Raport: Poziția României pe flancul sud-estic al NATO

Grupul de Studii de Securitate din cadrul Facultății de Științe Politice își propune să cerceteze și să analizeze climatul de securitate din zona Mării Negre. Primul raport al acestui grup, o premieră în țara noastră, a fost lansat astăzi. Coordonatorul raportului este Patrick Rus. Puteți citi Raportul integral aici.

Voi prezenta ideile principale ale acestui Raport.

Securitatea în regiunea Mării Negre după anexarea Crimeii de către Federația Rusă

Peninsula Crimeea are o simbolistică istorică aparte pentru Rusia, fiind prima direcție de expansiune a Imperiului Rus spre Sud, în timpul lui Petru cel Mare. În perioada sovietică, Crimeea a fost principala bază a celui de-al cincilea escadron al marinei sovietice, care avea misiunea de proiectare a puterii în Marea Mediterană.

Prin amplasarea sistemului A2/AD (anti-access/area denial) în peninsulă,  bazinul Mării Negre este controlat aproape total de Rusia, care-și poate proiecta puterea spre Marea Mediterană și Orientul Mijlociu. Importanța strategică a Crimeii este dată de concentrarea în această peninsulă a 70% din infrastructura flotei militare ruse. Peninsula, aflată la 300 km de România, a fost militarizată în 2014.

Reconfigurarea balanței de putere la nivel global în termeni militari a fost determinată de ascensiunea Chinei (construirea zonelor A2/AD în Marea Chinei de Sud), a Iranului și de Rusia, odată cu anexarea peninsulei Crimeea și proliferarea sistemelor A2/AD în jurul unei axe de securitate de la Nord (Murmansk-peninsula Kola) la Sud (Crimeea, Latakia în Mediterana de Est). Putem vorbi, în același timp, de balanțe regionale de putere pe dimensiunea militară, precum cea dintre NATO și Federația Rusă în regiunea Mării Negre și cea dintre China și aliații SUA în Marea Chinei de Sud. Balanța de putere în termeni strategici pe dimensiunea nucleară este și ea în reconfigurare, ca urmare a dezvoltării de către Rusia și China a unor sisteme de armament ce încalcă prevederile Tratatului Forţelor Nucleare Intermediare (INF).

Capabilităţile convenţionale şi nucleare pe care Rusia le desfăşoară în Crimeea se constituie în ameninţări la adresa statelor de pe flancul estic al NATO. Balanţa de putere se activează, cu Rusia jucând rolul puterii revizioniste; NATO şi în special SUA sunt puterea dominantă.

Pentru România, schimbarea balanței de putere în bazinul Mării Negre produce oportunități și riscuri.

În cadrul summit-ului de la Varșovia s-a decis ca în țările aflate pe Flancul Estic (România, Bulgaria, statele baltice, Polonia) să fie dislocate unități de reacție rapidă din diferite țări membre NATO, cât și crearea de noi brigăzi multinaționale în care țările membre vor asigura prin rotație efectivul necesar pentru a descuraja orice tentativă de agresiune din partea Rusiei.

România nu dispune în acest moment de capacitate de apărare navală. O constrângere pentru România este și procentul mic de alocare bugetară, de 2% din PIB pentru apărare. De asemenea, un impediment major este percepția amenințării diferită de către statele de pe Flancul Estic și riscurile politice care survin odată cu alegerile din acest an.

Summit-ul de la Varșovia a dovedit că România nu a avut capacitatea de a exploata o oportunitate. Măsurile adoptate la summit pentru România sunt insuficiente pentru situația creată în Marea Neagră, iar NATO trebuie să conceapă o strategie cât mai rapid pentru această regiune. De asemenea, cadrul instituțional al Alianței în regiunea Mării Negre trebuie reconfigurat, iar relația cu Rusia va suferi un reset odată cu instalarea lui Donald Trump la Casa Albă.

Sistemul A2/AD blochează accesul pe trei spații: aerian, maritim, terestru și în acest fel are o dublă natură, de descurajare a unui adversar, cât și de apărare. Rusia încearcă să transforme Marea Neagră într-o no go area.  Sistemul ar putea limita capacitatea aliaților din NATO de a ne furniza sprijin militar.

Mediul de securitate în regiunea Mării Negre este în prezent supus unei serii de transformări sub trei mari aspecte: impactul extinderii NATO şi UE asupra regiunii, impactul militarizării Crimeii şi dezvoltarea cooperării dintre statele riverane. Viziunea asupra securităţii regiunii Mării Negre împarte ţările riverane în trei categorii: ţările membre NATO şi/sau UE (Bulgaria, România şi Turcia), care îşi structurează strategiile de securitate în funcţie de statutul şi rolul internaţional implicate de apartenenţa la aceste organizaţii; Federaţia Rusă, care are o viziune distinctă despre securitate, izvorâtă din cultura sa strategică, şi ţările aspirante la statutul de membru NATO şi UE, cum sunt Georgia şi Ucraina.  Ucraina și-a pierdut accesul la Marea Neagră în 2014.

În viziunea românească, riscurile şi oportunităţile din zona Mării Negre sunt similare cu cele existente în zona mediteraneană. De aceea, s-ar putea crea o viziune comună care să coaguleze Europa de Sud-Est, Marea Neagră, Caucazul şi Mediterana. Această abordare ar trebui să urmărească securizarea rutelor energetice.

Din perspectiva rusă, nici un actor nu poate contesta hegemonia energetică a Rusiei în regiune.

Ca punct de intersecţie al intereselor NATO, UE şi ale Rusiei, regiunea extinsă a Mării Negre trebuie să-şi redefinească identitatea și să-și gestioneze diferendele într-un cadru de cooperare multilaterală, singurul capabil să mențină stabilitatea și predictibilitatea în regiune.

Descurajarea nucleară și convențională în regiunea Mării Negre

În regiunea Mării Negre, conceptul de descurajare este adaptat de Federația Rusă unei logici de dublă descurajare sau descurajare hibridă.

În sens general, prin descurajare se înțelege o amenințare de a impune costuri ridicate pentru o acțiune violentă și o promisiune că abținerea de la violență va elimina acea amenințare.

Descurajările prin interdicție și prin pedepsire se află pe o axă ce are la un capăt descurajarea convențională, iar la celălalt, cea nucleară. Intermediar, se poziționează paradigma războiului hibrid, ale cărui granițe sunt foarte fluide.

Programul de modernizare al guvernului rus reflectă convingerea că forțele nucleare strategice sunt indispensabile pentru securitatea Rusiei și statutul de mare putere. La începutul anului 2016 se estima că Rusia deține un stoc de aproximativ 4500 de focoase nucleare alocate pentru utilizarea de către lansatoare strategice cu rază lungă de acțiune. Cu inventarul său total de aproximativ 550 de lansatoare strategice dislocate, Rusia este deja cu mult sub limita de 700, stabilită de NEW START pentru februarie 2018.

Cum putem identifica intențiile Rusiei? În primul rând, Moscova vrea să mențină balanța strategică pe dimensiunea nucleară. În al doilea rând, Moscova dorește reafirmarea statutului de mare putere în plan internațional. În acest sens, consolidarea capabilităților A2/AD în Marea Neagră îi permite Rusiei să comande maritim și aerian în regiune și să-și proiecteze puterea dincolo de aceasta. În al treilea rând, Moscova dorește decuplarea aliaților regionali ai SUA, membri ai NATO, Grecia și Turcia, precum și securizarea și extinderea acordurilor bilaterale.
Doctrina militară nucleară a Rusiei, publicată în decembrie 2014, reiterează în linie cu cea din 2010 folosirea potențială a armelor nucleare împotriva facilităților de apărare antirachetă ale NATO și faptul că pot crește capacitatea de reacție a forțelor nucleare ca reacție la scenariile regionale de criză ce nu implică arme de distrugere în masă sau amenințări la adresa supraviețuirii statale. Pe scurt, doctrina nucleară a Moscovei este aceea de la „escaladare către de-escaladare”.
În raportul din 2015, secretarul general al NATO a afirmat că exercițiile desfășurate de Federația Rusă, în ultimii 3 ani (chiar înainte de invazia Ucrainei) au inclus „atacuri nucleare simulate asupra aliaților NATO” (ex. ZAPAD) și asupra partenerilor (ex. atacurile simulate asupra Suediei din martie 2013). Mai mult decât atât, Rusia are în vedere combinarea acțiunilor convenționale cu folosirea forțelor nucleare în cadrul războiului hibrid. Programul de modernizare al Rusiei vizează producția de noi rachete balistice intercontinentale, rachete balistice lansate de pe submarin și bombardiere strategice și o serie de arme tactice (non-strategice). Armata rusă continuă să acorde importanță armelor nucleare non-strategice pentru utilizarea de către forțele navale, aeriene și de apărare antirachetă, precum și pe rachete balistice cu rază scurtă de acțiune. Armele nucleare tactice sunt necesare pentru a compensa forțelor convenționale superioare ale NATO.

Una dintre implicațiile pentru descurajarea nucleară în regiunea Mării Negre o reprezintă submarinele cu putere nucleară din Marea Neagră. De asemenea, acestea pot amenința centrele de comandă și control ale NATO din România. Un alt aspect important este acela că Moscova pune accent și pe îmbunătățirea submarinelor cu propulsie nucleară în programele de modernizare a Flotei Mării Negre pentru următorii ani.

Scutul antirachetă de la Deveselu

În anul 2010, România a acceptat să se implice în dezvoltarea sistemului american de apărare antirachetă, iar în anul 2011 aproba ca amplasarea acestuia să se efectueze la Deveselu, bază prevăzută cu staţionarea unor rachete interceptoare. Guvernul american a cheltuit pentru acest proiect aproximativ 1 miliard de dolari. Interceptarea unei rachete balistice costă mai mult decât realizarea unei astfel de rachete.

Proiectul Deveselu are misiunea de a asigura securitatea aliaților NATO din Europa împotriva unor potențiale amenințări cu rachete din partea unor state din Orientul Mijlociu (ex. Iran). Detectarea rachetelor lansate în direcţia teritoriilor aliate se realizează, prima dată, prin intermediul unor radare mobile aflate pe navele americane şi apoi se activează baza de la Deveselu, lansând un interceptor pentru eliminarea pericolului.

Sistemul de apărare antirachetă de la Deveselu este echipat cu un radar performant, cu interceptori de rachete, echipamente de comunicaţii şi nu dispune de încărcătură explozivă (ex. capacitatea de distrugere prin impact). Această bază nu este o ameninţare reală pentru nici un stat, ci mai degrabă o măsură de descurajare cu o prezenţă militară insuficientă pentru ofensivă, însă care ar declanşa un răspuns din partea SUA, dacă ar fi atacată.

Încă din anul 2010, Rusia și-a manifestat o opoziție virulentă față de baza de la Deveselu, iar odată cu anexarea peninsulei Crimeea, intervenția în sud-estul Ucrainei și intervenția în Siria retorica Rusiei s-a accentuat împotriva acestui proiect american al sistemului de apărare antirachetă în Europa.

Rusia a negat caracterul defensiv al acestui scut şi reiterează faptul că îi compromite securitatea şi capacitatea strategică de descurajare a propriilor inamici (ex: ISIS).

Sistemul de apărare antirachetă din România nu deţine capacitatea tehnică să ameninţe arsenalul complex de sisteme avansate antirachetă al Rusiei, fiind proiectat la un maximum de contracarare a 24 de rachete balistice lansate simultan. Astfel, putem observa o vulnerabilitate a sistemului, dacă este supus unor atacuri cu rachete multiple, care epuizează logistica sistemului.

În prezent nu putem vorbi de o descurajare convențională a NATO în regiunea Mării Negre din partea NATO, deoarece aceasta nu respectă următoarele criterii: credibilitate, capabilitate (ex. maritimă și aeriană), logistica necesară, interoperabilitatea multinațională.

Războiul hibrid se folosește de o gamă vastă de elemente atât coercitive, cât și de convingere și conformare, ce pot avea efecte nu numai pe înțelesul strict clasic (cel militar), dar și asupra securității economice, sociale și umane al unui stat.

Pe flancul Estic al NATO, situația este volatilă, ca urmare a războiului hibrid, realizat de conflictul dintre SUA și Rusia, putere ce dorește să fie percepută din punctul de vedere al securității ca o soluție, nu ca o problemă, atât pentru lumea de azi, cât și pentru cea de mâine, dar care se confruntă cu un curent puternic antirusesc cauzat de neîncrederea comunității internaționale față de conduita lor geopolitică. Luând pe rând statele afectate de caracteristicile războiului hibrid în regiunea Mării Negre, putem remarca impactul pe care l-a avut asupra securității lor.

Ucraina. Datorită apropierii tot mai mari a influențelor occidentale de granița Rusiei, unul dintre obiectivele strategice ale acesteia a fost de refacere a sferei de influență strategică în vecinătate. Rusia a contracarat tendința Occidentului de extindere, folosind elemente specifice războiului hibrid, atingându-și obiectivele în acest teritoriu: utilizarea grupărilor paramilitare, trupelor speciale, combatanți civili și alte elemente, destabilizând peninsula Crimeea și integritatea statală ucraineană, dezintegrând coeziunea socială și stimulând neîncrederea populației în propriile instituții. Cele mai importante consecințe pentru Ucraina sunt: anexarea Crimeii, pierderea accesului maritim și dezvoltarea sistemului A2/AD, care pot ține în șah Ucraina pe termen lung sub aspectul dublei descurajări menționate.

Republica Moldova prezintă un caz aparte deoarece, pe de-o parte, orientările politice sunt bivalente, Chișinăul preferând să continue relațiile cu Occidentul, dar să-și mențină o relație și cu Moscova (ultimele alegeri la prezidențiale confirmă noua înclinație), iar, pe de altă parte, în regiunea transnistreană pot fi remarcate practici specifice războiului hibrid (ex. spălarea de bani), ce oferă o oportunitate Rusiei de a influența politica și opinia publică a Republicii Moldova. Dezinformarea, manipularea informațiilor și a opiniei publice produc polarizarea socială la care asistăm (pro-Occident și pro-Rusia), iar lipsa de coeziune afectează securitatea națională a Republicii Moldova. Dubla descurajare se manifestă, pe de-o parte, prin avanpostul Transnistriei, iar pe de altă parte prin războiul informațional și psihologic, ce este un instrument suficient pentru a polariza mediile sociale din republică.
România. Odată cu propagarea în plan regional a unor crize și conflicte cu o intensitate mai ridicată, securitatea României este afectată de anumite implicații ale războiului hibrid rus, ce constau în dezinformare și manipularea informațiilor. Acest lucru se datorează vulnerabilităților din interiorul țării, ce pot fi exploatate din exterior,  și oferă largi deschideri actorilor externi în exercitarea subversiei. România este supusă unei duble descurajări, pe de-o parte datorită capabilităților A2/AD din Marea Neagră, iar pe de altă parte, prin războiul informațional și psihologic ce influențează climatul de opinie.
Bulgaria. Aparent acțiunile acestui stat sunt mult mai silențioase pe scena internațională, activitățile sale din afara granițelor fiind limitate. Orientările Bulgariei țintesc către Moscova. Datorită relațiilor strânse cu Rusia, Bulgaria nu face parte din strategia dublei descurajări a Rusiei.

Turcia. Situația de față este aparte datorită poziției dualiste pe care Turcia a adoptat-o de curând, rămânând în continuare un important aliat NATO, dar în mod contradictoriu schimbându-și fundamental interesele și viziunea doar prin simpla colaborare voită cu un adversar istoric, Rusia, și încercarea de a deveni un jucător regional activ. Această colaborare are în spate o sumă de factori, dintre care amintim relațiile economice, dosarele de securitate comune (ex. terorismul). Turcia se află într-o poziție aparte, fiind supusă unei duble descurajări ruse prin prisma a două sisteme A2/AD, cel din Crimeea și cel din Latakia, însă resetul în relațiile turco-ruse face ca Rusia și Turcia să negocieze descurajarea în comun.

Poziția României la orizontul anilor 2020-2025

Odată cu victoria președintelui SUA, Donald Trump, paradigma de securitate pare să se schimbe în ceea ce privește NATO și implicit postura sa pe flancul Estic, deoarece se prefigurează un reset al relațiilor transatlantice și al relațiilor ruso-americane. În ceea ce privește NATO, noul președinte al SUA dorește să impună condiționalități membrilor NATO, mai exact alocarea a 2% din PIB de către fiecare membru, pentru ca aceștia să se bazeze în continuare pe garanțiile de securitate ale SUA. România s-a angajat să aloce, începând cu 2017, cei 2% din PIB pentru sectorul apărării. 29% din buget va fi alocat pentru achiziții noi sau pentru modernizarea componentelor hardware militare existente.

Maturizarea sistemului A2/AD din regiunea Mării Negre, precum și intensificarea războiului hibrid în context regional generează riscuri asupra securității naționale. Situată geografic în regiune, având în vedere orientarea României către vectorul NATO/SUA și ambițiile în materie de securitate regională, aceasta poate detecta oportunități pe care să le exploateze în raport cu vulnerabilitățile interne din anumite sectoare (ex. economic, militar).

Amenințările potențiale identificate la adresa României sunt companiile rusești care activează în România sau în Zona Economică Exclusivă (ex. LukOil, Gazprom, ALRO Slatina), războiul hibrid și sistemul A2/AD din regiunea Mării Negre.

Rusia își poate îndeplini scopul unei duble descurajări prin intermediul companiilor ruse care activează în Zona Economică Exclusivă (ex. LukOil) sau în România, care pot influența climatul de opinie, prin metode de război informațional, cu ajutorul tehnologiei informației, care are ca țintă populația, pentru a genera consecințe precum polarizarea socială și, mai important, blocarea proiectelor energetice potențiale ale României la Marea Neagră.

Pe de-o parte, ținta este populația, cu scopul de a genera teamă, a compromite instituțiile publice în ochii cetățenilor, slăbind încrederea acestora în autorități, iar pe de altă parte, ținta poate fi o infrastructură critică (ex. sectorul energetic). Consecințele unui astfel de scenariu se manifestă prin polarizarea socială și prin blocarea oricăror potențiale proiecte energetice ale României în regiune.

Un scenariu global identifică potențarea a trei tipuri de amenințări: războiul hibrid, companiile ruse din România sau din ZEE și capabilitățile A2/AD. La un orizont de timp finit (ex. 2020-2025), Rusia va încerca să influențeze climatul de opinie din țară și să supună România unei descurajări hibride. Țintele predilecte sunt populația și infrastructurile critice (de exemplu, sectorul energetic), iar efectele potențiale sunt constituite de slăbirea coeziunii sociale și blocarea proiectelor energetice ale statului român.

Ideea conform căreia acţiunile întreprinse de Rusia, pe de o parte, şi NATO şi SUA, pe de altă parte, vor duce la păstrarea echilibrului în zona Mării Negre are nevoie de timp pentru a putea fi dovedită.

Alina Ioana Dida

About Alina Ioana Dida

Medic, publicist şi traducător. A tradus "Revoluţia franceză", de Albert Soboul, apărută în 2009 la Editura Prietenii Cărţii (Bucureşti).

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost


2 comentarii la „Raport: Poziția României pe flancul sud-estic al NATO”

  1. O initiativa onorabila a unor tineri deosebiti ce ies la lumina din intunericul profanului cotidian.

  2. Ce spuneti domnilor de aceste informatii?

    ,,România este evaluată, nu doar din cauza lui Ceauşescu, ci şi din cauza succesului interbelic al mişcărilor legionare, ca un mediu social premodern cu un puternic potenţial naţionalist (fie prin manipulare externă, maghiară sau rusească, fie prin forţa charismatică a unor lideri politici autohtoni). Pentru ca acest potenţial să rămână latent, inactiv, fără expresie publică, în 2005, SUA (prin CIA) au convins preşedintele României să accepte reţeta FBI pentru Mexic. Sub masca unei mari campanii Anticorupţie urma să fie implementate, în secret, toate ingredientele unei noi poliţii politice, a cărei misiune esenţială trebuia să fie neutralizarea germenilor naţionalişti. Misiunea a reuşit. Azi, în UE, România este cel mai puţin expusă unor mişcări eurosceptice ori naţionaliste. Din păcate, în colateralele ei, misiunea a fost exploatată şi pentru răfuieli politice de interes personal sau partinic, lăsând în urmă multe abuzuri judiciare,,
    http://www.cotidianul.ro/istoria-recenta-a-mexicului-295269/

Comentariile sunt închise.