Zece ani de la strămutarea Părintelui Calciu

Se împlinesc astăzi, 21 noiembrie, 10 ani de cînd vrednicul de pomenire părinte Gheorghe Calciu s-a mutat la cele veșnice. Ieri (duminică 20 noiembrie 2016) a avut loc parastasul de la Petru-Vodă, unde se află înmormîntat. Astăzi, de la ora 17.00, o slujbă de pomenire va fi oficiată și în București, la Biserica Acoperămîntul Maicii Domnului din strada Drumul Taberei nr. 28A (preot paroh: Sergiu Ristea), unde vor fi de față și cîțiva dintre prietenii săi cei mai apropiați (foștii deținuți politici Marcel Petrișor, Demostene Andronescu, Vasile-Jacques Iamandi, Dionisie Stoenescu, tocmai reveniți de la Petru-Vodă).
Întru pomenirea părintelui nostru drag (ce ar fi împlinit anul acesta, pe 23 noiembrie, 91 de ani), publicăm aici o scurtă expunere a vieții sale, o listă la zi a cărților publicate și „Cuvîntul suplimentar către tinerii teologi” (pe care n-a mai apucat să-l rostească în 1978, în continuarea celor „Șapte cuvinte către tineri” pentru care avea să fie arestat și condamnat de autoritățile comuniste, cu impardonabila complicitate a forurilor bisericești).
Dumnezeu să-l odihnească cu sfinții și martirii neamului nostru, iar pe noi să ne facă vrednici de dreapta lui pomenire.

 

Viața Părintelui Calciu

„Singura şansă de supravieţuire
a creştinismului răsăritean
este a­­­­ce­­ea a unui război întru Cuvînt.
Soluţia noastră e aceea
a lui Cal­ciu‑Dumitreasa…”
(N. Steinhardt)

Viitorul părinte Gheorghe Calciu-Dumi­trea­sa s-a născut în 1925, pe 23 noiembrie, la Mah­mu­dia, Tulcea, fiind al unsprezecelea şi ultimul dintre copiii plugarului Dumitru Cal­­ciu şi ai Ile­nei Calciu (n. Bălan), familie de creştini drept­credincioşi, bine integraţi în tradiţia româ­neas­că (folclorică şi bisericească), dar paşnic convie­ţui­tori şi cu celelalte comunităţi etnice şi religi­oa­se ale zo­nei (lipoveni, turci, tătari, evrei). În a­min­tirile sale (a se vedea mai cu seamă volumul Viaţa Părinte­lui Gheor­­ghe Cal­­ciu, după măr­tu­ri­ile sale şi ale altora, ediţie în­grijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Christiana, Bu­­­­cu­reşti, 2007), părintele afirma – mai în glumă, mai în serios – că a învăţat mai multă teologie practică de la ma­ma sa decît din toate tratatele şi şcolile teo­logice de mai tîrziu.

Clasele primare le-a urmat în satul natal, iar apoi, ca elev de liceu la Tulcea, a venit în contact cu Miş­carea Legionară şi a trecut, ca mai toată floarea genera­ţiei sale, prin Frăţiile de Cruce (organizaţia de tineret a Legiunii Arhanghelul Mi­­hail, destinată elevilor de liceu şi studenţilor din primii ani, în care politică nu se făcea decît tangenţial, predominante fiind educaţia creştină şi naţională, valorile morale şi intelectuale, spi­ritul civic şi camaraderesc).

Dornic să-i ajute în modul cel mai concret pe ţăra­nii sărmani din rîndul cărora se desprin­sese, optează, du­pă obţinerea bacalaureatului, pentru studii universi­tare de Medicină. Cînd a fost arestat, în mai 1948, pen­tru relaţiile sale cu lumea legionară şi activităţile sale – cu totul nevinovate – din sînul Frăţiilor de Cruce, era stu­dent în anul II. Nu va ajunge niciodată să termine Me­dicina, deşi a încercat să reia studiul ei după anii de detenţie, fiind însă împiedicat de către Securitate.

Ca mulţi tineri cu rîvna credinţei şi cu patos naţio­nal, membri ai Frăţiilor de Cruce sau doar simpatizanţi ai cauzei legionare, ajunge în iadul de la Piteşti, unde, în­­tre 1949 şi 1951, sub cea mai cumplită teroare fizică şi psihică, are mo­mentele sale de derută şi de slăbiciu­ne („Mi se spunea îngerul căzut cu ochi albaştri”), de­ve­nind temporar unul dintre membrii echipei de torţionari conduse de sinistrul Eugen Ţurcanu (personaj dia­bo­lic, cîndva legionar, apoi trecut la comunişti, deţinut colaboraţionist şi element-cheie al „experimentului Pi­teşti”, în cele din ur­mă eliminat de pe scenă chiar de că­tre cei în sluj­ba cărora se pusese fără scrupule). Are însă o spectaculoasă revenire morală (refuzînd să fa­că jocul Securităţii şi dînd peste cap procesul intentat lui Ţurcanu şi apropiaţilor acestuia, prin care nu se urmă­rea să se facă dreptate, ci doar să fie deculpabilizat Par­tidul Comunist, prin străvechea metodă a „ţapilor ispă­şi­tori”). Tînărul Gheorghe Calciu găseşte curajul să a­ra­­te cu degetul spre adevăraţii şi marii vinovaţi (Mi­ni­sterul de Interne, Securitatea, comisarii de la Kremlin) care instrumentaseră odioasa „reedu­care”, folosindu-i ca unelte pe Ţurcanu şi pe alţii ca el şi încercînd să a­cre­diteze scenariul fante­zist că totul ar fi fost regizat de exilul legionar, pentru compromiterea noului regim din ţară. Atunci a început odiseea răscumpărătoare, de di­­­men­­siuni paulinice, a deţinutului politic Gheor­­ghe Cal­ciu, care va rămîne în temniţele comu­niste (Gherla, Ji­lava, Aiud) pînă în 1963 (iar pînă în 1964 făcînd şi un stagiu de domiciliu obli­gatoriu în Bărăgan), fără să mai accepte vreun compromis şi făgăduind ca după elibera­re să-şi închine viaţa lui Hristos şi Bisericii Sale. Cum spuneam cu altă ocazie, „toată viaţa acestui om de după tragicul episod piteştean a fost una de căinţă, de mărturisire şi de jertfă. […] Poate că nimeni n‑a mai reuşit după Piteşti o victorie mo­rală atît de pilduitoare şi de nedezminţită. Pen­tru că exis­tă un caz Gheorghe Calciu, se poate afirma că «expe­ri­mentul Piteşti» a eşuat. El a zdrobit oameni, dar n‑a putut distruge, pînă la capăt, O­mul. Greu încercatul Gheorghe Calciu nu s‑a salvat nu­mai pe sine: a salvat, în cele din urmă, demnitatea u­ma­nă în faţa a ceea ce Mir­cea Eliade numea «teroarea istoriei»”.

Pus în libertate în 1964, cînd – mai ales la presiu­nile Occidentului – au fost lichidate oficial închisorile po­litice ale epocii staliniste, are pu­terea să-şi refacă via­­ţa şi să-şi împlinească exem­­­­plar făgăduinţa: se căsă­toreşte cu Adriana Du­mitreasa (ea însăşi cu doi fraţi trecuţi prin închi­sorile politice), care-i dăruieşte unicul fiu, An­drei (astăzi lawyer în Washington DC şi, la rîn­dul său, tată al unui băiat), este „tolerat” de Se­cu­­ritate să urmeze Filologia şi apoi – cu spri­jinul curajos şi abil al Patriarhului Justinian – Teolo­gia, se preoţeşte şi devine în scurtă vreme pro­fesor de franceză şi Noul Testament la Se­mina­rul Teologic din Bucureşti, iar du­pă cutre­murul din martie 1977 (atunci cînd, cu dărîmarea Bi­se­­­ricii Enei, începe, în mai, scelerata campanie ceau­şistă împotriva lăcaşurilor bisericeşti), reia lupta des­chisă cu regimul comunist, ţinînd, în Pos­tul Mare al anului 1978, în Biserica Radu-Vodă (sau pe treptele acesteia, atunci cînd ofi­cialii Bisericii i-au zăvorît-o), faimoasele sale „Șapte cuvinte către tineri”, prin care chema tineretul ţării – şi mai cu seamă pe vi­itorii preoţi – la re­zistenţă în numele lui Hristos, criti­cînd aspru ma­terialismul ateu şi demenţa destructivă a re­gimului ceauşist.

Mai tîrziu, du­pă 1989, pictorul So­rin Dumi­trescu (primul său editor din România, în 1996, la Editura Anastasia) avea toată dreptatea să vor­bească despre „demersul aproape sinucigaş al predicilor in­­cendiare rostite de părintele Cal­ciu-Dumitreasa”.

Predicile au avut un larg ecou in­tern, dar şi inter­naţional, mai cu seamă prin intermediul pos­tului de ra­dio „Europa Liberă”, au circulat „pe sub mînă”, în cópii dactilografiate, au mar­cat destine şi con­ştiinţe.
După ameninţări, urmăriri, calomnii şi alte per­se­cuţii (răs­­frînte şi asupra familiei, ca şi a celor mai fideli din­­tre elevii săi, aşa-numiţii „cal­cişti”), părintele-profe­sor este arestat (la 10 mai 1979), judecat sub acuzaţii aberante şi condam­nat la 10 ani de închisoare (comutaţi ulterior la 7 şi jumătate), din care avea să execute 5, fi­ind pus în liberate, în urma presiunilor internaţio­nale, la 20 aprilie 1984.

Aşadar, părintele Gheorghe Calciu a făcut, în total, 21 de ani de închisoare sub comunişti: 16 sub Gheor­ghiu-Dej (1948-1964, incluzînd şi a­nul de domiciliu o­bli­gatoriu) şi 5 sub Ceauşescu (1979-1984)!

O pată de neşters pe obrazul instituţiei BOR de atunci – în frunte cu Patriarhul Iustin Moisescu – ră­mîne faptul că, imediat după pu­nerea sa în libertate din a doua detenţie, l-a ca­terisit la porunca Partidului şi Securităţii pe cel care-i apărase temeiurile şi salvase o­noa­rea Or­to­­doxiei în cea mai ingrată contemporane­i­tate, ridicîndu-se, de unul singur, la înălţimea tra­di­ţiei ei martirice. Pentru tot acest trist şi ruşinos episod, a se vedea mai ales capitolul „Părintele Gheorghe Calciu” (pp. 83-104) din car­tea Prigoana cea di­năuntru. Încercările drepţilor în Bise­rica lor (Editura Christiana, Bu­cureşti, 2011) semnată de Pr. Dr. Mihai Valică şi Prof. Univ. Dr. Pa­vel Chirilă, unde sînt repro­duse şi comentate Sentinţa nr. 9/1984 a Consis­toriului E­par­hial Bucureşti, contestaţia părintelui (16 octom­brie 1984) şi referatul final (Temei nr. 10.160/1984) al Comisiei cano­ni­ce, juridice şi pentru disciplină, care a hotărît că sentinţa Consis­to­riu­lui „rămîne definitivă şi executorie”. Caterisirea a fost anulată tacit după 1989, iar părintele a co-liturghisit cu în­suşi PF Teoctist.

În 1985, a fost, practic, silit să părăsească ţa­ra, îm­preună cu familia greu încercată. După o scurtă trecere prin Europa occidentală, s-a sta­bilit în Statele Unite (un­de i se acor­dase deja „ce­­­­tă­ţenia de onoare”, dar fără vreun avantaj pecuniar). Practic, a trebuit să ia totul de la ca­păt, iniţial muncind cu braţele – deşi trecuse de 60 de ani – ca să‑şi poată întreţine familia şi să‑şi facă din nou un rost.

Celor 21 de ani de închisoare li s-au adăugat 21 ani de exil. Părintele Calciu s‑a străduit, pe cît i‑a stat în putere, să continue lupta în numele lui Dum­ne­zeu şi al poporului român. Pe lîngă slujirea parohială cu­ren­tă (la Alexandria, lîngă Washington DC, unde a editat şi un inte­resant buletin parohial), a apărat interesele români­lor opri­maţi în faţa multor foruri internaţionale, a fost primit – între alţii – de preşedinţii François Mitterand şi George Bush, ca şi de Regele Mihai I al României, a fost o prezenţă centrală la mai toate reuniunile im­por­tante ale „diasporei” ro­mâ­neşti (fiind, între altele, pre­şedintele de o­noa­re al Romfest‑ului, întîlnire bienală a româ­nilor de pretutindeni, iniţiată la sfîrşitul anilor ’80 de un grup de exilaţi anticomunişti de peste ocean, cu primele cinci ediţii desfăşurate alter­nativ în Statele U­ni­­­te şi Canada, iar cu ultimele două în ţară: la Bucu­reşti, în 1998, şi la Sibiu, în 2000), a înlesnit nume­roase contacte şi ajutoare umanitare (mai ales imediat după evenimentele din decembrie ’89), a publicat vo­lu­mul Christ Is Calling You. A Course In Catacomb Pas­tor­­ship (St. Herman of Alaska Brotherhood, Plati­na/ Califor­nia, 1997), a scris con­stant în presa de dreapta a vechiului Exil (mai ales în Cu­vântul românesc din Ca­nada), dar şi în unele publicaţii post­de­cembriste din ţa­ră (Puncte cardinale, fosta pagi­nă creşti­nă săptămînală a cotidianului Ziua, Sca­ra, Rost, Lumea cre­dinţei etc.), mereu cu acelaşi patos misionar şi mărtu­ri­si­tor, pe care anii n‑au reuşit să i‑l istovească.

Din 1990, cînd a nimerit pe fondul pri­mei „mi­ne­riade”, a revenit, toamnă de toamnă, în ţa­ra pe care o părăsise fără voie şi pe care a iu­bit‑o jertfelnic pînă la ultima suflare, adu­cînd acelaşi mesaj al unităţii şi al ier­tării, cu o forţă mărturi­si­toare ce a avut un ecou deo­sebit mai ales în rîndurile tine­retului studios ortodox (căruia i‑a şi adresat, în anii ‘90, la ce­rerea ex­presă a A.S.C.O.R., un „Nou cuvînt către tineri: Hristos a în­viat în inima ta!”).
Un rol important a jucat, desigur, şi apariţia acasă a ce­lor patru volume antume ale sale: Şap­te cuvinte către ti­neri (Editura An­a­sta­sia, Bucu­reşti, 1996), Rugăciune şi lumină misti­că. Eseuri şi me­di­­taţii religioase (Editu­ra Da­cia, Cluj‑Na­po­ca, 1998), Războiul întru Cuvînt. Cuvin­tele către tineri şi alte măr­turii (Editura Ne­mira, Bucu­reşti, 2001) şi Homo americanus. O radiografie ortodoxă (Editura Christiana, Bu­cureşti, 2002; reed. 2007). În mare măsură i se datorează şi volumul Occi­den­tali convertiţi la Orto­doxie. Şase ipostaze mărtu­ri­si­­toare (Editura Chris­tiana, Bu­cu­reşti, 2002; reeditat re­cent, cu numeroase a­da­­o­suri: Occidentali convertiţi la Orto­doxie. Dru­muri spre Adevăr, Editura Lumea Cre­din­ţei, Bu­cu­reşti, 2012), pentru care a furnizat şi chiar tra­­dus mai multe texte, scriindu-i şi un consis­tent cu­vînt îna­inte.

Într‑un memorial de călătorie din 2003 (in­clus şi în cea mai recentă ediţie antologică a cuvîntărilor şi scri­erilor sale: „Fiţi jertfelnici!”. De la cuvintele către ti­neri la mărturiile testamen­tare, Editura Christiana, Bu­cu­­reşti, 2012), nota, cu tîrzie duioşie şi amară intro­spec­ţie:

„A­nual, duhul iubirii de ţară şi de oamenii ei, de mănă­stiri şi de trăitorii din ele, de prietenii şi de nea­murile mele mă mînă spre locurile co­pi­lăriei şi ale tine­reţii, ale bucuriilor şi ale sufe­rin­ţelor trăite acolo – co­moara cea mai de preţ a vie­ţui­rii mele în România vre­me de 6 decenii, pînă la timpul în­stră­inării de acum 18 ani.
Parcă o pră­pastie fără fund mi-a despărţit viaţa în 1985, mai adîncă şi mai lată decît pră­pastia închi­so­ri­lor. Poate pentru că, fie şi în în­chisoare, via­­ţa mea se petrecea pe pămîntul ţă­rii; şi poate că de aceea trăiesc me­reu în per­spectiva urmă­toarei vizite pe care o voi fa­ce acasă, trecînd peste un ocean de apă şi de amin­tiri…”.

Chiar dacă mai rămîne încă destul de făcut în acest sens, părintele s‑a străduit enorm şi a realizat paşi esen­ţiali şi în di­recţia împăcării ve­chiului Exil cu Biserica Ortodoxă din ţară (unic temei posibil, dincolo de toate conjuncturile, al unei reale şi durabile reunificări mo­ral‑spiri­tua­le a români­lor de dincolo şi de dincoace de ho­tare). Astfel, ce­lor porniţi orbeşte împotriva Bi­sericii naţionale li s-a oferit sugestia de a me­dita la această ati­tudine a unui om care a fă­cut 21 de ani de temniţă sub comunişti, care cunoaştea ca ni­meni altul şi virtuţile, şi slăbiciunile institu­ţiei bisericeşti, dar care nu putea ig­nora faptul că vremurile s‑au schimbat, că ier­­tarea (ca­re nu se confundă nicidecum cu uitarea irespon­sabilă!) este principala dimensiune a unei atitudini creştine în faţa lumii, că, în fine, Ortodoxia de două ori milenară este o valoare nenegociabilă, a că­rei ma­iestate mistică de­­păşeşte trecătoarele noas­tre nedesăvîrşiri omeneşti.

Pe 23 noiembrie 2006 ar fi împlinit 81 de ani. S‑a stins însă pe 21 (ora 13.10; în ţară: 20.10), după 3 zile de comă, în clinica din Vir­gi­nia (Fairfax) unde abia fusese stră­mu­tat, de ha­tî­rul familiei nemîngîiate, de la Spitalul Mili­tar Cen­­tral din Bu­cureşti, unde zăcuse în ultima lu­nă şi apucase să‑i revadă, pe îndelete sau doar în trea­căt, pe toţi cei dragi de acasă.

Cînd sosise în România, în pragul lui octom­brie, încă pe picioare, se ştia deja ros de boală (cancer la pan­creas) şi nu le ascunsese vechilor camarazi că ve­nise să‑şi ia ră­mas‑bun, cu un fel de seninătate amară. Înfrîngîndu‑şi slă­bi­ciunea şi du­rerile, a trecut încă o da­tă prin locurile cele mai dragi ini­mii sale: Mahmudia natală, Diaco­neşti, Petru‑Vodă (unde a lăsat cu lim­bă de moar­te să fie îngropat), Ocişorul (satul de baştină al bunului său prieten Marcel Petrişor), sălaş ar­delenesc al ră­gazurilor dintre pri­­goană şi exil, dar şi Bucureştiul ale că­rui oaze de sfinţenie le apărase cîndva, cu preţul propriei libertăţi şi cu riscul propriei vieţi, de furia de­mentă a buldo­zerelor ceauşiste.

Ultima Liturghie i‑a fost dat să o ţină la Sfîn­tul Ilie‑Gorgani (parohii – părinţii profesori Va­si­le Gordon şi Emanoil Băbuş – îi fuseseră pe vremuri e­levi la Se­mi­nar), pe 8 octombrie.

Era mulţumit şi bucuros că văzuse ieşită de sub ti­par, prin precumpănitoarea strădanie a obştii de la Dia­coneşti, car­tea lui Ioan Ianolide Întoarcerea la Hristos, pe care o considera cea mai fidelă şi mai adîncă măr­turie testa­men­ta­ră a întregii lui generaţii mucenicite. Pre­faţa pe care o scri­sese chiar în ajunul vizitei în ţară – şi pe care o intitulase, cu sme­rită pietate, „Un ne­vrednic cuvînt înainte la o carte de mare şi sfîn­tă vred­nicie” – avea să fie ultimul text mărturi­si­tor redactat de mîna sa, încununînd „războiul întru cuvînt” pe care‑l dusese decenii de‑a rîn­dul, în duhul marilor cru­ci­aţi in­terbelici şi al lui Valeriu Gafencu, „sfîntul închi­sori­lor”. N‑a mai putut însă să onoreze lansarea festivă a cărţii la Palatul Patriarhiei, unde ar fi fost frumos să ră­sune „cîn­tecul de lebădă” al celui mai curajos pre­di­ca­tor al Ortodoxiei luptătoare din tîrziul se­colului XX.

La Spitalul Militar din Bucureşti, unde săp­tămîni de‑a rîn­dul cei dornici să‑l vadă au făcut coadă de di­mineaţă pînă seara, a fost cercetat de însuşi Părintele Patriarh, dar şi de Mitropolitul Bartolomeu Anania, ve­chiul camarad, care l‑a spo­­vedit şi l‑a cuminecat pentru cea din urmă oară.

Plecat la Domnul cu doar două zile înainte de a împlini 81 de ani, a fost readus în ţară de Sfîntul An­drei şi a fost depus la bise­ri­ca Mă­nă­stirii Radu‑Vodă din Bucureşti, unde ţinuse pe vre­muri cele „Şapte cu­vinte către tineri”. Sîm­bătă 2 decembrie s‑a oficiat sluj­ba festivă, să­vîrşită de PF Părinte Patriarh Teoctist îm­pre­ună cu ÎPS Iosif Pop, PS Varsanufie Praho­vea­­­­nul şi PS Irineu Duvlea (acesta so­­sit anume de pes­­te ocean, ca reprezentant al ÎPS Na­­tha­niel). Părin­tele Patriarh a ţinut şi o memorabilă cu­vîn­tare, evocînd, pe lîngă virtuţile teologice şi du­hov­ni­ceşti ale răposatului, şi lunga sa luptă îm­potriva regimului ateu şi ma­te­­ria­­list, precum şi „mucenicia temniţelor comu­niste”.

La amiază s‑a plecat spre Petru‑Vodă, locul de în­gro­pă­ciune ales de părintele Calciu pentru sine şi pen­tru doam­­na sa (răposată 8 ani mai tîrziu). S‑au adunat acolo cîteva mii de cre­din­cioşi (din toate colţurile ţă­rii, dar şi din străi­nătate), iar sluj­ba a fost ofi­ciată de un sobor de 34 de preoţi, în frunte cu părintele stareţ Iustin Pârvu (la rîndul său fost deţi­nut poli­tic, timp de 17 ani). Părintele Calciu a rămas deci să odih­neas­­că sub „Muntele Sfînt” al ro­mânilor, în gura de rai de la Petru‑Vodă, un­de a­cum îi are „ca­ma­razi” de meritată odihnă pe pă­rintele Iu­stin Pâr­vu şi pe poetul Radu Gyr. Şi nu ne în­doim că puternică este întreita lor rugă­ciu­ne îna­intea lui Dum­ne­zeu pentru neamul ca­re ră­mî­ne să bine­merite pe cît a fost iubit.

 

parintele-gheorghe-calciu-suferinta-pana-la-capat-18386667

 

Bibliografie Gheorghe Calciu

(scrieri ale părintelui
apărute în volume: 1984-2015)

• Priester Gh. Calciu, Sieben Worte an die jungen Freun­de, Jon Dumitru Verlag, München, 1984.
• Pr. Gheorghe Calciu, „Prefaţă” la vol. D. Bacu, Pi­­teşti, ed. a II-a, Editura „Cuvântul Românesc”, Hamil­ton/Canada, 1989 (prefaţa a fost inclusă şi în noile edi­ţii scoase în ţară: la Editura Atlan­tida, Bucureşti, 1991, pp. 9-15 [cu distor­siuni], şi la Editura Chris­­tiana, Bucu­reşti, 2011, pp. 11-18).
• Preot Gheorghe Calciu, Şapte cuvinte către tineri, e­di­ţie în­grijită şi prefaţă de Răzvan Codrescu, Editura A­na­stasia (Col. „Omiletica”), Bu­cu­reşti, 1996.
• Father Gh. Calciu, Christ Is Calling You. A Course In Ca­ta­­comb Pastorship, St. Herman of Alaska Brother­­­hood, Pla­tina/California, 1997 (cuprinde cele şap­te cu­vin­­te către tineri).
• Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Rugăciune şi lu­mină mis­­tică. Eseuri şi meditaţii religioase, cu un cu­vînt înainte de Răzvan Codrescu, Edi­tu­ra Dacia (Col. „Ho­­mo religio­sus”), Cluj-Napo­ca, 1998.
• Pr. Gheorghe Calciu, „Biserica în lumea con­tem­po­ra­nă” [pp. 7-10], în volumul Romfest 2000: Despre ros­tul româ­nilor la 2000 de ani de la Naş­terea Mîntui­to­rului nostru Iisus Hristos. Conferin­ţe şi comunicări ti­pă­rite cu binecu­vîn­tarea Prea Fericitului Părinte Te­oc­­tist, Pa­­triarhul Bise­ri­­cii Ortodoxe Române, volum e­di­tat de Asociaţia Ro­mână pentru Cultură şi Ortodoxie, cu spri­jinul publicaţiilor Scara (Revistă de oceano­gra­fie or­to­­doxă – Bucureşti) şi Puncte cardinale (Pe­rio­dic inde­pen­dent de orientare naţional-creştină – Sibiu), Bucu­reşti-Sibiu, 2000.
• Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Războiul în­tru Cu­vînt. Cu­­­vin­tele către tineri şi alte mărturii, ediţie îngri­ji­tă, prefaţă şi note de Răzvan Co­dres­cu, Editura Ne­mira (Col. „Alfa & Omega”), Bucureşti, 2001.
• Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Homo ameri­canus. O ra­dio­grafie ortodoxă, ediţie îngrijită şi prefaţă de Răz­­van Co­drescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2002 (reed. 2007).
• Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, „Cuvînt îna­inte” [pp. 7-10] la volumul Occidentali convertiţi la Orto­doxie. Şase ipo­­s­­taze mărturisitoare, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Christiana (Col. „Tainele cre­­­­dinţei”), Bucureşti, 2002. Edi­ţia a do­ua, revăzută şi substanțial adăugită, în­grijită de Răz­van Co­dres­cu: Occiden­tali conver­tiţi la Ortodoxie. Dru­muri spre Adevăr, Edi­tura „Lu­mea Credinţei” (Se­ria „Orientale lu­men”), Bu­­­cu­reşti, 2012.
• Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, „Un ne­vred­nic cu­­vînt înainte la o carte de mare şi sfîn­tă vrednicie” [pp. 5-14], în volumul Ioan Iano­lide, Întoarcerea la Hris­tos. Document pentru o lume nouă, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaco­neşti, Editura Christiana (Col. „Pre­danie a Măr­tu­risitorilor Ro­­mâni din Închisori”), Bu­­­cureşti, 2006.
Testamentul Părintelui Calciu (1925-2006). Ul­ti­mele sale cu­vinte, cu un portret biografic şi şap­te evocări, volum alcă­tuit de Răzvan Co­dres­cu, Lucian D. Popescu şi Claudiu Târ­ziu, Editura Chris­tiana (Col. „Cruciaţii secolului XX”), Bu­cu­­reşti, 2007.
• Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Sufe­rinţa ca bine­cuvîntare, ediţie îngrijită de Ieromonah Savatie Baş­­tovoi, Editura Cathisma, Bu­cureşti, 2007 (reed. 2008).
• Părintele Gheorghe Calciu, Mărturisitorul pri­gonit. Pre­­dici, eseuri şi meditaţii religioase, Edi­tu­ra Crigarux (Seria „Credo”), Piatra Neamţ, 2007.
Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, după mărtu­riile sa­le şi ale altora, ediţie îngrijită la Mănăstirea Dia­coneşti, cu o pre­doslovie a Înalt Prea Sfin­­ţitului Barto­lomeu Valeriu Anania, Editura Chris­tiana, Bucureşti, 2007.
• Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. „A sluji lui Hris­tos înseamnă suferinţă”, ediţie îngrijită la Mănăsti­rea Diaco­neşti, Editura Bonifaciu, Bacău, 2009 (cu un cuvînt înainte de pr. Dumitru Pă­un).
• Lucian D. Popescu, Introducere în omiletica Pă­rin­telui Gheor­ghe Calciu, Editura Christiana (Col. „Cru­cia­ţii secolu­lui XX”), Bucureşti, 2010 (con­ţine integral cu­vintele către tineri, adnotate şi co­­men­­ta­te).
• Father George Calciu, Interviews, Talks and Ho­mi­lies, in­tro­duction by Federica Mathewes Green, St. Her­­­man Press, Platina, 2010 (cea mai bună ediție străină).
• Preot Gheorghe Calciu, „Fiţi jertfelnici!”. De la cu­vin­tele că­tre tineri la mărturiile testamentare, ediţie în­grijită, pre­faţă şi note de Răzvan Co­dres­­­­­cu, cu o post­faţă de Lucian D. Popescu, Edi­tura Christiana (Col. „Cruciaţii secolului XX”), Bu­­­cureşti, 2012
Dezgroparea Părintelui Calciu. Dosarul unui a­buz, mic documentar îngrijit de Răzvan Codrescu, Editura Christiana (Col. „Învățături și rîndu­ieli ortodoxe”, București, 2014 (cuprinde și cîte­va texte ale părintelui).
• Părintele Gheorghe Calciu, Cele șapte Cuvinte către tineri. Viața. Acatistul. Către canoninzare, Mănăstirea Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil – Petru Vodă/Editura Scara Print – București, 2014.
• Gheorghe Calciu, Sieben Worte an die Jugend, Edition Hagia Sophia, Wachtendonk, 2014 (o altă traducere decît cea din 1984, a lui Johannes Zultner, noul traducător fiind Nicolae Robert Geisler).
• Părintele Gheorghe Calciu, Cuvintele către ti­neri, ediție îngrijită și postfață de Răzvan Co­dres­cu, Editura Christiana, București, 2015.

 

calciu-germ-1

 

Cuvîntul suplimentar către tineri [1]

CUVÎNT CĂTRE TINERII TEOLOGI

„Cel ce iubeşte pe tată ori pe ma­mă
mai mult decît pe Mine, nu es­te vrednic de Mine;
cel ce iu­beşte pe fiu ori pe fiică
mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine”
(Matei 10, 37)

 

Nu intenţionam să adaug acest cuvînt supli­mentar la cele „Şapte cuvinte către tineri” rostite în Postul Mare, tînărul meu frate întru ale Teo­lo­giei, dar am fost silit la această revenire din motive interne şi externe. De aceea voi face apel în „Cuvîntul” de faţă, într-o mai mare măsură decît în cele anterioare, la simţul nostru de dreptate, de o­noare şi de curaj.

Din clipa în care m-am hotărît să atac public şi deschis problema libertăţii cultului, din clipa în care m-am decis să protestez public împotriva dă­rîmării bisericilor – şi bine am întrebuinţat pluralul! [2] – am ştiut la ce trebuie să mă aştept: la persecuţie, la teroare, la înscenare de judecată, la şantaj. Şi, în cîteva luni, am trecut prin toate acestea, cu singura deosebire că tot ceea ce s-a întîmplat a fost mai inuman şi mai josnic decît mi-am închipuit. Din clipa aceea, tot ce se leagă – din fiinţa şi din viaţa mea – de activitatea publică a devenit cu adevărat public. Pentru aceasta vă dezvălui parte din cele întîmplate, ca să ştiţi la ce să vă aşteptaţi atunci cînd credinţa şi iubirea voastră de oameni vă vor determina să acţionaţi în sensul în care acţionez eu. Dar nu pe toate vi le voi spune, căci nu vreau să credeţi că faţa oa­menilor este numai hîdă, ci vi le voi spune doar pe cele ce justifică acest „Cuvînt”.

Două reproşuri mi s-au adus – şi total opuse – în le­gătură cu cele „Şapte cuvinte”. Pe de o parte, mi s-a repro­şat – şi cuvîntul este atît de eufemizat încît, faţă de realitate, devine aproape dulceag – că predicile mele ar fi adresate seminariştilor şi că, prin urmare, acuzaţia de ateism şi ma­te­­ria­lism ar cădea asupra profesorilor Seminarului, în mod exclusiv. Această acuzaţie este atît de fla­grant rău intenţio­nată încît ar fi însemnat o inu­tilă şi păgubitoare pierdere de vreme să mă fi o­cupat de combaterea ei.

Pe de altă parte, unii teologi mi-au reproşat că, acor­dînd prioritate tineretului laic în predicile mele, i-am negli­jat pe tinerii teologi. Aici trebuie să mă dezvinovăţesc: nu v-am neglijat, tinerii mei prieteni şi fraţi! Ştiam că voi sînteţi mai cre­din­cioşi, mai drepţi şi mai generoşi decît mine, că pre­­­­zenţa voastră numeroasă şi asiduă la predi­cile mele de la Biserica Radu-Vodă (sau de pe treptele ei, atunci cînd bi­serica mi-a fost închisă) era o dovadă că voi înşivă vă im­plicaţi în conţi­nutul „Cuvintelor” şi că eraţi, într-o largă mă­­sură, voi cei care vă rosteaţi părerile prin gura mea.

În sfîrşit, motivul intern stă în impulsul care mă îndeam­nă să critic unele probleme imediate, legate de noi, teologii.

Este vremea, fraţii mei, cînd cuvintele Mîntu­i­torului – „… dar vine ceasul cînd tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dum­ne­zeu” (Ioan 16, 2) – se adeveresc şi chiar de vin foarte actu­ale. Nu fac afirmaţii fără adresă, ci vă spun a­ceste lucruri fiindcă împotriva celor predicate de mine în numele lui Iisus, împotriva protestului meu contra dărîmării Bisericii Enei, împotriva voastră, a teologilor care aţi venit, peste toate interdicţiile, să ascultaţi adevărurile rostite cu curaj şi răspicat în Biserica Radu-Vodă, s-au ri­dicat învă­ţă­torii voştri cei mari, directorii voştri de conştiinţă şi forma­torii viitorilor preoţi ai nea­mului nostru. S-au ridicat cuprinşi de „o no­bilă mînie”, păzindu-vă cu toată străşnicia, ca nu cumva să veniţi în serile de miercuri la cele „Şapte cu­vinte”! Nu v-au păzit de ispitele lumii, de beţie, de desfrî­nare şi de alte păcate cu care lu­mea vă ademeneşte, ci v-au lăsat să vă apăraţi singuri, dar au sărit să vă oprească să ascultaţi cuvîntul lui Dumnezeu spus într-un fel nou! Au fost – vorba broşurilor de propagandă pentru lup­ta de clasă – „foarte vigilenţi”… Fiindcă v-au determinat să daţi declaraţii unii împotriva alto­ra, să-i denunţaţi – denunţîndu-vă pe voi înşivă – pe toţi cei ce s-au făcut vinovaţi de grava cri­mă de a-mi fi ascultat predicile! Splendidă acţiune duhovni­cească, prin care o instituţie teologică e transformată în una de anchetă! Aş dori să-l în­treb pe cel ce a desfăşurat an­cheta, pe părintele spiritual Moldovan, dacă şi pe atunci cînd era in­giner a luat de la muncitorii şi subalternii săi a-semenea declaraţii. Mă refer la tipul acestor de­claraţii delatoare. Dacă a luat şi atunci, înseam­nă că este pe o linie de continuitate şi că, de fapt, nu pentru Teologie se află acolo unde se află… Dacă nu, să ne explice: unde şi cînd a învăţat sistemul acesta de anchetă?!

Cine are ca îndreptar de conştiinţă pe: „Eu am copii de crescut” şi ca justificare morală pe: „Rectorul m-a pus să iau declaraţii”, acela are, în loc de suflet, un mecanism te­le­­ghidat. Să-şi aducă aminte acele cuvinte ale Mîntuitorului care con­stituie motto-ul acestei predici…

Cunosc înfocarea cu care preacucernicia sa luptă îm­potriva „Oastei Domnului” (o grupare ortodoxă şi de pieta­­te creştină), fiindcă a îndrăznit să pună pe melodii popu­lare şi de alt ritm anumite texte pioase. Ar fi însă bine să înţeleagă un lucru care pentru un om credincios este foarte limpede: pe măsură ce falsa ştiinţă desacra­lizează lumea, uneori chiar ajutată de anumiţi preoţi, pe aceeaşi măsură credinţa simplă extinde sacrul în toate domeniile de mani­festare umană.

Noi ştim însă că pe cît de riscant este să combaţi a­teismul oficial şi neoficial, pe atît este de comod şi de ren­tabil să ataci „Oastea Dom­nului”, chiar dacă ar avea mici nepotriviri, cînd şi aşa este obligată să-şi ţină adunările în semi­obscuritate, fiind uneori risipită cu brutalitate de către Miliţie. De fapt, nu există decît o singură so­luţie a pro­blemei: aceea de a-i aduna pe toţi mem­­brii „Oastei Dom­nului” sub acoperişul Bisericii noastre, fiindcă sînt oameni pioşi şi devotaţi, care doresc să fie reprimiţi. Numai aşa se poate solu­ţiona o problemă, iar nu cu violenţă. În proble­mele spirituale, violenţa nu soluţionează, ci com­plică. Vor­besc de aceşti oameni simpli şi cinstiţi în credinţa lor, şi ca­re vor trebui să fie reprimiţi. Căci sînt oameni care ard pen­tru credinţă şi-şi apără fiinţa lor religioasă cu o dăruire cu care nu toţi ştim şi vrem să o facem.

Căci unde a fost parohul Bisericii Enei în noap­tea cînd dărîmătorii ei au venit, noapte di­nainte ştiută? De ce nu a stat în altar să o apere, căci cine ar fi îndrăznit să dărîme o bi­serică peste slujitorul ei?

Unde au fost preoţii de la biserica din Foc­şani, atunci cînd secretarul de partid al judeţului, domnul Dobrovici, la fel de român după nume ca şi după fapte, a dărîmat acea bi­serică? Ar fi în­drăznit oare acest domn să arunce în aer bi­se­rica o dată cu slujitorii ei? Fiţi siguri că nu! De altfel, mai demni şi mai curajoşi s-au arătat unii dintre macaragii şi buldozerişti, care au refuzat să par­ticipe la dărîmarea bi­sericii, pentru care fapt, din cîte mi-au relatat localnicii, la patru dintre ei li s-a desfăcut „demonstrativ” contractul de muncă. Oare care va fi fost răsplata dată celor ce au dărî­mat aceste biserici şi care va fi fost sancţiunea aplicată pre­o­ţilor dezertori de la datoria lor?

Va veni vremea – şi ea nu este departe – cînd vom şti lista completă a celor care au semnat pentru dărîmarea Bi­sericii Enei şi vor fi cu toţii acoperiţi de ruşine; va veni o vre­­me cînd vom cunoaşte lista completă a celor care au re­fuzat să semneze, socotind acest act de distrugere drept o ac­­ţiune barbară şi anticulturală, iar a­ceştia vor fi cinstiţi de toată suflarea româneas­că. Ceea ce pot să vă spun de pe acum este că aceia care au refuzat să semneze sînt cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii noastre contem­porane (isto­rice, literare, artistice), iar pronunţarea în public a numelui lor va întări şi mai mult în noi stima pe care le-o purtăm şi va dovedi că numai cine este barbar în concepţie poate dis­truge trecutul religios şi cultural al neamului nostru, pentru a pune în locul lui fantoşa schi­loadă a ateismului. Aceşti oameni au ascultat, chiar dacă nu le cunoşteau lămurit, cu­vintele Mîn­tuitorului, dintr-un sentiment adînc de cinste şi de onoare: „Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru su­fletul său?” (Marcu 8, 37).

În ultimele luni am primit numeroase tele­foane de inti­midare, de la persoane care îşi as­cun­deau instinctele tero­riste, pornirile de tortu­ratori morali, după anonimatul tele­fonului. Gama ameninţărilor adresate mie, dar şi familiei me­le, se întindea de la distrugerea noastră morală şi pînă la cea fizică şi civică.

Pe măsură ce se va ivi necesitatea, voi face publice a­ceste ameninţări, ca să vedeţi toţi de cîtă „cin­ste şi omenie” dau dovadă aceşti indivizi! Unii se erijau în apărători ai re­gimului politic din ţara noastră, care ar fi fost ameninţat, chipurile, nu ştiu cum, de… predicile mele! Poate fi o min­ciună mai mare decît aceasta?! Ceea ce este însă ciudat este faptul că toţi aceşti „apărători” se stră­du­iau să mă convin­gă de faptul că regimul pe care îl apărau este un regim gata la orice abuz şi care ar putea să mă dis­trugă pe mine fără nici o vină, iar pe familia mea pentru vina că eu nu am vină! Aceasta în timp ce eu credeam că re­gimul din ţara noastră mai are în vedere anumite prin­cipii umanitare, care nu-i în­găduie asemenea a­bu­zuri…

Vă spun toate acestea oarecum în treacăt, pentru ca voi să le faceţi publice şi să înceteze o dată pentru totdeauna acest şantaj şi acest gang­sterism moral, care îmi cere su­fletul meu drept răscumpărare pentru familia mea amenin­ţată. Ca ele să devină publice, spre condamnarea unor ast­fel de atitudini şi spre sporirea demnităţii noastre umane, după cuvîntul lui Iisus: „Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe acoperișurile caselor” (Matei 10, 27).

Căci glasul meu nu ajunge, ci el trebuie mul­tiplicat de sutele voastre de glasuri, ca adevă­rurile de credinţă şi de omenie să ajungă la ure­chile tuturor.

Rămînem strîns uniţi în jurul ierarhiei şi ie­rarhilor noş­tri, fiindcă fără ierarhie Biserica ar fi ca un organism fără schelet tare. Rămînem în jurul lor şi le amintim că sînt con­ducătorii spi­rituali a cel puţin paisprezece milioane de cre­din­cioşi români şi că printre aceştia se găsesc oa­menii cei mai buni, care ştiu să unească iubirea de patrie cu univer­salitatea iubirii creştine, ca şi credinţa cu adevărata cul­tură.

Să aibă ei această conştiinţă şi vor fi apostolii lui Hris­tos pe pămînt românesc, iar noi – mărunţii lor ucenici. Da­că un singur episcop ar fi fost alături de noi, nu am fi asistat la dărîmarea Bisericii Enei, sau, în cel mai rău caz, la ora aceasta am fi văzut-o reconstruită pe locul ei. Nici nu am fi asistat îndureraţi la aruncarea în aer a Bisericii Domneşti din Focşani. Îi rugăm cu umilinţă pe ierarhii noştri să nu în­gă­duie ca pe locul Bisericii Enei să fie construită o cîrciu­mă profanatoare, în care se vor dezvolta beţiile, vio­lenţele şi prostituările ulterioare! Să apere acest pămînt sacru, pe ca­re au călcat unii dintre voie­vozii noştri, iar biserica să fie reclădită, cu toate odoarele de preţ, aşa cum a fost! Aceasta este o datorie de român şi de creştin pentru fiecare dintre noi!

Nu vom înceta să protestăm împotriva aces­tui sacrilegiu şi acestei ilegalităţi. Nu vom osteni niciodată să ne opunem unor asemenea abuzuri şi acte anticulturale, precum cele să­­vîrşite la Foc­şani şi la Bucureşti, şi vom face publice a­ceste în­călcări. Este dreptul nostru, al tuturor, de a în­cerca să le împiedicăm. Şi cine ne-ar putea opri, cîtă vreme Hris­tos este cu noi?

Căci ce preţ are viaţa noastră în afara lui Hristos, de vreme ce El Însuşi ne asigură că „cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Marcu 8, 35)? Sau: „Voi sînteţi sarea pămîntului. […] Voi sînteţi lumina lu­mii” (Matei 5, 13-14).

În fiecare an ies de pe băncile facultăţilor mii de ingi­neri, doctori, profesori etc. şi se pierd în anonimatul masse­lor şi al profesiei lor. Dar dacă într-un singur an ar ieşi o mie de preoţi tineri, pătrunşi de duhul jertfelniciei, preoţi aşa cum ne cere Hristos, în mai puţin de un an faţa spirituală a ţării noastre s-ar schimba, aşa cum S-a schimbat la faţă Iisus pe Muntele Taborului. Căci astfel de preoţi sfin­ţesc lumea şi aduc un duh nou de adevăr şi de dreptate, o dragoste cerească şi o consolare hristică pentru lumea în su­­­ferinţă.

Poporul acesta al nostru este ca un lan copt, care aş­teaptă să fie secerat pentru Hristos: „Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sînt albe pentru seceriş”(Ioan 4, 35).

Dar unde sînt oare vrednicii secerători?

Ridicaţi-vă ochii, vă spun eu, şi veţi vedea cît de puţini sînt aceştia! Iar grîul se scutură pe cîmp, în afara împă­ră­ţiei lui Dumnezeu…

Fiţi voi secerătorii cei harnici! Uitaţi de in­stinctele voas­tre supraincitate de către unii din­tre dascălii voştri, al căror principiu este: „Am ma­mă, am tată, am fii, am fiice, am salariu prea mare ca să accept sacrificiul şi suferinţa pentru Hristos şi pentru Biserica Lui!”.

Ridicaţi ochii duhului vostru spre poporul ca­re crede în voi şi pentru care nu există altă sal­vare spirituală decît Biserica!

Să fiţi secerători, să fiţi păstori!

Şi, mai ales, rugaţi-vă lui Dumnezeu să dea neamului a­cestuia secerători buni, care să nu-şi iubească nici părinţii şi nici copiii mai mult decît pe Hristos, Care „văzînd mulţi­mile, I s-a făcut mi­lă de ele, căci erau necăjite şi rătăcite, ca nişte oi care nu au păstor. Atunci a zis ucenicilor Lui: Se­ce­rişul este mult, dar lucrătorii sînt puţini. Ru­gaţi, deci, pe Dom­nul secerişului, ca să scoată lu­crători la secerişul Său” (Matei 9, 36-38).
Să ne rugăm lui Dumnezeu şi pentru seceriş, şi pentru se­­cerători!

[1] Această predică trebuia rostită în ziua de 17 mai 1978, în Biserica Radu-Vodă, conform noului program de predici anunţat de părintele Calciu în ziua de 10 mai. Noul ciclu urma să trateze tema „Creşti­nismul şi cultura”. (N. ed.)

[2] La data respectivă fuseseră dărîmate două biserici: una la Bucureşti, alta la Focşani. În anii următori, distrugerile şi profanările vor conti­nua. Nu avem o statistică exactă pen­tru întreaga ţară. Ştim însă că în Capitală au fost dărîmate sau „translate” 20 de biserici. Ierarhia biseri­cească nu a schi­­ţat nici un gest de protest public sau oficial! (N. ed.)

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).
Răzvan Codrescu

Ultimele articole de Răzvan Codrescu (toate)

Un gând despre “Zece ani de la strămutarea Părintelui Calciu

Spune-ți părerea