Teologia mistică și dogmatică (11)

9. «Chipul» și «asemănarea» lui Dumnezeu în om

Sfîntul Vasile cel Mare îl definea pe om drept „un animal* care a primit porunca de a deveni Dumnezeu”. Este limpede că măreția omului nu vine din asemănarea sa cu restul creaturilor, ci din asemănarea sa cu Creatorul Însuși. Măsura desăvîrșirii noastre nu se traduce în termenii cosmosului, ci în cei ai „părtășiei” noastre cu taina firii dumnezeiești. Antropologia creștină este dominată de faptul greu de consecințe al creării omului „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”.

„Și a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul și asemănarea Noastră, ca să stăpînească peștii mării, păsările cerului, animalele și toate vietățile ce se tîrăsc pe pămînt și tot pămîntul!». Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie” (Facerea 1, 26-27; subl. n.). Se pare că la aceste versete trebuie raportat și cuvîntul Sfîntului Apostol Pavel, care zice despre noi că sîntem din „neamul lui Dumnezeu” (Fapte 17, 29).

Interpretarea ortodoxă a noțiunilor de „chip” (gr. eikón, lat. imago) și „asemănare” (gr. homoíosis, lat. similitudo) le arată ca pe două aspecte deosebite, dar complementare ale făpturii omenești. Omul, în condiția sa originară (de dinainte de păcat), se afla în funcțiunea firească și deplină a acestor două „aspecte” și tocmai în sensul acesta trebuie înțeleasă starea lui paradisiacă, a cărei nostalgie s-a păstrat în atîtea expresii religioase și culturale ale omului istoric (a se vedea, între altele, Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, București, 1940 [reed. Editura Moldova, Iași, 1994], și Mircea Eliade, La nostalgie des origines, Gallimard, Paris, 1971  [trad. rom.: Nostalgia originilor, Editura Humanitas, București, 1994]). Osîrdia marilor mistici creștini a mers dintru început spre redobîndirea acestei plinătăți pierdute, spre restaurarea pe cale mistico-religioasă a „chipului” și „asemănării” lui Dumnezeu în făptura lor înduhovnicită, atît cît este cu putință omului aici și acum.

Ce trebuie să înțelegem, așadar, prin „chip” și „asemănare”? Aceste două noțiuni au, în mod cert, un sens tainic, de natură spirituală, căci „Duh este Dumnezeu” (Ioan 4, 24), iar „înrudirea” noastră cu El nu poate fi, prin urmare, decît una duhovnicească. (Trebuie înlăturată însă, în mod categoric, ipoteza identității de substanță dintre om și divinitate, idee profund necreștină, prin care a păcătuit mai ales gîndirea indiană, împotmolită în panteism.) „Chipul” lui Dumnezeu nu poate fi deci căutat în făptura noastră trupească, iar „asemănarea” cu El nu poate fi una exterioară (ca-n antropomorfismul primitiv). Atît „chipul” cît și „asemănarea” trebuie să fie ceva de ordin lăuntric, dăruit omului de Bunătatea și Înțelepciunea de sus, dar cu implicații asupra naturii umane în întregimea ei. Pe de altă parte, acest ceva tainic nu poate fi circumscris într-o definiție, ci doar aproximat. Sfîntul Grigorie de Nyssa spune că este vorba de ceva în mod necesar incognoscibil, deoarece, reflectînd plenitudinea prototipului, trebuie să posede și el incognoscibilitatea ființei divine (cf. Vl. Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, ed. cit., p. 174).

Totuși, cei mai mulți dintre Sfinții Părinți, deosebind între „chip” și „asemănare”, obișnuiesc să raporteze „chipul” dumnezeiesc la natura intelectuală a omului, la rațiunea și libertatea sa, în inclinația lor spre Dumezeu; iar „asemănarea” cu Dumnezeu – la scopul suprem spre care e menit să tindă omul în dezvoltarea și perfecționarea sa morală (a se vedea Teologia dogmatică și simbolică, ed. cit., vol. 1, p. 519). După Sfîntul Ioan Damaschin, „cuvintele după chipul indică rațiunea și libertatea, iar cuvintele după asemănarea arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute, atît cît este posibil” (Dogmatica, ed. cit., p. 70).

Nichifor Crainic spunea, simplificînd, că chipul lui Dumnezeu în om este mintea, iar asemănarea lui Dumnezeu în om este inima. Omul este după chipul lui Dumnezeu prin rațiunea liberă și creatoare ce i-a fost dată (tipul uman în care chipul se realizează plenar fiind Geniul), iar după asemănarea lui Dumnezeu prin iubirea pe care o poate nutri în inima sa, atît față de Creator, cît și față de cele create (tipul uman în care asemănarea se realizează plenar fiind Sfîntul). Omul creat astfel se arată a fi omul rațiunii și al iubirii, făptura înlăuntrul căreia se pot armoniza în mod desăvîrșit „mintea” și „inima”, după modelul absolut al dumnezeirii; căci Dumnezeu este, înainte de toate, Rațiune absolută și Iubire absolută, iar lumea însăși a venit în ființă prin această Înțelepciune (Sophía) și prin această Dragoste (Agape), fiind expresia în afară a dumnezeieștii desăvîrșiri. Aducînd lumea în ființă și în rînduială, Dumnezeu nu încetează s-o învăluie cu dragostea Lui (L’amor che muove’l sole e l’altre stelle), chiar dacă omul, în virtutea libertății sale, a introdus în Creație păcatul, stricîndu-i ordinea inițială și coborîndu-se pe sine pînă în vecinătatea celor necuvîntătoare.

Omul de mișcă între „chip” și „asemănare”, s-a spus. „Punctul de plecare al asemănării cu Dumnezeu îl constituie chipul lui Dumnezeu, rațiunea și libertatea omului ca posedînd în ele înclinația spre adevăr și bine. Chipul lui Dumnezeu aparține înseși naturii omului, prin creație; asemănarea o are însă ca potență, care urmează să se realizeze abia prin libera conlucrare a omului cu harul divin. Cum observa Sf. Vasile cel Mare, chipul este asemănarea în potență, iar asemănarea este chipul în realizare. Asemănarea cu Dumnezeu se actualizează prin practicarea virtuții, ea fiind starea de deplină sfințenie și libertate, conformitatea morală cu Creatorul” (Teologia dogmatică și simbolică, ed. cit., vol. 1, pp. 519-520, subl. n.). Chipul este, așadar, o proprietate „dată”, în vreme ce asemănarea este rodul posibil și dorit al voinței libere a omului, al împreună-lucrării dintre duhul omenesc și harul îndumnezeitor. Altfel spus, chipul este ceva dat, în vreme ce asemănarea este ceva de dobîndit. Chiar ab origine, omul a fost creat de Dumnezeu „după chip” și lăsat să tindă liber spre „asemănare”, primul constituind o garanție a celei de a doua. Să-l ascultăm în legătură cu aceasta pe Sfîntul Grigorie de Nyssa: „Sîntem după chip (kat’eikona) prin creație, iar după asemănare (kath’homoíosin) ajungem prin noi înșine, prin voința noastră liberă; a fi după chipul lui Dumnezeu ne aparține prin creația primă, dar a ne face după asemănarea lui Dumnezeu depinde de voința fiecăruia. […] Dar dacă Domnul, propunîndu-și să-l creeze pe om, n-ar fi zis mai întîi «să-l facem (și) după asemănarea Noastră» și nu ne-ar fi lăsat prin aceasta posibilitatea asemănării cu El, n-am fi putut ajunge atunci la această asemănare doar prin propriile noastre puteri” (De hominis opificio, P. G., t. 44, cit. în Teologia dogmatică și simbolică, ed. cit., vol. 1, p. 520). Dumnezeu ne-a făcut pe noi înșine, după spusa aceluiași, „lucrătorii asemănării noastre cu El”. Mîntuitorul Însuși ne îndeamnă: „Fiți, dar, voi desăvîrșiți, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvîrșit este!” (Matei 5, 48). Însă prin aceasta nu trebuie să înțelegem cumva că omul ar putea ajunge de-o seamă cu Dumnezeu (căci cum ar putea fi creatura de-o seamă cu Creatorul?!), ci doar că ființa omenească, în limitele condiției sale de creatură, are deschise nebănuite orizonturi de desăvîrșire, cărora Dumnezeu le este model și sprijin absolut.

Pentru Sfinții Părinți, „asemănarea este o răsfrîngere în suflet a frumuseții chipului lui Dumnezeu, prin iluminarea Duhului Sfînt. Este «forma» pe care o ia Dumnezeu în icoana omului” (Ion Bria, op. cit., p. 46). În asemănarea cu Dumnezeu (atîta cîtă îi este cu putință omului prin firea sa) Sfîntul Vasile cel Mare vedea însăși esența creștinismului, echivalînd-o cu îndumnezeirea (theosis).

Pentru a limpezi mai bine faptul că chipul se dezvoltă în asemănare, Sfîntul Diadoh al Foticeei recurgea la o comparație plastică: „Deci cînd începe mintea să guste întru multă simțire din dulceața Preasfîntului Duh, sîntem datori să știm că începe harul să zugrăvească, așa zicînd, peste chip, asemănarea. Căci precum zugravii [pictorii] desemnează mai întîi cu o singură culoare figura omului, apoi, înflorind puțin cîte puțin culoarea prin culoare, scot la arătare chipul aievea al celui zugrăvit, pînă la firele părului, așa și sfîntul har al lui Dumnezeu readuce mai întîi prin Botez chipul omului la forma în care era cînd a fost creat, iar cînd ne vede că dorim cu toată hotărîrea frumusețea asemănării […], înflorește o virtute prin alta și înalță chipul sufletului nostru din strălucire în strălucire, dăruindu-i pecetea asemănării” (Filocalia rom., ed. cit., vol. 1, p. 348; să ne amintim, în legătură cu acest citat, și verstul biblic: „Însemnatu-s-a peste noi lumina feței Tale, Doamne!” – Psalmul 6, 6).

Trebuie menționată încă de pe acum (urmînd s-o dezvoltăm mai tîrziu) strînsa legătură dintre antropologie și hristologie. Hristos este chipul desăvîrșit al Tatălui (a se vedea II Corinteni 4, 4). „Proprietatea esențială a Fiului este tocmai aceea de a fi chipul întru totul identic al Tatălui și consubstanțial cu Acesta. Dumnezeu ne-a creat întru asemănarea «chipului» Fiului Său: «Tatăl, Care Te-a născut din sînurile Sale, fără de ani și mai înainte de toți vecii, să înnoiască în mine închipuirea icoanei Tale», se ruga Sf. Efrem Sirul” (Ion Bria, op. cit., p. 97).

Prin păcat, „chipul” lui Dumnezeu s-a întunecat în om, compromițînd și posibilitatea „asemănării” noastre cu El. Dar omul n-a pierdut totuși definitiv această icoană lăuntrică și nici posibilitatea mîntuirii. „Prin întrupare, Hristos a ridicat în om chipul dumnezeiesc la deplina lui actualitate, adică la deplina comuniune cu Dumnezeu și cu semenii umani” (D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, ed. cit., vol. 1, p. 408). Ba mai mult: așa cum căderea prin Adam a afectat întreaga natură creată, restaurarea prin Hristos are și ea răsfrîngeri cosmice. „De aceea, actualizarea chipului nu stă numai în realizarea comuniunii depline cu Dumnezeu […], ci într-o încadrare a întregii naturi în comuniunea omenirii transfigurate” (ibidem).  

Avînd „chipul”, sîntem deci chemați la „asemănare”, cu răspundere atît față de noi, cît și de lumea întreagă: acesta este mesajul suprem al religiei creștine**. (continuare)

____________________________________
* Cuvîntul trebuie înțeles în sensul larg de „ființă vie, însuflețită”. 
** Pentru o aprofundare contemporană a problemei, de pe poziții ortodoxe, a se vedea, de pildă, Vladimir Lossky, „Chip și asemănare”, în Introducere în teologia ortodoxă, ed. cit., pp. 165-194.

____________________________________

Citiți și „Temeiurile și izvoarele creștinismului”:

Partea I: De la iudaism la creștinism
Partea a II-a: Iisus Hristos (I)
Partea a III-a: Iisus Hristos (II)
Partea a IV-a: Biblia sau Sfînta Scriptură (I)
Partea a V-a: Biblia sau Sfînta Scriptură (II)
Partea a VI-a: Sfînta Tradiție

Teologia mistică și dogmatică:

Partea I: Teologie și mistică
Partea a II-a: Teologie și dogmă
Partea a III-a: Dumnezeu – Sfînta Treime (I)
Partea a IV-a: Dumnezeu – Sfînta Treime (II)
Partea a V-a: Dumnezeu – Creatorul și Proniatorul lumii
Partea a VI-a: Energiile necreate
Partea a VII-a: Creația (I). Lumea nevăzută
Partea a VIII-a: Creația (II). Lumea văzută
Partea a IX-a: Creația (III). Omul – sinteză a Creația
Partea a X-a: Creația (III). Omul – sinteză a Creației (urmare)

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).
Răzvan Codrescu

Ultimele articole de Răzvan Codrescu (toate)

Spune-ți părerea