Teologia mistică și dogmatică (14)

10. Omul «paradisiac» și omul «căzut» (urmare)

Scenariul biblic al căderii, așa cum ni-l înfățișează Moise sub puterea revelației, dar în haina mitică a vremii sale, este următorul: „Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pămînt, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: «Dumnezeu a zis El, oare, să nu mîncaţi roade din orice pom din rai?». Iar femeia a zis către şarpe: «Roade din pomii raiului putem să mîncăm; numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: Să nu mîncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!». Atunci şarpele a zis către femeie: «Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mînca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscînd binele şi răul». De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mîncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mîncat şi a dat bărbatului său şi a mîncat şi el. Atunci li s-au deschis ochii la amîndoi şi au cunoscut că erau goi, drept care au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte. Iar cînd au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: «Adame, unde eşti?». Răspuns-a acesta: «Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sînt gol, şi m-am ascuns». Şi i-a zis Dumnezeu: «Cine ți-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mîncat din pomul din care ți-am poruncit să nu mănînci?». Zis-a Adam: «Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mîncat». Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie: «Pentru ce ai făcut aceasta?». Iar femeia a zis: «Şarpele m-a amăgit şi eu am mîncat». Zis-a Domnul Dumnezeu către şarpe: «Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele cîmpului; pe pîntecele tău să te tîrăşti şi ţărînă să mănînci în toate zilele vieţii tale! Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămînţa ta şi sămînţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcîiul». Iar femeii i-a zis: «Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte prunci; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpîni». Iar lui Adam i-a zis: «Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mîncat din pomul din care ţi-am poruncit: Să nu mănînci!, blestemat va fi pămîntul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi cu iarba cîmpului te vei hrăni! În sudoarea fetei tale îţi vei mînca pîinea ta, pînă te vei întoarce în pămîntul din care eşti luat; căci pămînt eşti [în limba ebraică adamah însemnă chiar „pămînt” – n. n.] şi în pămînt te vei întoarce». Şi a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viaţă [în limba ebraică – n. n.], pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii. Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat. Şi a zis Domnul Dumnezeu: «Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscînd binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mîna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănînce şi să trăiască în veci!». De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pămîntul, din care fusese luat. Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vîlvîitoare, să păzească drumul către pomul vieţii” (Facerea, cap. 3).

Persoanele acestei tragedii sînt, așadar, protopărinții (Adam și Eva, în care se află latent întregul neam omenesc, așa cum pădurea se află potențial într-o sămînță), diavolul, „înșelătorul a toată lumea” și „tatăl minciunii” (în original: „tatăl propriei sale minciuni”), cum am văzut că îl numește Evanghelia, dezbinătorul ce ia aici înfățișarea șarpelui, „cel mai șiret dintre toate fiarele de pe pămînt” (identitatea dintre șarpe și diavol nu este un fruct al exegezei teologice creștine, ci ea este confirmată chiar de Sfînta Scriptură: „Voi sînteți din tatăl vostru, diavolul… El de la început a fost ucigător de oameni și nu a stat întru adevăr” [Ioan 8, 44]; „… balaurul cel mare, șarpele cel de demult, care se cheamă diavol și satana…” [Apocalipsa 12, 9], dar și în destule locuri din Vechiul Testament) și Dumnezeu (Care, deși atotștiutor, lasă lucrurile să se petreacă după voia omului, spre a nu îngrădi cumva libertatea creaturii, atribut de căpătîi al perfecțiunii ei primordiale).

Ceea ce a fost căderea omului la nivelul Creației văzute fusese mai înainte căderea lui Lucifer la nivelul Creației nevăzute. Omul n-a păcătuit nici cel dintîi și nici de unul singur. Diavolul păcătuise înainte, rupîndu-se, orgolios, din comunitatea spirituală a îngerilor și din comuniunea harică cu Dumnezeu, devenind astfel, prin liberă voie, principiu al răului în sînul lumii create. Neputîndu-se opune lui Dumnezeu în mod direct, el a ales calea de a-L înfrunta perpetuu în mod indirect, subminînd puritatea și armonia originară a lumii, ca duh al ispitei. El a căutat să acționeze în acest scop acolo unde a socotit că se află punctul cel mai vulnerabil al întregii Creații conștiente de sine: nu asupra îngerilor, ci asupra oamenilor; nu asupra bărbatului, ci asupra femeii. De aceea se îndreaptă, în chip de șarpe, spre Eva, amintindu-i de singura interdicție lăsată omului (spre binele lui) de către Dumnezeu („Din toți pomii din rai poți să mănînci. Iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănînci cumva, căci, în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreșit!” – Facerea 2, 16-17) și punînd-o, viclean, sub semnul îndoielii. Sîmburele ispitei este tot cel luciferic („veți fi ca Dumnezeu”), altoit pe tentația cunoașterii („vi se vor deschide ochii… cunoscînd binele și răul”). Ispita dintîi, prin care omul a consimțit la păcat, a fost, așadar, cea a cunoașterii luciferice, tendențioase și disociative, rebele și lipsite de necesitate. În starea-i originară, omul nu era lipsit de cunoaștere, ci numai de o anumită dimensiune posibilă a acesteia, profund negativă, condiționată de păcat, ca una ce implică, precum se vede, alternativa răului ca lipsă a binelui. Omul trăiește pînă astăzi sub semnul acestei ispitiri, în cultul rațiunii autonome, opuse, cu nebunească trufie, supraraționalității mistice a cunoașterii paradisiace. Mintea omului a încăput, prin liber consimțămînt, de pe mîna lui Dumnezeu pe mîna diavolului, păstrînd însă iluzia că ar fi stăpînă pe sine însăși (a se vedea și excelentul eseu al lui Denis de Rougemont, Partea diavolului, Editura Anastasia, București, 1994).

De ce a lăsat Dumnezeu omului posibilitatea de a păcătui? Răspunsul este cît se poate de simplu: spre a nu-i șirbi cel mai mare dar pe care i l-a făcut – libertatea. Dar, dacă îi dăduse libertate deplină, cum de îi poruncise, sub amenințarea morții, să nu mănînce din pomul interzis? „Spre a procura materie voinței lui libere”, răspunde prompt Sfîntul Grigorie Teologul. Iar Sfîntul Ioan Damaschin observă că „nu era folositor ca omul să dobîndească nemurirea fără să fie ispitit, ca să nu cadă în mîndria și condamnarea diavolului. Din pricina nemuririi sale, diavolul, după căderea lui de bunăvoie, s-a fixat în rău în chip neschimbat, fără posibilitate de pocăință. După cum iarăși îngerii [ceilalți], după alegerea de bunăvoie a virtuții, s-au stabilit, prin har, în veșnicul bine. Prin urmare, trebuia ca omul să fie încercat mai întîi, căci cel neispitit și neîncercat de nimic nu este vrednic [Înțelepciunea lui Isus Sirah 34, 10]. Și în încercare să se desăvîrșească, prin păzirea poruncii, ca astfel să primească nemurirea ca răsplată a virtuții” (Dogmatica, ed. cit., pp. 93-94). Această poruncă unică și ușor de ținut îl făcea pe om subiect – iar nu simplu obiect – al progresului întru desăvîrșire. El putea cîștiga astfel o vrednicie personală și putea ajunge „la conștiința deplină a excepționalei sale demnități și a înaltelor valori spirituale pe care le posedă, ca și la înțelegerea și recunoașterea [faptului] că suportul lor ultim este în Creatorul absolut, iar nu în creatură, ferindu-l astfel de mîndria prin care căzuse diavolul” (Teologia dogmatică și simbolică, ed. cit., vol. 1, p. 535).

Sfinții Părinți de limbă greacă numesc peira această „încercare” cu caracter de necesitate, acest „paradox ireductibil” (Vl. Lossky) prin care omul și-a asumat răul păcatului prin binele libertății! „Dumnezeu devine neputincios în fața libertății umane – comentează temerar Vl. Lossky; El nu o poate viola, deoarece izvorăște din propria Sa atotputernicie. Desigur, omul a fost creat prin voința lui Dumnezeu; însă nu poate fi îndumnezeit numai prin ea. O singură voință pentru creație, dar două pentru îndumnezeire. O singură voință pentru a da viață chipului, însă două pentru a transforma chipul în asemănare. […] Voința divină se va supune întotdeauna căutărilor, abaterilor și chiar revoltelor voinței umane, pentru a o conduce spre un consimțămînt liber. Aceasta este Providența Divină, iar chipul clasic al Pedagogului pălește în ochii celui care L-a simțit pe Dumnezeu ca pe un  cerșetor al iubirii așteptînd la ușa sufletului său, fără a îndrăzni vreodată să o forțeze” (Introducere în teologia ortodoxă, ed. cit., pp. 99-100).

Ispita a venit de la diavol, prin femeie. Privind „fructul”, Eva se lasă sedusă atît la nivelul simțurilor („socotind că rodul pomului e bun de mîncat și plăcut ochilor la vedere”), cît și la nivel intelectual („vrednic de dorit, pentru că dă știință”). Ea a păcătuit astfel cu toată făptura ei, în carne ca și în duh. Dar nu s-a mulțumit numai cu atît, ci a mijlocit și căderea lui Adam (din ispitită devenind ispititoare; efectul este imediat – săvîrșește răul și devine rea – și contagios: devenind rea, începe să răspîndească răul; șarpele – diavolul – se retrage, cedînd femeii propriul lui rol, iar ea se grăbește să-l îndeplinească neabătut). Filiația păcatului este, așadar, diavol-femeie-bărbat-urmași; păcatul este o boală care „se ia”, măcinînd cu încetul întreaga făptură, devenită Sein-zum-Tode (existență-întru-moarte), după vorba heideggeriană.

Adam, mîncînd și el din fructul „cunoașterii binelui și răului”, s-a cuminecat cu femeia întru păcat. Actul acesta, cu atît de grele urmări pentru neamul omenesc, poartă numele de păcat strămoșesc sau păcat originar (amîndouă aceste denumiri sînt preferabile celei de „păcat adamic”, căci nu doar Adam a păcătuit, ba chiar el a păcătuit numai în a doua instanță). Avem aici rădăcina și modelul tuturor păcatelor, reprezentînd „nu numai un act de ruptură a comuniunii cu Dumnezeu […], ci și o denaturare a relației omului cu creația. Interioritatea pervertită se răsfrînge și asupra exteriorității vieții sale. Omul se închide în haosul creației [pe care el însuși l-a determinat]” (Ion Bria, op. cit., p. 294). Prin om păcatul intră în lume (căreia omul îi fusese rînduit drept stăpîn), afectînd-o în totalitatea ei: „Căci și făptura a fost supusă deșertăciunii – nu de voia ei, ci din pricina aceluia care a supus-o… Căci știm că toată făptura împreună suspină și împreună are dureri pînă azi” (Romani 8, 20-22). Deci responsabilitatea omului are și dimensiuni cosmice, cum ne învață tradiția ortodoxă în toate ipostazele ei, dezvoltînd aceste cuvinte ale Apostolului. (continuare)

_________________________________

Citiți și „Temeiurile și izvoarele creștinismului”:

Partea I: De la iudaism la creștinism
Partea a II-a: Iisus Hristos (I)
Partea a III-a: Iisus Hristos (II)
Partea a IV-a: Biblia sau Sfînta Scriptură (I)
Partea a V-a: Biblia sau Sfînta Scriptură (II)
Partea a VI-a: Sfînta Tradiție

Teologia mistică și dogmatică:

Partea I: Teologie și mistică
Partea a II-a: Teologie și dogmă
Partea a III-a: Dumnezeu – Sfînta Treime (I)
Partea a IV-a: Dumnezeu – Sfînta Treime (II)
Partea a V-a: Dumnezeu – Creatorul și Proniatorul lumii
Partea a VI-a: Energiile necreate
Partea a VII-a: Creația (I). Lumea nevăzută
Partea a VIII-a: Creația (II). Lumea văzută
Partea a IX-a: Creația (III). Omul – sinteză a Creația
Partea a X-a: Creația (III). Omul – sinteză a Creației (urmare)
Partea a XI-a: «Chipul» și «asemănarea» lui Dumnezeu în om
Partea a XII-a: «Chipul» și «asemănarea» lui Dumnezeu în om (urmare)
Partea a XIV-a: Omul «paradisiac» și omul «căzut»

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).
Răzvan Codrescu

Ultimele articole de Răzvan Codrescu (toate)

Spune-ți părerea