Doru: „Ia spune-i tu, Dorule!” „Eugen – mă pune în temă nea Doru Alexandru – a făcut parte din garda Elenei Ceaușescu”. „Ce coincidență!”, îi zic. Mă explic: „Am fost zilele trecute la Samusocial și doamnele de-acolo mi-au vorbit de dumneavoastră. Urma să vă sun”.

Odată introducerea făcută, Eugen mă invită să îl însoțesc… la garsoniera lui. Plec, așadar, însoțit de el și de nea Doru Alexandru. Flancat de amândoi, unul în stânga mea, celălalt în dreapta. Trecem precipitat strada, mai, mai să ne calce mașinile care trec dinspre Piața Victoriei spre bulevardul Aviatorilor. Noi o luăm dinspre Parcul Kiseleff către strada Paris. Mergem pe niște străduțe alambicate până în dreptul Ambasadei Poloniei, situată lângă Aleea Alexandru. Fix vizavi de ambasadă văd o Dacie 1300, albă, decrepită, mâncată de rugină și de trecerea inexorabilă a timpului. „Asta e casa mea”, zice nea Eugen, indicându-mi cu mâna mașina. „O am de la soacră-mea”.

Descuie mașina și scoate din ea o carte veche, hărtănită, cu coperte albastre, cartonate. „Când ești născut?”- mă întreabă. „În ´78”, zic. „Ești mic, mă. Tu știi ce-i asta?”

Îmi arată o hartă a României Mari, luată dintr-un atlas geografic. Scoate din mașină și un alt atlas geografic-istoric editat în 1935. Vrea să mi le dea ca donație pentru muzeu, cu o singură condiție: să scrie „donat de Arsenie Eugen”. Ca să îmi arate că lucrurile sale depozitate în Dacia 1300 sunt în siguranță, îmi spune confidențial, râzând totodată: „Aicea sunt camere de luat vederi”. Asta pentru că în jurul nostru sunt mai multe ambasade: Ambasada Filipinelor, a Mexicului, a Uruguay-ului…

Îl întreb cum de și-a ales să stea în acest loc atât de bine supravegheat. „Păi, unde am lucrat în viața mea? Oare am fost prost? Cunosteam locul de dinainte. Când am fost pe gardă știam fiecare străduță”. A fi „pe gardă” este o expresie care trimite la perioada în care Eugen Arsenie, născut în 1948, în Botoșani, a făcut parte dintre bodyguarzii motocicliști din garda Elenei Ceaușescu. „M-a racolat. Puneam spițele la motorete, la motociclete”. A fost „racolat” încă din 1963, de pe vremea lui Gheorghiu Dej. Îl întreb după ce criterii te „racolau”. Îmi răspunde prompt: „trebuia să fii prost și să ai putere”.

În timp ce vorbim, nea Doru Alexandru destupă o sticlă de vin alb, bea din ea și mi-o întinde și mie. Eugen Arsenie îl bruschează: „Stai, bă, să-i desfacem alta, poate i-e scârbă să bea după noi!” Simt că asta e o probă inițiatică pe care dacă o ratez, nu voi avea parte din partea lor de suficientă încredere și de acea deschidere umană care face dintr-un schimb de replici un dialog real, iar dintr-o întâlnire accidentală, una fertilă, cu sens . Așa că… beau din sticla din care a sorbit câteva clipe mai înainte nea Doru și i-o trec mai departe lui Eugen Arsenie. Acesta scoase din mașină un articol apărut într-un ziar de scandal, Cancan, și mi-l întinde ceremonios, ca pe o carte de vizită. Citesc, cu glas tare: „ Fostul bodyguard al Elenei Ceaușescu trăiește de șaisprezece ani într-o dubiță. După ce i-a salvat viața Elenei Ceaușescu, bătrânul Arsenie a ajuns pe străzi și trăiește dintr-o pensie de aproape cinci milioane. De mai bine de șaisprezece ani, maiorul în rezervă Eugen Arsenie, care a făcut parte din escorta Elenei Ceaușescu, locuiește într-o dubiță din apropierea sediului central al PDL. Bucureșteanul a povestit, în exclusivitate pentru Cancan, că a ajuns pe stradă, după ce a suferit un accident teribil, în încercarea de a o salva pe soția dictatorului dintr-un atentat. Răzvan Radu Eugen Arsenie locuiește în buricul capitalei. Pe strada Tirana, numărul… B-26-JFH. Acesta este numărul de pe plăcuța de înmatriculare a mașinii, care s-a transformat în casă de mai bine de șaisprezece ani. Povestea bătrânului este de-a dreptul dramatică: «Am venit în Bucuresti prin ´63. În timp, am ajuns în coloana de motocicliști ai familiei Ceaușescu. Eram douăzeci și cinci atunci, din care azi doar patru mai trăiesc». Până la 18 noiembrie 1988, lucrurile i-au mers de minune: avea un apartament în Piața Națiunilor Unite, o soție, un băiat, salariu mare, își cumpărase cu 6.000 de lei o dubiță nouă.”

Citesc în continuare, întrebându-mă cât la sută din ceea ce este scris acolo este real și cât fabulație menită să suscite interesul publicului credul: «în ziua aceea neagră mă aflam în dispozitiv, în spatele mașinii în care se afla Elena Ceaușescu. Pe la fosta ambasadă a Rusiei, unde e acum cea a Canadei, a apărut un Mercedes negru care s-a îndreptat cu viteză spre spatele mașinii oficiale. Eu m-am tras în apropierea portierei, unde se afla Elena, iar Mercedes-ul m-a lovit din lateral și am fost strivit. Și Elena a fost rănită și a purtat o perioadă ghips». După ce a fost zdrobit între două mașini, bărbatul a stat optzeci și șapte de zile în comă. Când și-a revenit, a aflat că soția băgase divorț și că a fost pensionat pe caz de boală. «Totuși, nu mă plâng. Primesc mâncare de la un restaurant din apropiere, că patronul a fost coleg cu mine și mă ține el pe mâncare, am o toaletă ecologică lângă mine și mai am si o pensie de vreo 449 de lei”, a mai adăugat bătrânul, resemnat».”

În timp ce sticla de vin trece de la unul la altul, îmi povestește și mie, pe scurt, cum s-a întâmplat accidentul care i-a adus întreaga nenorocire, destrâmându-i viața. Se îndreaptă din nou spre casa-mașină și revine la noi cu un număr vechi din Scânteia, pe a cărei primă pagină îl văd pe Ceaușescu, iar în plan secund remarc niște indivizi destul de tineri, îmbrăcați la costum. Mi-l arată pe unul dintre ei și îmi spune: „Uite, aici eu sunt”.

Mai târziu, pe lângă noi trecu un străin cu un câine. Este ora la care stăpânul său îl scoate la plimbare. Eugen Arsenie i se adresează într-o engleză aproximativă. „E ambasadorul Olandei”, mă lămurește după ce câinele și stăpânul au dat colțul.

Îl întreb cum de a ajuns el, fostul maior, să trăiască pe stradă. Îmi spune că pe Aleea Alexandru a stat într-o casă cinci ani și când a murit bătrânul proprietar, fiul acestuia l-a evacuat forțat.

Înainte să ne despărțim, Eugen Arsenie îmi dă numărul lui de mobil. Voi reveni, cât de curând pentru un interviu amplu. Vreau să fac și niște fotografii în zona în care a ales să stea, și mai ales mașinii Dacia, cu numărul de înmatriculare: B-26-JFH.

Între timp, verific la Samusocial o parte din informațiile culese de la el, despre el. Doamna Elena Adam, asistent social și coordonator de proiecte în cadrul acestei instituții, îl cunoaște și îmi confirmă autenticitatea cazului. Ba chiar mă roagă ca atunci când îl voi revedea, pentru interviu, să îl întreb dacă își mai amintește de ea.

Aici se încheie pagina mea de jurnal de teren. Interviul cu Eugen Arsenie nu a mai avut loc. De câte ori am încercat să ne vedem, l-am aflat într-o avansată stare de ebrietate, indiferent de ora la care l-am contactat telefonic: dimineața, după-amiaza sau seara. Dar nu îl judec. Ceea ce nu înțeleg așa-zișii oameni normali, care se bucură de un anumit statut în societate, este că pentru un adult al străzii, de la un anumit punct al existenței sale încolo alcoolul devine un ingredient absolut necesar vieții în spațiul public. Altfel nu ar (mai) putea rezista acolo.

Înainte de a încheia acest scurt subcapitol simt nevoia să vă mărturisesc sincer – deși sunt convins că sună patetic – faptul că întâlnirea cu acești oameni ai străzii m-a copleșit de fiecare dată. Poveștile lor de viață sunt dramatice și tragice, de cele mai multe ori. Prea tragice pentru un om obișnuit să privească lumea și viața prin niște cadre fixe, în care fenomenele se desfășoară coerent și în care există totuși un raport echilibrat, echitabil între bine și rău, ordine și dezordine, virtute și abjecție. Contactul îndelungat cu realitatea străzii îți poate răsturna alarmant sistemul de referință, punctele cardinale ale existenței pe care ți le-ai definit și care te ajută să te orientezi eficient în realitatea ta cotidiană.

În plus, nu poți sta placid, lipsit de reacție, în fața unui om care ți se plânge că nu are bani să își cumpere medicamentele absolut necesare sau care îți mărturisește, plângând, că s-a săturat de viață. În timp ce îl asculți, simți cum din adâncul sufletului tău se ridică la nivelul conștiinței, odată cu un sentiment de revoltă mută, probleme insolubile, unele de natură etică. Ce drept am eu să îl determin pe omul din fața mea să își povestească și să își retrăiască, astfel, experiențele dureroase, traumatizante? Cum îl pot ajuta? După fiecare întâlnire am plecat cu sentimentul neputinței în fața nedreptății sociale care li se face oamenilor străzii și cu senzația că, la rândul meu, nu le pot ușura povara existenței, în mod real și eficient.

În cel mai bun caz, pe oamenii străzii, noi, indivizii izolați, îi putem ajuta doar să mai reziste o vreme acolo, în stradă. Nu ne stă, din păcate, în putere să îi smulgem de la periferia societății, să le oferim un serviciu, o casă și, în acest fel, să îi resocializăm. Să le redăm existența socială.

În final, m-am despărțit de ei cu sentimentul neplăcut că nu am fost decât unul din lunga serie de „profesioniști” care le-au acordat atenție doar atâta vreme cât existența lor stradală le-a și mi-a stârnit interesul. Jurnaliștii și-au scris articolele, reporterii TV și-au realizat emisiunile despre oamenii care trăiesc pe stradă sau în canalele Bucureștiului, eu mi-am scris cartea despre ei. Însă ei au rămas tot acolo, în stradă. Și sunt condamnați, de un stat care aproape îi ignoră, să moară acolo, în stradă.

Aspecte semnificative din viața oamenilor străzii în Bucureștiul cotidian

Dacă în volumul menționat mai sus am încercat să descriu, într-un articol, procesul psiho-social prin care un om obișnuit ajunge la un moment dat să locuiască în spațiul public (cum anume privarea de locuință îi afectează identitatea personal), dar și procesul invers, prin care el (ajutat de instituții abilitate sau/și de persoane-suport) este reinserat, recuperat din punct de vedere socio-profesional și psihologic [1], în introducerea de față aș dori să pun în lumină câteva aspecte ale existenței în spațiul public bucureștean pornind de la cele cincisprezece interviuri cuprinse în acest volum și redate sub forma narativă a „poveștilor de viață”. Fiindcă ce ne impresionează atunci când luăm contact cu această categorie socială este, în primul rând, povestea vieții lor. O poveste care merită să fie ascultată și care prezintă avantajul că oferă o perspectivă asupra realității din unghiul lor de vedere, al adulților străzii.

Cred că demersul publicării acestei cărți are un scop pragmatic, uman, înainte de toate: oamenii străzii pot fi înțeleși, dacă vom înțelege situația socială ingrată în care au ajuns. Este comod să îi privești izolat și să le atribui întreaga vină pentru eșecul lor social. Dacă vom încerca să îi privim într-un context mai larg, socio-psihologic, avem șansa să identificăm cauzele reale ale fenomenului locuirii în spațiul public din București (prin extensie, din România), să diminuăm, pe cât posibil, factorii de risc și, înainte de toate, să înțelegem că vina oamenilor străzii – dacă există – este de cele mai multe ori una redusă în raport cu vina de care se face vinovat sistemul socio-politic actual. De foarte multe ori sistemul socio-profesional din România, trecerea de la orânduirea comunistă la societatea capitalistă (procesul de dezindustrializare, privatizarea unor întreprinderi care au fost până mai ieri de stat, restructurările de personal, expirarea unor meserii) sau pur și simplu hazardul i-au proiectat în stradă.

O carte cu „maturi ai străzii” sau cu „oameni ai străzii”?

Cititorul acestei cărți s-ar putea întreba, pe bună dreptate, de ce volumul se referă la „maturii străzii” și nu îi are în vedere pe „oamenii străzii”. O carte despre oamenii străzii ar presupune chestionarea nu doar a adulților străzii, ci și a minorilor care provin, în marea lor majoritate, din orfelinate, precum și a familiilor întregi nevoite să locuiască în spațiul public. Având în vedere cadrul cercetării pe care am întreprins-o în 2015, pe care l-am descris la începutul acestei introduceri, m-am limitat la categoria socială a adulților străzii.

Una dintre cele mai uzitate tipologii a persoanelor fără adăpost a fost concepută de Randall Kuhn și Dennis P. Culhane. Ei au descris trei tipuri de populații fără adăpost (populația tranzitivă fără adăpost, populația episodică fără adăpost și populația cronică fără adăpost) și trei tipuri de „homelessness”: „homelessness tranzitiv”, „homelessness episodic”, „homelessness cronic”. Criteriul care stă la baza acestei tipologii îl reprezintă temporalitatea, mai exact perioada de timp pe care a petrecut-o persoana respectivă în adăposturile sociale și frecvența cu care a solicitat serviciile oferite de adăposturile sociale.

Majoritatea oamenilor străzii intervievați de mine fac parte din ultima categorie, a persoanelor cronice fără adăpost („chronically homeless”) care prezintă următoarele caracteristici: sunt persoane în vârstă, șomere și care sunt înrădăcinate în sistemul adăposturilor” [2] .

În unele cazuri, ele au un handicap fizic sau psihic, iar din punct de vedere psihologic sunt dependente de droguri (de la cele mai ușoare, cum este alcoolul, până la cele mai nocive). Această dependență conduce, de multe ori, la abuzul de droguri care, la rândul său, le provoacă diverse tulburări psihice [3].

O altă modalitate de categorizare a oamenilor străzii are drept criteriu cauzele care i-au adus în această situație nefastă. Cu alte cuvinte, factorii de risc care determină fenomenul social al locuirii în spațiul public. Asociația Samusocial a descoperit ca factori predominanți: conflictul sau divorțul; pierderea locului de muncă; înșelătoriile imobiliare; alcoolismul și jocurile de noroc; detenția; proveniența persoanelor respective din casele de copii; imposibilitatea de a achita plata întreținerii sau a chiriei [4].

În 2010, echipele mobile ale Asociației Samusocial au realizat un studiu din care a reieșit că: 47, 50% dintre adulții străzii au ajuns să locuiască în spațiul public în urma unui conflict familial sau divorț; 19,44% au ajuns pe stradă ca urmare a înșelătoriilor imobiliare; 6,80% pentru că s-au aflat în imposibilitatea de a-și plăti înteținerea sau chiria; 6,36% ca urmare a pierderii locului de muncă; 4,43% sunt persoane care provin din casele de copii; 1% ca urmare a dependenței de alcool sau de jocurile de noroc. Din același studiu rezultă că în București trăiesc în stradă mai mulți bărbați decât femei. Din 2659 de persoane intervievate, 2023 au fost bărbați, în timp ce 608 femei [5].

Lectura acestor cifre ne arată că în România – spre deosebire de Europa sau Statele Unite ale Americii- viața pe stradă nu este consecința unei alegeri. Nu este un stil de viață. Ființa umană nu alege să trăiască pe stradă, ci este nevoită să locuiască în spațiul public.

Pe de altă parte, nu poți să citești această statistică și să nu te înfiori la gândul că oricine dintre noi poate ajunge pe stradă: nimic nu îți garantează că într-un anumit punct al existenței tale nu vei avea parte de un accident (ca în cazul lui Eugen Arsenie sau în acela al lui Gheorghe Azizoaie), de hazard îmbinat cu ghinion.

Un om normal metamorfozat în homles

Ne putem întreba cum poate ajunge un om obișnuit să trăiască pe stradă? Pe scurt, procesul social al locuirii în spațiul public poate fi descris astfel: mai întâi persoana respectivă își pierde locul de muncă. Fiind nevoită să își achite întreținerea și/sau chiria, apelează la propriile economii. Odată epuizate acestea, solicită familiei sale nucleare sau extinse ajutorul financiar. Mai târziu apelează la susținerea prietenilor și a cunoștințelor. În timp, acumulează multe datorii, pierde sprijinul familiei și al prietenilor și la un moment dat, în punctul critic al existenței sale, din păcate este nevoită să viețuiască pe stradă.

Procesul invers, de recuperare a unei persoane fără adăpost, de reinserție a sa socio-profesională, presupune obținerea unui job, reangajarea sa; ceea ce îi va asigura o sursă de venit cu ajutorul căreia își va putea închiria o locuință.

În absența unor politici publice de salvare a oamenilor străzii pe care ar trebui să le definească și să le aplice statul român, în această etapă extrem de importantă pentru o persoană fără adăpost o importanță majoră o au ONG-urile – cum este Asociația Samusocial – care au definit în statutul lor ca scop ultim „ „salvarea persoanelor aflate într-o situație socială critică prin proceduri de urgență medicală și socială, asistarea acestora pentru redobândirea autonomiei și a capacității lor de autodeterminare și asigurarea unor condiții minime de existență pentru persoanele care nu își mai pot gestiona propriile resurse” [6].

Personalul Asociației Samusocial, spre exemplu, îi consiliază profesional pe adulții străzii în vederea unei posibile angajări: îi ajută să își compună un CV, scriu împreună scrisoarea de intenție, le accesează – pe internet sau în presa scrisă – locurile disponibile de muncă, îi recomandă instituțiilor angajatoare, îi pregătesc din punct de vedere psihologic pentru a satisface condițiile unui interviu.

În ceea ce îi privește pe oamenii străzii, oferta de muncă sună dezolant: pot practica diverse meserii specifice muncii de jos – se pot angaja la salubritate sau pot fi oameni de serviciu la scara blocurilor.

Meserii prost plătite care nu le asigură pe termen lung plata unei chirii, mai ales în condițiile în care unii dintre angajatori – necunoscându-le sau ignorându-le situația critică din care tocmai au ieșit – le amână plata salariilor [7].

Unii dintre foștii oameni ai străzii reușesc să se resocializeze. Sunt așa-numitele „povești de succes” cu care se mândresc, pe bună dreptate, ONG-urile dedicate lor.

Dar, din păcate, majoritatea revin la situația inițială, de persoane fără adăpost. De ce se întâmplă acest nefast fenomen? Din varii motive: neseriozitatea angajatorilor (care le amână plata salariilor); incapacitatea angajaților de a se conforma unui program fix, dar și unei ierarhii și regulilor impuse de un serviciu; depresiile ascunse, care îi determină pe foștii oameni ai străzii să își abandoneze la un moment dat locurile de muncă – obținute atât de greu, cu mult efort fizic și psihic atât din partea lor, cât și din partea asistenților ocupaționali.

Șansele de reinserție psiho-socio-profesională sunt invers proporționale în raport cu perioada de timp pe care un om o petrece pe stradă: cu cât persoana fără adăpost a trăit un timp mai îndelungat în spațiul public, cu atât are mai puține șanse să se angajeze și să își poată închiria o locuință. Să revină în sânul societății.

Persoanele care petrec o perioadă scurtă fără un adăpost refuză noul statut, de homles, și depun eforturi pentru a se redresa, pentru a ieși din el, în vreme ce oamenii care locuiesc pe stradă mai mult de doi ani tind să se identifice cu rolul de homles [8].

Supraviețuirea în stradă. Strategiile economice ale adulților străzii

Oamenii obișnuiți, care beneficiază de confortul unei locuințe, au prejudecata că persoanele nevoite să viețuiască pe stradă refuză să muncească, alegând cerșetoria ca singura cale de subzistență economică. Majoritatea persoanelor adulte, fără adăpost, care au constituit obiectul cercetării mele sunt sau au fost zilieri, în trecutul lor de adulți ai străzii. De asemenea, potrivit unei statistici realizate de specialiștii Asociației Samusocial majoritatea adulților străzii, aflați în evidența lor, muncesc „la negru” ca zilieri (sunt angajați cu ziua). 48,8% dintre cei care beneficiază de serviciile asociației lucrează cu ziua; 18,6%; trăiesc din cerșetorie, iar 14% nu realizează niciun venit [9].

De cele mai multe ori, oamenii străzii sunt nevoiți să culeagă de prin tomberoane diverse bunuri abandonate sau materiale care pot fi vândute și reciclate: PET-uri, fier, cupru, ambalaje.

Această fugă continuă pentru un câștig minim, bănesc, necesar satisfacerii nevoilor primare, a creat cadrul propice pentru folosirea lor – abuzivă și ilegală – în munca la negru. Diverși patroni de șantier sau de ferme îi folosesc pe adulții străzii ca mână de lucru, tratându-i aproape ca pe niște sclavi: îi plătesc execrabil sau nu îi plătesc, îi admonestează verbal, uneori îi molestează fizic.

În apropierea Pieței Unirii există un loc de unde angajatorii își aleg o mână ieftină sau chiar gratuită de lucru. Pe cât este de avantajoasă această situație pentru angajator, pe atât de defavorabilă îi este unui adult al străzii: el nu va putea să obțină un venit sigur din care să își achite o chirie. Prin urmare, pe termen lung, va rămâne în situația de a locui în continuare pe stradă și de a suporta stigmatul social de „om al străzii” (în capitolul dedicat lui Bogdan Florin Ionescu veți găsi mai multe amănunte despre acest subiect).

Pentru o persoană lipsită de adăpost este vitală rețeaua sa de prieteni și cunoștințe, care îi oferă nu doar bani, obiecte, produse alimentare ci și suportul psihologic de care are nevoie în momentele critice.

Din această perspectivă, mi s-a părut extrem de interesant faptul că unii oameni ai străzii, chiar după reinserția lor psiho-socio-profesională, simt nevoia să îi viziteze regulat pe cei care i-au ajutat să iasă din rolul de homles – psihologii și asistenții social. Am văzut, pe viu, acest lucru la centrul de zi al Asociației Samusocial. Personalul abilitat de aici mi-a explicat că aceștia îi vizitează mai ales când trebuie să ia o decizie importantă și că, uneori, se ajunge la o formă de dependență de psihologul sau de asistentul social care le oferă suportul psihologic. O situație similară cu dependența client-psihoterapeut din cadrul ședințelor de psihoterapie.

În prezent, adulții străzii rezistă pe stradă datorită serviciilor și asistenței pe care le-o oferă în principal ONG-urile – cum este Asociația Samusocial – dar și diversele confesiuni religioase (ortodoxe – prin serviciile pe care le oferă unele parohii; catolice – prin organizațiile de tipul Frații Carității; protestante sau neoprotestante). Din interviul pe care i l-am luat lui Verge Stancu și lui Lari Ciungu veți afla calendarul pe care îl urmează un adult al străzii, care îi asigură hrana zilnică și condițiile minime de igienă corporală.

Unde locuiesc adulții străzii?

Am făcut un inventar al tipurilor de adăpost în care stau o perioadă adulții străzii, pe baza celor douăzeci și șase de interviuri pe care le-am realizat în această cercetare. Vi le enumăr aici. În apropierea Gării de Nord, la suprafață sau în canale (este cazul „aurolacilor”) sau chiar în Gara Basarab (la triaj, după cum mărturisește Leon Litvin). În stațiile de metrou. Prin parcuri, barăci, mașini abandonate. În scările de bloc. La ghenă. În apropierea containerelor din fața blocurilor. În proximitatea bisericilor. Prin casele abandonate sau în WC-urile publice. Pe timpul iernii frecventează adăposturile sociale [10].

Potrivit unui studiu realizat de Samusocial în 2010, la nivelul Bucureștiului, la acea dată, erau cinci mii de persoane fără adăpost. Datorită numărului insuficient de paturi din adăposturile de noapte, adulții străzii au fost nevoiți să se adăpostească în scările de bloc, în barăci, rulote, mașini abandonate, prin gară sau în canale. Colaborarea eficientă dintre Samusocial și Primăria Municipiului București a făcut ca mulți dintre oamenii străzii să poată să ajungă în adăpostul de urgență al Spitalului Municipal, în acest fel diminuându-se numărul de decese în rândul lor. La acea dată, 44% dintre beneficiarii serviciilor oferite de Samusocial reușiseră să fie cazați în adăpostul Spitalului Municipal. Restul care cum s-a descurcat: 21% în scări de bloc; 11,60% în gară; 9,30% în barăci, rulote, mașini părăsite; 4,70% prin canale [11].

Câteva aspecte psihologice ale locuirii în spațiul public

În domeniul psihologiei, piramida nevoilor sau a trebuințelor umane – concepută de Abraham Maslow în 1943 (apare în lucrarea „A Theory of Human Motivation”) și revizuită în 1970 – a devenit clasică. Din ea aflăm că nevoile primare, general-umane, sunt cele fiziologice (nevoile biologice de hrană, apă, aer, igienă), nevoia de somn, nevoia de reproducere, de menținere constantă a temperaturii corpului. Nivelul imediat superior acestora este cel reprezentat de nevoile de securitate (privesc integritatea fizică – siguranță personală, securitatea casei și a familiei). Pe următorul nivel întâlnim nevoile sociale și de apartenență la un grup (nevoia de prietenie; familie; nevoia de afecțiune). Urmează nevoile de stimă – aceasta cuprinde nevoia de recunoaștere socială venită din partea celorlalți și se reflectă în sentimente de putere, prestigiu sau acceptare – și respectul de sine (care generează sentimentele de încredere în sine, adecvare, competență).

Nesatisfacerea lor produce descurajare iar, pe termen lung, complexe de inferioritate. În vârful piramidei se găsesc nevoile de autorealizare (realizarea sinelui propriu; creativitatea; spontaneitatea).

În cazul adulților nevoiți să locuiască în spațiul public, prin privarea de locuință le sunt afectate atât nevoile primare, cât și cele superioare. Recitind această ierarhizare a nevoilor înțelegem mai bine de ce una dintre nevoile fundamentale ale oamenilor străzii este aceea de securitate. Pentru a și-o satisface, ei preferă să trăiască, de obicei, în cartierul unde au avut ultima locuință – în proprietate personală sau cu chirie. Aici locatarii cartierului îi cunosc, îi ajută cu bani sau diverse produse, iar posibilitatea întâlnirii cu diverși agresori este mult diminuată.

Spre exemplu, așa cum ați aflat deja, Eugen Arsenie, fostul bodyguard al Elenei Ceaușescu, și-a depozitat bunurile personale într-o Dacie 1300, situată vizavi de Aleea Alexandru și de Ambasada Poloniei. Zona respectivă este supravegheată de o mulțime de camere video. După cum mi-a mărturisit, și-a ales în mod special acest loc, întrucât cunoștea foarte bine zonele cele mai securizate ale Bucureștiului încă de pe vremea în care activa în serviciul de pază al soților Ceaușescu.

De regulă, oamenii străzii sunt periclitați de alți oameni ai străzii, între ei existând de cele mai multe ori un conflict de interese care are ca obiect resursele și bunurile de consum.

Un aspect relevant din punct de vedere psihologic îl constituie perioada de depresie prin care a trecut majoritatea adulților străzii studiați, imediat ce au ajuns să trăiască în stradă, și modalitățile prin care au ieșit din ea, precum și resorturile interne pe care le-au activat în acest scop. Așa cum veți vedea, pe Vasile Andronic, de exemplu, l-a ajutat dorința de a-și scrie poeziile și suportul psihologic pe care i l-a oferit doamna Elena Adam, asistent social, coordonator de proiecte la centrul de zi al Asociației Samusocial. Iar pe Bogdan Florin Ionescu – pentru a mai oferi un exemplu aici – l-a salvat ambiția de a nu sucomba în fața situației dezolante în care l-a aruncat destinul.

Există, din păcate, și excepții – ilustrate în volumul de față prin confesiunea lui Doru Marcu sau aceea a lui Minache Stroe – din care înțelegem că traiul îndelungat pe stradă, cronicizarea viețuirii în spațiul public, bolile contactate ca urmare a vieții pe stradă și mai ales incapacitatea de pensionare pe caz de boală, înainte de termenul legal, îi diminuează individului nevoit să trăiască în aceste condiții șansele de supraviețuire.

În cazul adulților străzii neinserați în societate, care sunt destul de înaintați în vârstă și care sunt lipsiți atât de o sursă sigură de venit, cât și de șansa de a-și găsi un loc de muncă, starea de depresie se permanentizează.

Mulți dintre oamenii lipsiți de un adăpost suferă de afecțiuni psihice. Conform unui studiu al indicatorilor privind sănătatea mintală în rândul populației fără adăpost din București, realizat în intervalul decembrie 2008-noiembrie 2009 de Echipa Mobilă Psihiatrică Samusocial România pe un eșantion de o sută pe persoane intervievate, s-a ajuns la următoarele concluzii: din totalul persoanelor investigate 40% erau femei, 60% bărbați. 59% dintre persoanele investigate erau din București, 41% erau din provincie. 98% aveau ultimul domiciliu în București, iar 2% în provincie. 56% din totalul persoanelor adulte lipsite de un adăpost, care sufereau la acea dată de afecțiuni psihice (schizofrenie, tulburări de personalitate, retard mental în diferite grade), ajunseseră în stradă datorită suferinței psihice. Din totalul persoanelor investigate, 16% sufereau de schizofrenie. Forma de schizofrenie cea mai comună era, la acea dată, schizofrenia paranoidă (întâlnită la 9% dintre ei). 20% dintre bolnavii psihic investigați sufereau de tulburări de personalitate, 25% de tulburări afective depresive, 3% de tulburări anxioase, 9% sufereau de demență, 11% de epilepsie, 13% de retard mental, 3% de Parkinson, în cazul epilepsiei și a bolii Parkinson remarcându-se faptul că cele două forme de boală psihică nu sunt cauzate de ajungerea persoanelor respective în stradă, dar că întrețin această stare, pentru că le împiedică să obțină un loc de muncă [12].

Așa cum veți afla din cele cincisprezece biografii condensate în acest volum, cel mai greu lucru de suportat pentru o persoană lipsită de adăpost este disprețul cu care este tratat de semenii săi. De către oamenii normali, bine adaptați din punct de vedere social.

Tema disprețului față de oamenii străzii se leagă implicit de tema stigmatizării sociale. Erving Goffman a definit trei tipuri de stigmate [13]:

  1. stigmatele corporale sau diformitățile fizice (exemple: înălțimea extremă, greutatea extremă, albinismul, absența membrelor superioare sau inferioare);
  2. stigmatul tribal („tribal stigma”), al cărui fundament îl constituie rasa, naționalitatea, religia – acesta se referă la apartenența la diferite grupuri sociale percepute social ca indezirabile (pot fi grupuri etnice, religioase sau rasiale);
  3. stigmatizarea produsă de o serie de caracteristici psihologice specifice pentru care persoana în cauză este considerată inferioară valoric (în această categorie intră bolile psihice) sau când individul respectiv are un statut social inferior (este un om al străzii, este șomer, divorțat sau are cazier judiciar).

În realitate, un om nevoit să locuiască pe stradă poate să poarte asupra sa mai multe stigmate, de la dizabilități fizice și psihice până la faptul că provine din categoria socială stigmatizată a rromilor. În plus, oamenii integrați social îi desconsideră pentru simplul motiv că nu posedă o casă. Dar și pentru că un homles nu face parte din actuala societate de consum: neavând o casă, nu are unde să își depoziteze lucrurile. Nu este un consumator fidel pentru că nu posedă resursele financiare necesare [14]. Această stare de fapt îl condamnă pe omul fără adăpost să trăiască izolat, la periferia societății.

Un om al străzii este într-o poziție de inferioritate și dintr-un alt motiv: spre deosebire de cei care își pot ascunde stigmatul, pe el îl „dau de gol” hainele sărăcăcioase și obiectele pe care este nevoit să le poarte asupra lui și să le etaleze [15] (această situație ingrată este ilustrată în această carte în povestea vieții lui Dumitru Sandu, care este cunoscut în cartierul Pajura ca „omul cu sacoșele”).

În timp, stigmatele devin stereotipuri: de pildă, un om fără adăpost este etichetat ca hoț sau escroc. Puțini dintre noi, așa-zișii „oameni normali”, conștientizează faptul că etichetându-i negativ pe oamenii străzii, le diminuăm drastic șansele de supraviețuire [16].

Această stigmatizare manifestată din partea celorlalți – o impresie negativă pe care oamenii străzii o conștientizează – determină creșterea coeziunii dintre ei: stigmatizarea este una comună [17]. Dacă față de un terț oamenii străzii manifestă rușine, neîncredere și întrețin o conversație stereotipă, uneori monosilabică, între ei întrețin relații de simpatie și camaraderie. De multe ori, tind să locuiască în spațiul public împreună, așa cum veți descoperi în capitolele dedicate lui Doru Alexandru, Doru Marcu sau Leon Litvin.

Doi cercetători care au studiat fenomenul locuirii în spațiul public, A.Farrington și P. Robinson [18], (1999) au demonstrat că oamenii privați de un adăpost o perioadă îndelungată de timp tind să nu se mai compare, din punct de vedere social, cu alte grupuri. În schimb, se vor raporta la alte persoane fără adăpost. În acest sens, în interviul pe care i l-am luat lui Leon Litvin, acesta face următoarea afirmație: „Noi suntem boschetari. Avem alte… Ei («aurolacii») dorm în canal, noi dormim pe-afară. Ori pe la blocuri, dacă se poate, ori, dacă nu, pe grupă (în Gara Basarab, la triaj). Ei ne dau din mâncarea lor, zic că și noi suntem de-ai lor, tot de-ai lor, înțelegeți? Diferite instituții caritabile le aduc mâncarea. Nouă nimenea nu ne dă mâncare.”

Tema stigmatizării face trimitere la problema stimei de sine (Self-Esteem) în cazul oamenilor nevoiți să trăiască în stradă. Doi cercetători, Miller și Keys [19] au demonstrat că dacă sunt tratați cu demnitate, dacă beneficiază de diverse servicii imaginea de sine a oamenilor străzii se îmbunătățește, ceea ce îi va face să fie atenți în privința aspectului lor exterior și a impresiei pe care o produc asupra celorlalți. În timp, acest feed-back afectiv pozitiv, venit din partea comunității, îi motivează să renunțe la statutul ingrat de homles și să facă primii pași pe calea care va duce la reinserția lor socio-profesională.

De cele mai multe ori oamenii străzii au o stimă de sine scăzută fiindcă sunt ignorați de ceilalți sau tratați nedemn: fie îi privim ca pe o masă socială – și în acest fel le negăm pur și simplu identitatea personală; fie ne raportăm la ei ca la niște copii sau chiar animale. Agresarea verbală sau fizică, încălcarea repetată a drepturilor fundamentale contribuie, pe termen lung, la identificarea totală a lor cu statutul de om al străzii [20].

Prin urmare, se impune o concluzie: în parte suntem responsabili și noi, trecătorii care întâlnim în drumul nostru cotidian diverși oameni ai străzii, de stagnarea sau ieșirea lor din rolul de homles și din acestă condiție dezumanizantă. Nu ne stă în putere să le rezolvăm o dată pentru totdeauna problema. Dar ne putem raporta empatic la ei, îi putem înțelege și îi putem trata ca ceea ce nu au încetat niciodată să fie: oameni. Un cuvânt bun, o încurajare, simplul interes pe care îl manifestăm față de ceea ce li s-a întâmplat înseamnă foarte mult pentru ei.

Înainte de a încheia această introducere țin să le mulțumesc Nataliei Negru și lui Andrei Crăciun pentru ocazia pe care mi-au oferit-o de a participa la proiectul de cercetare Case vii. Diversitatea culturală a spațiilor de locuit din București și împrejurimi. De asemenea, aduc mulțumiri colegei mele, Carmen Huluță Mihalache, pentru munca sa de redactare și pentru sugestiile benefice pe care mi le-a dat, precum și doamnei Ioana Bătrânu, care a conceput viziunea grafică a copertei prezentului volum.

________________________________

[1] Ciprian Voicilă – Casa din stradă. Cum locuim când nu avem unde locui, în De la stradă la ansambluri rezidențiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureștiul contemporan, Editura Pro Universitaria, București, 2016, pp. 185-207.
[2] Randall Kuhn, Dennis P. Culhane – Applying Cluster Analysis to Test a Tipology of Homlessness by Pattern of Shelter Utilization: Results from the Analysis of Administrative Data; în American Journal of Community Psychology, Vol. 26; Nr.2, 1998, pp. 210-212.
[3] Ibid.
[4] Cf. Ciprian Voicilă – Casa din stradă. Cum locuim când nu avem unde locui, în op. cit., p. 188.
[5] Cf. http://www.samusocial.ro/media/statistici-cifre/
[6] Cf. www.samusocial.ro
[7] Cf. Ciprian Voicilă, în De la stradă la ansambluri rezidențiale, ed. cit., p. 202.
[8] Cf. Boydell, Katherine, Paula Goering și Tammy Morrell-Bellai, Narratives of Identity: Representation of Self in People who are Homeless, 2000, în Qualitative Health Research nr. 10, pp. 26-38 apud Josie Parker, Self-Concepts of Homeless People in an Urban Setting: Processes and Consequences of the Stigmatized Identity, lucrare de dizertație, Georgia State University, 2012, pp. 21-23.
[9] Cf. http://www.samusocial.ro/media/rapoarte/
[10] Ciprian Voicilă, ed. cit., p. 199.
[11] Cf. http://www.samusocial.ro/media/rapoarte/
[12] Ciprian Voicilă, ed. cit., p. 190.
[13] Erving Goffman, Stigma: Notes on the Management of Spoiled Identity. New York, NY: Simon & Schuster, Inc., 1963.
[14] Cf. Josie L. Parker, ed. cit., pp. 23-25.
[15] Idem, pp. 30-31.
[16] Goffman, ed. cit.
[17] Josie L. Parker, ed.cit., p. 33.
[18] Farrington, Alice and W. Peter Robinson, Homelessness and Strategies of Identity Maintenance: A Participant Observation Study, 1999, in Journal of Community & Applied Social Psychology nr.9, pp. 175-194.
[19] Alison Miller și Christopher Keys, Understanding Dignity in the Lives of Homeless Persons, 2001, în American Journal of Community Psychology, nr. 29, pp. 331-354.
[20] Ibid.

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost