Şah la rege. Declinul monarhiei române în secolul XX (II)

Capitolul XXVII [Actul de la 23 august 1944 şi consecinţele lui imediate]

Evenimentele din tragica zi de 23 august 1944, în care România şi-a pierdut pe termen lung independenţa, iar poporul român libertăţile fundamentale, au fost relatate pe larg atât de cei mai importanţi participanţi la desfăşurarea lor, cât şi de cercetătorii istoriei noastre recente. Relatările datorate participanţilor direcţi la evenimente sunt, mai toate, afectate de subiectivism. Cei mai mulţi dintre autorii ieşirii României din războiul împotriva Uniunii Sovietice, urmate de întoarcerea armelor contra fostului aliat, Germania, fie omit, fie nu sunt capabili să realizeze adevăratele consecinţe ale actului pe care l-au provocat: ocuparea ţării de către Armata Roşie şi declanşarea procesului de bolşevizare a României. Cât priveşte relatările cercetătorilor istoriei noastre recente, ele nu oferă întotdeauna garanţia unei obiectivităţi depline. Poziţia partizană a celor care efectuează investigarea faptelor conduce adeseori la denaturarea intenţionată a adevărului, cu scopul de a se forţa concluziile convenabile unor anumite interese ideologice. Aşa stând lucrurile, din multitudinea relatărilor pe tema 23 august 1944, am ales-o pe cea aparţinând generalului Platon Chirnoagă, care are meritul de a fi mai obiectivă decât altele şi, totodată, nu reţine din derularea faptelor decât momentele cu adevărat esenţiale.

“În această zi Mareşalul a cerut audienţă Regelui pentru orele 16, iar Mihai Antonescu pentru orele 15,30. Regele i-a primit pe amândoi după orele 16, fiind asistat de generalul C. Sănătescu, şeful Casei Militare şi locţiitor în funcţia de mareşal al Palatului. Mareşalul Antonescu a expus situaţia gravă de pe front şi măsurile luate în acord cu generalul Hans Friesner, comandantul grupului de armate româno-germane din Moldova şi Basarabia, pentru ca să oprească înaintarea rusă pe linia Carpaţi – poziţia fortificată Focşani-Galaţi şi Dunărea de Jos. Era de părere că un armistiţiu va trebui să fie încheiat pe baza condiţiilor deja acceptate de guvernul rus, însă numai de pe poziţia pe care ruşii vor fi opriţi şi cu ştiinţa lui Hitler. L-a informat pe Rege despre dispoziţiile luate pentru continuarea discuţiilor de la Stockholm şi despre comunicarea făcută guvernului german prin ministrul Clodius. El considera că, dacă se va da trupelor germane libertatea să se retragă în ordine în timp de două săptămâni, guvernul german trebuia să fie înştiinţat, ca să-şi ia măsurile pentru executarea acestei condiţii; bineînţeles cunoscând partea cealaltă, după care România era datoare să intervină cu armele în cazul că Germania ar fi refuzat să-şi retragă trupele. Discuţia s-a terminat către orele 17, când Regele a trecut în biroul alăturat, unde se găseau generalul Aldea, I. Mocsony-Stârcea, Niculescu-Buzeşti şi Mircea Ioaniţiu. După o scurtă consultare cu aceştia, Regele a revenit şi i-a comunicat Mareşalului Antonescu că guvernul lui este concediat; apoi, dând ordin să fie arestat, a părăsit imediat biroul. Arestarea a fost executată la un semn al colonelului Emilian Ionescu, adjutant regal, de către maiorul Anton Dumitrescu, ajutorul de comandant al batalionului de gardă, care în această împrejurare comanda o grupă condusă de plutonierii D. Bâlă şi D. Rusu şi sergentul major Dinu Cojocaru. Arestaţii au fost conduşi imediat la etajul I şi închişi într-o cameră blindată.

După ce acest act dezonorant pentru toţi cei care au participat la pregătirea şi executarea lui a fost săvârşit, au fost chemaţi telefonic la Palat, sub pretextul unui consiliu de coroană, şi arestaţi: generalul Pantazi, ministru de Război, generalul D. Popescu, ministru de Interne, generalul C. Piki-Vasiliu, inspector general al Jandarmeriei, şi colonelul Mircea Elefterescu, prefectul Poliţiei Capitalei.

Această audienţă reprezintă momentul crucial al istoriei războiului nostru cu Rusia. Aici s-a frânt încordarea de mai bine de trei ani, prin care poporul român a căutat să-şi salveze independenţa luptând în contra Rusiei, şi s-a trecut total de cealaltă parte, alături de ruşi, fără nici un fel de garanţie scrisă – nici din partea acestora, nici din partea aliaţilor lor occidentali.

În noaptea de 23/24 august, mareşalul Antonescu a fost predat fostului locotenent român Bodnăraş, dezertor din armata română la ruşi. Acesta venise de câteva luni pe ascuns în ţară şi trăia sub nume fals în apropiere de Bucureşti. Era agent rus şi se găsea în legătură cu Palatul Regal; prezenţa lui era de asemenea cunoscută unor oameni politici în legătură cu Palatul” (P. Chirnoagă, op. cit.).

Infamia petrecută în ziua de 23 august 1944 la Palatul Regal este confirmată şi de principalul ei protagonist, regele Mihai I. În expunerea sa ca autor principal al acestui act, publicată de ziarul România liberă din 26 august 2000, sub titlul “23 August 1944 povestit de M. S. Regele Mihai I”, el face încercarea de a justifica acţiunea pe care a patronat-o, ca pe o imperioasă necesitate istorică. Tentativa este însă stângace şi neconvingătoare. Ea nu reuşeşte decât să scoată mai pregnant în relief caracterul de complot al actului respectiv, motivat de cu totul alte interese decât interesul naţional, care ar fi trebuit să primeze măcar în acele momente de cumpănă istorică.

“În planurile noastre fusese adăugată şi soluţia cazului neaşteptat în care Mareşalul Antonescu ar fi respins atât cererea de armistiţiu, cât şi demisia. Această soluţie extremă era arestarea lui. Uşa salonului către intrare rămăsese întredeschisă. Prietenii mei, pe care îi lăsasem în biroul meu, ascultau convorbirea. Pitit după uşa camerei mele, căpitanul Anton Dumitrescu cu trei subofiţeri se aflau acolo pentru ceea ce ni se păruse atât de improbabil: circumstanţa în care Antonescu ar fi refuzat să facă faţă realităţii. Când i-am spus Mareşalului că nu-mi lasă decât o ultimă soluţie, conform înţelegerii, căpitanul împreună cu subofiţerii au pătruns în salon… Văd scena, o scenă dramatică, cu noi, toţi actorii ei, prinşi de disperare. Ştiam prea bine că nu avusesem încotro, că pentru a salva un om, oricât de mult respect merită el, nu se putea sacrifica o ţară”.

Dar dincolo de ipocrizia debordantă din citatul de mai sus, ceea ce nu mai poate fi disimulat prin cuvinte, oricât de meşteşugite ar fi ele, sunt faptele care s-au succedat arestării mareşalului Antonescu. În “expunerea” sa, regele Mihai afirmă fără echivoc că la complotul pus la cale de clica din jurul său, “«Cei patru Mari», cum îi numeam eu pe oamenii politici [Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu – n. n.], aşteptau şi ei cu nerăbdare ziua de 26 august [data iniţială la care fusese programată lovitura de stat – n. n.], ascunşi până la acea dată pe la prieteni de-ai lor, de frică să nu afle Gestapo-ul, care mişuna în ţară, de hotărârea luată”. Adevărul este că doar reprezentantul Partidului Comunist, Lucreţiu Pătrăşcanu, era pus în temă cu infamia ce urma să se petreacă la Palat – îşi continuă expunerea fostul rege. “Era însoţit de un necunoscut, pe care mi l-a prezentat sub numele de Ceauşu. Aveam să-l mai întâlnesc pe urmă. Era Emil Bodnăraş, ofiţer dezertor din Armata Română, care sosise clandestin de la Moscova”. Mai clar decât atât nu se poate. Actul de la 23 august 1944 a fost rodul conlucrării strânse dintre clica de la Palat, în frunte cu tânărul rege, şi Partidul Comunist ghidat de la Moscova. Ceilalţi “Trei Mari”, respectiv reprezentanţii Partidelor Naţional-Ţărănesc, Naţional Liberal şi Social-Democrat, vor afla despre “eveniment”, ca toată suflarea românească, din “Proclamaţia Regelui către Ţară”, transmisă la ora 22,25 de posturile centrale de radio.

Să-l ascultăm însă, în continuare, pe fostul rege, care, fără să-şi dea seama, ne dezvăluie cursul faptelor din dedesubturile mârşavului act pe care l-a patronat:

“După plecarea lui Pătrăşcanu, Ceauşu a rămas la Palat. În timpul nopţii, a sosit maiorul Jacques Vergotti, un ofiţer de ordonanţă al meu”.

Evită însă să ne spună că “maiorul de ordonanţă” era favoritul reginei-mamă, şi că în urma faptului că relaţia lor devenise subiect de bârfă la Bucureşti, mareşalul Antonescu, pentru a curma o situaţie care prejudicia prestigiul Casei Regale, îl transferase la o unitate de pe front. Venirea intempestivă, din zona frontului, “în timpul nopţii”, a favoritului reginei-mamă constituie o dovadă a proporţiilor complotului, dar mai ales a faptului că arestarea mareşalului Antonescu fusese dinainte hotărâtă. În aceste condiţii, “persecutatul” maior Jacques Vergotti putea să se alăture, fără teamă, familiei regale. Dar nu numai atât. Vergotti aducea veşti din ţară.

“Şi el, ca mulţi alţii, mi-a povestit că în oraşe şi în sate lumea a ieşit afară, se cânta, se striga de fericirea de a şti ţara ieşită din nefireasca-i alianţă şi revenită la democraţie”.

Este de prisos orice comentariu la această iresponsabilă afirmaţie făcută de fostul rege în august 2000, când nu cred că exista vreun român cu mintea întreagă care să nu ştie că 23 august 1944 a însemnat începutul bolşevizării României, cu tot cortegiul de nenorociri întinse pe o jumătate de veac, nenorociri ale căror consecinţe le trăim până în ziua de astăzi.

În afară de vestea că ţara ar fi chiuit de bucurie când s-a aflat că regele îi încuiase pe mareşal şi pe principalii săi miniştri “la etaj, unde se afla o cameră safe, în care tatăl meu îşi ţinea colecţia de timbre”, “Vergotti a mai spus ceva, că Hitler ar fi ordonat ca trupele germane din România să-l prindă pe Rege viu sau mort! De una ca asta se temeau toţi. Sănătescu [uns prim-ministru în locul mareşalului Antonescu – n. n.] nu înceta să-mi spună că ar fi o nenorocire să fiu ostatic, că nu dispune de pază suficientă la Palat. M-am desprins cu greu. La orele 3 noaptea am plecat, eu conducând a doua maşină a cortegiului. Ne-am dus la Dobriţa [localitate la 30 de km. de Tg. Jiu – n. n.], unde urma să sosească şi Mama mea, care rămăsese la Sinaia”.

Şi ca dovada criminalei iresponsabilităţi a făuritorilor “Actului de la 23 August 1944” să fie completă, redăm şi ultima scenă a celei mai odioase trădări pe care România a cunoscut-o vreodată. O trădare prin care un întreg popor a fost predat printr-o “Proclamaţie regală”, fără nici o garanţie pentru prezentul şi viitorul său, celei mai odioase puteri pe care a cunoscut-o vreodată istoria: comunismului bolşevic. Cu placiditatea care i-a caracterizat dintotdeauna fiinţa, fostul monarh declară, ca şi cum ar fi vorba de un fapt banal: “Ceauşu aşteptase la Palat să-i vină camioneta cu care i-a transportat pe Mareşal şi pe Mihai Antonescu, nu ştiam unde. S-a aflat mai târziu că i-a dus într-o casă de la Vatra Luminoasă. A îndrăznit să procedeze la acest transfer după plecarea mea. A făcut-o la 4 dimineaţa”. Cu o palidă pâlpâire de vigoare, ne lasă să înţelegem că această mişelie nu-i poate fi imputată. El, regele, plecase la Dobriţa cu un ceas înainte ca Bodnăraş/Ceauşu “să îndrăznească”!

O evaluare demnă de reţinut a “Actului de la 23 August 1944” o găsim în studiul “… Şi a fost 23 August”, semnat de istoricii Gh. Buzatu şi Stela Cheptea şi inclus în volumul Mareşalul Antonescu la judecata istoriei:

“Din nefericire, cotitura României în război – retragerea din tabăra germană şi trecerea în rândul Naţiunilor Unite – s-a dovedit imediat folositoare doar Marilor Aliaţi – SUA, Marea Britanie şi URSS; în ceea ce o priveşte, pentru România, consecinţele neîntârziate şi directe s-au dovedit dezastruoase. Faptul pornea de la modul în care Marii Aliaţi au evaluat fapta României, iar aceasta numai în raport de interesele şi ţelurile lor de război politico-diplomatice, strategico-militare, economice şi, nu în ultimul rând, ideologice. S-a dovedit o dată mai mult că în raporturile internaţionale Marile Puteri au interese şi nu cunosc sentimente! […]. Simptomatică s-a dovedit poziţia lui V. M. Molotov, comisarul Externelor al URSS, care peste două săptămâni, primindu-i la Moscova pe membrii delegaţiei române pentru semnarea Convenţiei de Armistiţiu cu Naţiunile Unite, şi chestionat fiind de ce Kremlinul se arată în pretenţii mai puţin înţelegător decât fusese cu emisarii Mareşalului în lunile anterioare, a precizat fără nici o ezitare: «Pentru că Antonescu reprezenta poporul român [după alte surse: reprezenta autoritatea – n. n.], iar dvs. doar o aventură!»”.

Imediat după arestarea mareşalului Ion Antonescu şi a principalilor săi colaboratori, au fost luate primele măsuri care consfinţeau atât schimbarea de regim, cât şi reorientarea politicii externe a României.

“În jurul orei 20 a zilei de 23 august 1944 – aflăm din aceeaşi sursă – s-a emis Înaltul Decret Regal nr. 1619, prin care generalul C. Sănătescu a fost desemnat şef al primului guvern român instalat după doborârea regimului antonescian. Totodată s-a întocmit Decretul nr. 1620, prin care noul premier stabilea componenţa guvernului său, ce cuprindea, pentru prima dată în istoria contemporană a României, un reprezentant al PCR, în persoana lui Lucreţiu Pătraşcanu, cu rangul de ministru fără portofoliu şi de ad-interim la Justiţie. […] Documentele transmise la radio au fost recepţionate, bineînţeles, de unităţi ale Armatei Române din interior şi din zonele operative, şi ele le-au interpretat – fulger şi corect – drept un ordin de încetare imediată şi necondiţionată a luptei contra Naţiunilor Unite şi de întoarcere a armelor împotriva aliaţilor germani de până atunci”.

Dacă românii, şi în primul rând trupele aflate în luptă cu Armata Roşie pe frontul Moldovei, au interpretat Proclamaţia regală transmisă naţiunii pe posturile de radio drept anunţul încetării stării de război ca urmare a încheierii unui armistiţiu cu Uniunea Sovietică, nu tot la fel a fost ea înţeleasă la Kremlin. Pentru Uniunea Sovietică, armistiţiul cu România a fost semnat abia la 12 septembrie, la Moscova. Aşadar, un decalaj de 20 de zile, răstimp în care Uniunea Sovietică s-a considerat în stare de război cu România, cu toate consecinţele care decurg din starea de beligeranţă între două state. Timp de 20 de zile, Armata Roşie a repurtat victorii după victorii împotriva fascismului, zdrobind rezistenţa trupelor române şi germane, obligate să se retragă în derută. Au fost cucerite oraşe, au fost capturate importante cantităţi de material de război şi au fost făcuţi numeroşi prizonieri de război. Mai ales numeroşi prizonieri de război. La Moscova, victoriile obţinute împotriva Germaniei şi României pe frontul de operaţii din Moldova au fost sărbătorite prin tradiţionalele salve de tun.

Ce a însemnat însă de fapt decalajul de 20 de zile între data la care românii au crezut că s-a încheiat armistiţiul cu Uniunea Sovietică şi data reală a semnării unui document în acest sens cu guvernul de la Moscova, aceasta ne-o spune istoricul german Andreas Hillgruber (op. cit.):

“După ce a luat cunoştinţă de Proclamaţia Regelui Mihai I, din ordinul generalului Racoviţă [comandantul trupelor române de pe frontul Moldovei – n. n.], şeful Secţiei Operaţii din Marele Stat Major al Armatei Române, comandanţii unităţilor române au trimis parlamentari la comandanţii sovietici ai unităţilor din faţa lor. Sovieticii n-au acceptat însă propunerile de tratative, ci i-au considerat pe români prizonieri de război. În intervalul 24 august – 12 septembrie alţi 130.000 de soldaţi români aveau să ia drumul prizonieratului, adăugându-se celor 147.000 de prizonieri români capturaţi mai ales în timpul luptelor de la Stalingrad şi din Crimeea”.

În timp ce ostaşii români de pe frontul Moldovei, urmând înaltul ordin regal de a înceta să mai opună rezistenţă invaziei bolşevice, trăiau cumplita tragedie de a fi dezarmaţi şi luaţi prizonieri de război de către ruşi, regele Mihai I, de teama de a nu fi capturat de germani, se ascunde, împreună cu întreaga Curte Regală, undeva în fundul Olteniei. Despre acest moment din consecinţele imediate ale “Actului de la 23 August 1944” ne furnizează informaţii ziaristul Valentin Hossu-Longin în capitolul intitulat “Lung e drumul Gorjului…” din lucrarea sa Monarhia românească:

“Aici, la Dobriţa (30 km NV de Târgu Jiu), Suveranul a stat două săptămâni. Cum în apropiere se afla un teren improvizat de aviaţie (comuna Stăneşti), n-a pierdut ocazia să-şi continue lecţiile de zbor cu Udrischi. Vremurile fiind extrem de tulburi, tânărul rege era ţinut la curent cu tot ce se întâmpla în ţară. Pe micul «aerodrom» aterizau zilnic avioane de legătură cu care mesagerii aduceau şi duceau corespondenţa regală. Mihai I a semnat, în această perioadă, mai multe decrete, printre care documentele de numire şi instrucţiunile delegaţiei române pentru încheierea armistiţiului cu Moscova, declaraţia de război Germaniei etc. Tot aici a aflat amănunte despre barbarul bombardament nazist asupra Palatului Regal (la câteva ore după plecarea Sa!), arestarea personalului Legaţiei germane la Bucureşti, sinuciderea lui von Killinger, luptele de la Băneasa conduse de colonelul Marcel Olteanu, operaţiunile de dezarmare a hitleriştilor şi de înaintare a trupelor române spre Ardeal, despre intrarea ruşilor în Bucureşti ş.a.m.d. Aici a primit Suveranul un grup de corespondenţi de război englezi care l-au rugat să relateze pe larg desfăşurarea evenimentelor de la 23 august. În seara de 12 septembrie 1944, M. S. Regele Mihai I şi suita părăsesc satul şi se îndreaptă spre Bucureşti, unde sunt primiţi în gara Băneasa de întregul guvern, în frunte cu generalul Sănătescu, şi de o mulţime de oameni. Deoarece Palatul Regal devenise de nelocuit în urma bombardamentelor, s-a hotărât ca Regele şi Regina-Mamă să-şi stabilească reşedinţa la Palatul Elisabeta, de la Şosea, în apropierea Arcului de Triumf, de unde, peste 4 ani, va fi alungat de comuniştii lui Gheorghiu-Dej şi Petru Groza. Dar până atunci Regele şi Ţara aveau să treacă prin multe încercări puse la cale de vânzătorii neamului şi de cei veniţi pe tancuri sovietice”.

O relatare frumos ticluită de un autentic cronicar de Curte, care însă omite un fapt esenţial: nu ne spune cine le-a încredinţat puterea de a guverna “vânzătorilor de ţară” şi “celor veniţi pe tancuri sovietice”. Dar mai ales omite să ne spună cum trebuie judecaţi cei care au deschis larg porţile ţării prin care au pătruns nestingherite hoardele bolşevice, impunându-ne, fără vrerea noastră, legea lor. O judecată pe care o face, fără menajamente, Dr. Alexander Ronnett în Neam fără noroc sau blestemul lui Zamolxe, lucrare publicată la Chicago, în 1994:

“Pe 23 august 1944, regele Mihai cere armatei să înceteze lupta contra ruşilor, deoarece România a acceptat condiţiile de armistiţiu oferite de Aliaţi. Minciună uriaşă, minciună care a costat 150.000 de soldaţi duşi în Siberia, alte 200.000 de vieţi sacrificate în vest, jafuri asiatice pe întreg teritoriul ţării. Minciună care a sacrificat naţiunea pe altarul primitivismului comunist vreme de 45 de ani. Minciuna consta în aceea că Aliaţii au refuzat orice fel de armistiţiu, că ruşii nu promiseseră nimic, că la acea oră nu erau în curs nici un fel de tratative; ceea ce a făcut regele Mihai se numeşte act de capitulare necondiţionată, de încetare unilaterală a oricăror lupte, predând ţara bunului plac al inamicului. Pur şi simplu poporul şi armata au fost minţite! De ce? Regele Mihai ştia, ca şi Maniu şi Brătianu, ca şi liota de generali, că România fusese livrată Uniunii Sovietice încă din noiembrie 1943 de către anglo-americani; tratativele purtate fuseseră inutile. Sperau ei ca URSS să nu-şi ia marfa cumva? Speranţa îi descalifică total. Deci, după ce tratează şapte luni, regele proclamă capitularea necondiţionată! Garanţia: arestarea Comandantului Suprem, Ion Antonescu, inamicul public numărul unu al URSS, şi predarea lui către sovietici. Săvârşitu-s-a! În istoria statelor europene din ultimii 1500 de ani nu se cunoaşte cazul în care un rege să-şi predea inamicului pe propriul comandant; nu se cunoaşte cazul în care un rege să ordone propriei armate să depună armele înainte ca inamicul să i-o ceară! Regele Mihai de Hohenzollern a făcut această triplă crimă, pentru care istoria nu are cum să-l ierte: minţind, el şi-a trădat naţiunea al cărui suveran era; capitulând necondiţionat, a anulat juridic suveranitatea statului român; predându-şi comandantul propriei armate, a jertfit 230.000 de tineri în uniformă militară însetatei fiare bolşevice. Nu e de mirare că a fost decorat de sovieticii cu care  s-a «bătut»”.

Prin capitularea necondiţionată a României, Rusia bolşevică realiza două obiective de o importanţă deosebită, menite să-i netezească drumul spre supremaţia mondială. Primul, de natură strategică, oferea Armatei Roşii posibilitatea să facă un nesperat salt, cu eforturi minime, de pe linia Iaşi-Chişinău până la porţile Budapestei. La această performanţă militară de proporţii o contribuţie deloc neglijabilă a avut-o sprijinul oferit “cu generozitate” de România, care a angajat, cu pierderi considerabile de vieţi omeneşti, toată armata română din interior (275.000 de oameni) la efortul de pătrundere a comunismului în inima Europei. Cel de-al doilea obiectiv era de natură politică. Prin comunizarea României se crea precedentul apariţiei statelor satelite ale Uniunii Sovietice. Ideea scindării Europei în “zone de influenţă” nu numai că prindea contur, dar făcea primul pas spre înfăptuire.

O impresionantă caracterizare a contextului istoric în care s-a produs tragicul act de la 23 august 1944, ca un întreg care cuprinde toată naţiunea, o datorăm lui Pamfil Şeicaru. În eseul intitulat Politica aistorică, publicat în 1972 la Madrid, unde se afla în exil, după ce regimul comunist îl osândise la moarte, Marele ziarist rosteşte o necruţătoare, dar dreaptă sentinţă de condamnare în faţa istoriei a grupului de complotişti în frunte cu fostul rege Mihai I, care, animaţi de meschine interese personale, nu au pregetat să comită odiosul act de trădare a prezentului şi viitorului poporului român:

“Războiul României contra Rusiei sovietice (ca şi războiul Finlandei) a fost dictat de voinţa noastră de existenţă. Am fost nenorocoşi. Hitler şi toată politica provocatoare a Germaniei naţional-socialiste au împiedicat Occidentul să vadă Rusia sovietică şi garnizoanele ei ideologice instalate în toate ţările, pregătindu-se metodic pentru lupta finală. Astăzi războiul dus de România contra căpcăunului din nesfârşitele stepe îşi află o totală ratificare. Fiecare mormânt românesc care jalonează drumul trupelor noastre de la Prut până la Caucaz şi Volga mărturiseşte dreptatea cauzei noastre. Acei care în Octombrie 1944 pledau culpabilitatea României, abia în 1951 au descoperit pericolul rusesc. Era şi timpul să se ajusteze când democraţiile Occidentului, temându-şi propria lor existenţă, au dat noul cuvânt de ordine.

Dacă războiul a fost o patetică verificare a potenţialului moral şi material al naţiunii, în acelaşi timp a fost şi o penibilă verificare a incapacităţii democraţiei române, care a angajat destinul poporului român în graba cu care s-a precipitat să impună ţării, printr-o îndrăzneaţă mistificare, capitularea.

Democraţia finlandeză a ştiut să termine un război nenorocos, limitând dezastrele unei înfrângeri. Ce s-a salvat prin lovitura de stat de la 23 august? Vieţi omeneşti? Cine are curajul să facă inventarul vieţilor omeneşti suprimate de trupele ruseşti numai în primele două luni după capitulare? Ce s-a salvat prin gloriosul act de eliberare? Când vom face – ca să întrebuinţez o expresie a lui Georges Sorel – filozofia ipocritei laşităţi?

Generalul Weygand a rostit un cuvânt teribil pentru a caracteriza exuberanţa cu care Laval se bucura de armistiţiu: «se tăvăleşte ca un câine în propria lui murdărie». Cum ar trebui să fie calificat nestăpânitul entuziasm al oamenilor politici, exponenţi ai democraţiei române, manifestat după izbutirea loviturii de stat din 23 sugust 1944?

Şi după?… Cu ce frenezie au fost batjocorite sacrificiile unei armate eroice! Cu ce îndrăzneală unică s-a răsturnat tabla de valori etice, preamărindu-se actele de spionaj în favoarea unor puteri străine, dându-se oricărei acţiuni trădătoare un titlu de recunoştinţă naţională şi etichetând ca criminali de război pe cei care participaseră la lupta împotriva Rusiei sovietice; iată ce defineşte conţinutul ideologic al aşa-zisei democraţii române. La nici un popor istoria nu a înregistrat un caz similar de orgie a renegării naţionale. Nu numai că s-au predat armatei Rusiei sovietice 170.000 de ostaşi căliţi în trei ani şi două luni de război, dar s-au surpat rezistenţele morale ale naţiei prin violenţa cu care partidele democrate au pledat culpabilitatea României, în speranţa că-şi vor asigura titluri la recunoştinţa învingătorilor”.

Ca o regulă sacrosanctă pentru istoricii de totdeauna şi de pretutindeni, studiul istoriei se face începând cu izvoarele, cu trecutul îndepărtat, şi apoi, urmând succesiunea cronologică a evenimentelor, se ajunge la ceea ce se cheamă istoria recentă. Aşadar, de la cauze spre efecte. Iată însă că istoricul german Hellmut Diwald (n. 1929) propune şi realizează o răsturnare totală a perspectivei istorice în monumentala sa operă Geschichte der Deutschen (Istoria germanilor). Pentru istoricul german, spre a face cunoscut trecutul, a-l aduce în actualitate, nu trebuie să începi cu trecutul îndepărtat, ci de acolo unde consecinţele procesului istoric sunt încă vii în conştiinţele oamenilor, adică de la istoria recentă spre trecut, de la efecte spre cauze. În spiritul acestei originale concepţii asupra cronologiei, profesorul Diwald începe Istoria germanilor cu Conferinţa de la Yalta, şi apoi merge înapoi, pas cu pas, pe parcursul a 760 de pagini de text dens, până în anul 919, când ducele Saxoniei, Heinrich I, a fost regele primului Reich german. Şi cum acest “alt fel” de a parcurge istoria nu e numai interesant, dar şi convingător pentru înţelegerea cauzelor prezentului, nefericitului nostru prezent, caracterizat prin incapacitatea de a ne rupe de trecutul comunist, îl vom utiliza. Parcurgând, pas cu pas, drumul înapoi al istoriei noastre recente, cercetătorul obiectiv ajunge inevitabil la “Actul de la 23 August 1944”. Atunci s-a petrecut răul cel mare, ale cărui consecinţe le resimţim din plin până în ziua de astăzi.

Neobositul cercetător al arhivelor occidentale, Nicolae Baciu, ne furnizează dovezile în sprijinul afirmaţiei de mai sus:

“Nu am crezut niciodată că neînsemnatul Partid Comunist Român ar fi jucat vreun rol în «rezistenţa» contra germanilor în România sau contra guvernului Antonescu. Am considerat totdeauna că ei şi-au creat după război state de serviciu şi merite ca să-şi umple piepturile şi să-şi înalţe călcâiele. Dar trebuie să mărturisesc că m-am înşelat, cel puţin în ceea ce priveşte rolul lor în actul de la 23 august 1944. Domnul Mircea Ioaniţiu [secretarul particular al regelui Mihai I, autor al unei broşuri în care relatează faptele petrecute la Palatul Regal la 23 august – n. n.] ne precizează în broşura sa că Lucreţiu Pătrăşcanu, şeful Partidului Comunist Român, într-o şedinţă conspirativă de la Palat, a cerut ca «delegatul militar al partidului să participe la pregătirea operaţiilor militare plănuite de comitetul militar» al complotiştilor şi pregătite de colonelul Dumitru Dămăceanu. Aceste consfătuiri aveau loc într-o casă din Calea Moşilor, ne spune autorul broşurii, unde a participat şi el la întrunirea din noaptea de 13/14 iunie, unde în afară de Pătrăşcanu se afla şi inginerul «Ceauşu». În realitate acest inginer era ofiţerul român Emil Bodnăraş (Bodnarenko), dezertor, refugiat în Uniunea Sovietică şi paraşutat în România în primăvara lui 1944. Domnul Mircea Ioaniţiu nu ne spune cine mai era prezent la aceste consfătuiri, dar asupra acestei chestiuni am găsit surprinzătoare detalii într-o broşură la biblioteca – Public Library – din New York. Este vorba de cărticica Insurecţia naţională antifascistă din August 1944, publicată în România de istoricul Aurică Simion. Iată ce găsim în această carte oficială comunistă asupra consfătuirii de la 13/14 iunie din Calea Moşilor:

«În primăvara anului 1944 erau tot mai frecvente întâlnirile pe care delegaţii Partidului Comunist le aveau cu reprezentanţi ai cercurilor Palatului. În noaptea de 13/14 iunie 1944 a avut loc, la iniţiativa Partidului Comunist, o şedinţă conspirativă cu reprezentanţi ai Palatului şi Armatei: generalii Constantin Sănătescu şi Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Dămăceanu, Ioan Mocsonyi-Stârcea, Mircea Ioaniţiu şi Grigore Niculescu-Buzeşti. Cu acest prilej, Bodnăraş a criticat orientarea cercurilor Palatului de a reduce acţiunea de răsturnare a lui Antonescu la o simplă lovitură de palat, înfăptuită de un grup restrâns de persoane, şi de a evita o participare mai largă a maselor la luptă. Emil Bodnăraş a prezentat planul Partidului Comunist, care prevedea răsturnarea prin forţă a dictaturii militare fasciste, scoaterea ţării din războiul hitlerist şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste. După vii discuţii, cei prezenţi au aprobat planul elaborat de P.C.R. Pentru pregătirea acţiunii armate s-a propus crearea unui comitet militar, din care să facă parte generalii Gheorghe Mihail, C. Vasiliu-Răşcanu şi colonelul Dumitru Dămăceanu. La 15 iunie, generalul Constantin Sănătescu a comunicat acordul regelui cu privire la cele de mai sus».

S-a înţeles bine? În timp ce armata română lupta şi murea în apărarea fruntariilor asaltate de sovietici, reprezentanţii Palatului erau prezenţi la consfătuiri cu Pătrăşcanu şi Bodnarenko-Bodnăraş, emisar al Moscovei!” (N. Baciu, Agonia…, cap. “Comuniştii şi complotul de la Palat”).

Cât priveşte consecinţele succesului loviturii de stat prin care a fost răsturnat regimul Antonescu şi s-au întors armele împotriva fostului aliat, chiar şi comentatorii occidentali, care şi-au manifestat deschis aprobarea pentru actul de la 23 august, ca şi pentru cei care au fost angajaţi în înfăptuirea lui, nu pot trece cu vederea caracterul lor dezastruos – atât pentru ţară, cât şi pentru populaţie. Ziaristul american Reuben H. Markham, trimis special al publicaţiei Christian Monitor, “înconjurat tot timpul şederii în România de atenţiile afectuoase ale domnului Maniu şi ale colaboratorilor săi”, nu se abate de la linia principiilor deontologice ale profesiunii, prezentând realitatea din ţară fără a menaja “aliatul sovietic”. Titlul cărţii publicate după reîntoarcerea în lumea liberă, Rumania under the soviet yoke, din care reproducem un scurt fragment, este grăitor în acest sens:

“Acest armistiţiu a predat România cu mâinile şi picioarele legate Uniunii Sovietice şi a arătat că Marea Britanie şi Statele Unite au capitulat în faţa Rusiei. Rezultatul loviturii de stat încercate şi realizate de Rege şi Maniu a fost să facă din România un stat vasal Uniunii Sovietice. Rusia avea aşadar, oficial, puterea de a controla jurnalele radio şi adunările, să suspende activitatea oricărei organizaţii, să aresteze pe orice român, declarându-l criminal de război sau inamic al aliaţilor (al Rusiei). Ea putea să ceară sumele pe care le dorea ca să-şi acopere cheltuielile de război, să ia orice instalaţie şi orice uzină ca pradă de război. Ambasadorul Statelor Unite la Moscova nu numai că a consimţit totul, dar a împins cu putere România să accepte, după cum Hitler, în 1940, împinsese România să dea Basarabia Uniunii Sovietice”.

O realitate tragică, pe care dacă ziaristul R. M. Markham o constată, omul politic Iuliu Maniu o trăieşte împovărat de conştiinţa responsabilităţii de a-şi fi dat girul moral, fără de care este greu de presupus că lovitura de stat ar fi reuşit. La numai trei luni de la actul de la 23 August, Burton Berry, reprezentantul american în Comisia Aliată de Control de la Bucureşti, în telegrama din 9 decembrie, relata următoarele superiorilor săi de la Secretariatul de Stat:

“Seara trecută, Maniu mi-a spus că dacă ar fi ştiut că li se va da mână liberă sovieticilor să aplice termenii armistiţiului, nu l-ar fi sfătuit pe Rege să semneze armistiţiul. Era supărat că presiunea sa şi acţiunea românească ce a rezultat din aceasta au făcut ca linia Focşani-Galaţi, care ar fi trebuit să fie menţinută mult timp, să avanseze până la porţile Budapestei […]. Era convins că forţele democratice occidentale aveau să păstreze o Românie independentă şi suverană. Dar astăzi totul arată că nu aceasta fusese intenţia acestor forţe. Dimpotrivă, se părea că Uniunea Sovietică plănuia deliberat să comunizeze România, în timp ce forţele democratice asistau pasive”.

La data la care omul politic român, unul dintre autorii morali ai “Actului de la 23 August”, îşi exprima mâhnirea faţă de pasivitatea democraţiilor occidentale, care nu făceau nimic pentru a împiedica procesul de comunizare a ţării, nu ştia că la 9 octombrie 1944, la Moscova, Churchill vânduse deja România lui Stalin, cu acte în regulă, şi că Roosevelt era perfect de acord, la rândul lui, cu această nedreaptă înţelegere secretă de la Kremlin… (Capitolul următor)

Gabriel CONSTANTINESCU

(Cap. XXVII din vol. Şah la rege. Declinul monarhiei române în secolul XX, Editura Christiana, Bucureşti, 2007)

Citiți și:

2 thoughts on “Şah la rege. Declinul monarhiei române în secolul XX (II)

  1. Trebuie avut in vedere contextul militar general, complet nefavorabil Germaniei:

    1) In vest, dupa debarcarea din Normandia, Germania pierduse vreo 30 de divizii in luptele ce au urmat; cele din Paris si din sud-vestul Frantei prtactic fara lupta predandu-se. Imediat a urmat debarcarea din sudul Frantei care nu a intampinat nici o rezistenta. Germania se mai lupta practic cu fortele de la est de Paris.

    2) Pe frontul de este se incheiase operatiunea ruseasca Bagration (22 iunie – 19 august), in urma careia au fost aproape complet distrus Grupul de Armate Centru şi a trei dintre armatele componente: Armata a 4-a, Armata a 3-a Panzer şi Armata a 9-a.
    https://ro.wikipedia.org/wiki/Opera%C8%9Biunea_Bagration

    3) Pentru armata germana, cel mai important lucru pe care il oferea Romania era petrolul.
    Cum puteai incheia armistitiu cu aliatii si fara sa-i mai dai lui Hitler petrol ?
    Cum puteai incheia armistitiu cu Hitler fara sa-i mai garantezi livrarea de petrol.

    4) Desi Churchil a insistat foarte mult, SUA nu au permis o debarcare in Balcani, in Croatia macar.

    5) Inainte de intelegerile de la Ialta, au fost intelegerile de la Teheran, din 1943 – despre care se vorbeste mai putin. La Ialta a fost o detaliere. Multi istorici militari considera ca dupa batalia nedecisa de la Kusrk, Germania pierduse razboiul din est: nu mai avea ce opune zecilor de mii de blindate, pe care Stalin le producea in serie.

    Statisticile partinitoare Discovery arata clar: rusii au produs in perioada 1941-1945 aproape 40.000 de blindate, majoritatea T34. Nemtii 6000 Panther si Tiger. Dupa Kursk numarul de blindate coplesitor a a decis soarta razboiului din Est.

    PS: In vara lui 1942, armata germana a trecut de muntii Caucaz, si doreau sa ocupe campurile petrolifere din Baku. Stalin a primit 1000 de tancuri de la anglo-americani, iar armatele germane s-au oprit in camp deschis inainte de a porni asaltul impotriva orasului Tbilisi, deoarece nu aveau suficiente blindate.

  2. >Ea nu reuşeşte decât să scoată mai pregnant în relief caracterul de complot al actului respectiv,

    Cred ca se face confuzia intre rege si presedinte.
    Intr-o monarhie de drept divin, un rege raspunde doar in fata lui Dumnezeu.
    Prin urmare un rege nu are cum „sa comploteze”.

    In sec al V lea, imparatul Teodosie cel Mare innabuse sangeros o rascoala in Tesalonic.
    reprimarea se sodeaza cu zeci de mii de morti. Sf Ambrozie il mustra si-l opreste de la impartasanie. Regele se pocaieste sincer, isi face canonul dupa care lucrurile reintra in normalitate. Si cu asta basta.

    ASTEA SUINT MARILE DEZAVANTAJE ALE MONARHIEI.
    POTI SA AI REGE CRIMINAL, ASEMENEA LUI Carol al II lea – nu exista decat rugaciunea la Dumnezeu, pentru imblanzire.
    Un caz extrem, mai multi sfinti s-au rugat pt moartea lui Iulian Apostatul: si rugaciunea a fost ascultata de Dumnezeu.

    TOTUSI PE ASEMENEA NEMERNICI DUMNEZEU LE IA PUTERE: LOR SI URMASILOR LOR.

    Personal il consider ca pe un rege nevrednic – ca sa fiu politicos.

    Tradarea lui este semnarea Declaratiei de la Budapesta din iunie 1989 cand a considerat Transilvania ca teritoriu de complementaritate al romanilor si maghiarilor.
    Lepadarea de predania Bisericii prin casatoria cu o catolica care nu a trecut la ortodoxie.
    Lepadarea de neamul romanesc: nu si-a invatat copiii limba romana !

    In urma actului din 23 august 1944, Romania a primit de la Stalin partea de Transilvanie rapita de maghiari in 1940.
    Cand a luat aceasta hotarare Stalin a justificat: Dau acest teritoriu Romaniei, deoarece romanii ai luptat alaturi de noi contra nemtilor. Ungaria a luptat pana la sfarsit alaturi de armatele germane.

    Cum ar fi reactionat Stalin daca Romania a fi luptat alaturi de Germania „pana la sfarsit”, iar ungurii ar fi reusit un 23 august ?

Spune-ți părerea