Şah la rege. Declinul monarhiei române în secolul XX (IV)

de

Capitolul XXIX [1946-1947: Trădări peste trădări, compromisuri peste compromisuri]

După recunoaşterea guvernului Petru Groza de către Statele Unite şi Marea Britanie, în februarie 1946, în România procesul de comunizare a devenit “starea de normalitate”. Cei ce conduc efectiv ţara sunt consilierii sovietici. Prezenţa masivă a trupelor de ocupaţie era argumentul care le conferea dreptul de decizie nu numai în instituţiile statului, dar chiar în viaţa privată a cetăţenilor.

Cât priveşte personalităţile politice autohtone care au condus destinul României în primii ani după capitularea de la 23 august 1944, acestea au fost recrutate din rândul speciei devertebrate cunoscute sub denumirea de “tovarăşi de drum”.

Spre deosebire de comuniştii autentici, păstraţi de partid în rezervă, “tovarăşii de drum”, figuri de tristă amintire, prezentau pentru Kremlin un dublu avantaj. Pe de o parte, slugărnicia faţă de patronul sovietic îi făcea să-şi îndeplinească sarcinile primite cu zelul caracteristic neofitului, dar şi pentru a li se uita trecutul, nu întotdeauna imaculat în raport de standardele comuniste, iar pe de altă parte, fiind nume cunoscute din viaţa politică interbelică, constituiau un paravan în spatele căruia agenţii comunişti puteau manevra în voie, protejaţi de privirile Occidentului. Din păcate pentru prestigiul şi viitorul monarhiei române, în acest context dezonorant, pe primul loc se află regele Mihai I. Un “merit” pe care sovieticii n-au întârziat să i-l recunoască. La 20 iulie 1945, Stalin i-a conferit suveranului României cea mai înaltă distincţie militară a Uniunii Sovietice, Ordinul Victoria, “pentru că a permis o schimbare decisivă a politicii române, rupând (alianţa) cu Germania hitleristă şi trecând alături de Naţiunile Unite într-un moment când înfrângerea germană nu era evidentă”.

“Pentru luptătorii români, acei care s-au jertfit pentru salvarea ţării pe teatrul de operaţii din sudul Rusiei şi apoi în Moldova, Basarabia şi Bucovina, această decorare a însemnat o usturătoare insultă, dar pentru Regele Mihai era răsplata actului de la 23 august, când – prin capitularea ordonată soldatului român – a deschis porţile României, pe unde au invadat armatele ruse în toată Peninsula Balcanică şi în Câmpia Tisei, şi a permis ocuparea fără lupte a României” (P. Chirnoagă, op. cit.).

În evoluţia situaţiei politice din România postbelică, anul 1946 are o importanţă deosebită. Este anul în care, în ţară, regimul comunist îşi dobândeşte formal legitimitatea prin “alegeri libere”, iar la Paris se desfăşoară lucrările Conferinţei de Pace, la capătul cărora, la 10 februarie 1947, este semnat Tratatul de Pace între Naţiunile Unite şi România.

Primele alegeri de după actul de la 23 august 1944 au avut loc conform prevederilor unei noi legi electorale, concepute de guvernul Groza şi promulgată de rege la 14 iulie 1946. Cât de “libere” au fost aceste alegeri, românii care au trăit pe viu evenimentul îşi mai aduc aminte. Cei care însă cunosc istoria noastră recentă din surse comuniste sunt victimele unei acţiuni deliberate, nu numai de dezinformare, dar chiar de spălare a creierului. Ca urmare, restabilirea adevărului cu privire la acest eveniment tragic din istoria noastră recentă este imperios necesară. Aceasta, pentru o justă orientare politică şi o corectă atitudine morală. În acest scop, următoarea evaluare a alegerilor din 19 noiembrie 1946, dintr-o sursă independentă, este lămuritoare. Este vorba de lucrarea istoricului R. J. Wolff, intitulată The Balkans in our Time, din care prof. Ghiţă Ionescu de la Universitatea din Manchester reproduce următorul fragment:

“Comuniştii nu aveau însă, în mod evident, nici o intenţie de a respecta aranjamentul de la Moscova [adoptat la Conferinţa miniştrilor de Externe ai Statelor Unite, Angliei şi Uniunii Sovietice din decembrie 1945 – n. n.]. Deşi Partidele Ţărănesc şi Liberal au primit permisiunea de a-şi tipări ziarele, distribuirea lor a fost sabotată. Bătăuşi au invadat întrunirile opoziţiei politice şi îi loveau cu sălbăticie pe participanţi; arestările s-au înmulţit, protestele Statelor Unite şi Angliei au fost ignorate pur şi simplu. Guvernul nu a putut ţine nici măcar alegeri falsificate până când nu a intimidat şi sfărâmat cât mai mult opoziţia.

Legea electorală asigura toate avantajele comuniştilor. Centrele electorale au fost aşezate în fabrici şi cazărmi, unde agenţii F.N.D. au putut exercita o presiune directă asupra muncitorilor şi soldaţilor. Listele electorale au fost întocmite în grabă, astfel încât nu s-a putut face nici un control asupra erorilor. Femeilor li s-a dat dreptul de vot pentru prima dată, iar fasciştilor, membrilor Gărzii de Fier şi celor care din propria lor voinţă luptaseră împotriva aliaţilor li s-a luat dreptul de vot… În ajunul alegerilor, aliaţii occidentali au protestat încă o dată împotriva acestor practici, însă guvernul Groza a respins aceste proteste, de vreme ce URSS nu li se alăturase, adăugând că Statele Unite şi Anglia se făceau vinovate de un nejustificat amestec în treburile interne ale României. La 19 noiembrie 1946, poporul român s-a prezentat la vot în nişte alegeri în care toate mijloacele de furt, violenţă şi lipsă de scrupule ce s-au văzut vreodată în Balcani au fost utilizate din plin” (apud Ghiţă Ionescu, op. cit.).

Rezultatele acestei adevărate crime politice, îndreptate împotriva fiinţei neamului românesc, se cunosc. Frontul Partidelor Democrate (comuniştii împreună cu “tovarăşii de drum”) – 347 de mandate, naţional-ţărăniştii – 33 şi liberalii – 3! România avea un Parlament aşa cum şi-l dorise Andrei Ianuarevici Vîşinski!

La 29 iulie 1946, dându-se curs hotărârilor luate la Conferinţa de la Potsdam, se deschid lucrările Conferinţei de Pace de la Paris, la care urma să se stingă starea de război între cele 22 de naţiuni, în frunte cu Statele Unite, Anglia, Uniunea Sovietică şi Franţa, învingătoarele din cel de-al doilea război mondial, şi statele foste satelite ale Germaniei.

“Delegaţia română era condusă de Gheorghe Tătărescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, însoţit de un număr surprinzător de mare de experţi diplomatici şi economici din vechiul regim. Această situaţie reflectă jalnica lipsă de specialişti a Partidului Comunist în acea perioadă, însă, în acelaşi timp, compoziţia delegaţiei fusese cu grijă întocmită de guvernul Groza pentru a încerca să convingă delegaţiile occidentale şi guvernele lor că delegaţia României nu e doar un exponent al Moscovei. În cursul întâlnirilor pe coridoarele Palatului Luxembourg (care găzduia Conferinţa) a fost activă şi o delegaţie neoficială a exilaţilor români. Ei au ridicat unele chestiuni speciale şi au distribuit diferite memorii, care erau necesare, deoarece delegaţia guvernamentală română nu putea lupta pentru interesele ţării în nici o chestiune care venea în conflict cu interesele Uniunii Sovietice” (ibidem).

Dar “tovarăşii de drum” din care era alcătuită delegaţia României au refuzat orice colaborare cu românii din exil, care şi-au oferit atât profesionalismul consacrat în problemele puse în discuţie, cât şi dragostea de ţară. Teama de consecinţele nerespectării directivelor primite de la Bucureşti era atât de mare, iar slugărnicia faţă de sovietici atât de dezgustătoare, încât i-a indignat pe delegaţii occidentali. În consecinţă, nici o mirare că la Conferinţa de Pace România nu a avut prieteni.

“România a fost tratată cu o severitate mai mare decât alte ţări ale Axei. Condiţiile Tratatului de Pace sunt mai aspre decât cele din Convenţia de Armistiţiu. Tratatul de Pace era un tratat de vasalitate, de totală înfeudare Uniunii Sovietice. Toată lumea uitase principiile Chartei Atlanticului, de Declaraţia Drepturilor Omului şi de alte asemenea prostii retorice. Principiile au fost aruncate la lada de gunoi. Dreptul la autodeterminare al poporului român a fost subordonat intereselor de securitate ale Rusiei şi «necesităţii de a avea guverne prietene de-a lungul fruntariilor». «Cobeligeranţa», care ar fi permis României să aibă un tratament mai favorabil şi care a fost exprimată în Convenţia de Armistiţiu, n-a fost recunoscută, deşi 20 de divizii româneşti, întreaga aviaţie şi întreaga flotă au luptat eroic alături de Aliaţi, până la sfârşitul războiului. Cu toate că armata română a suferit pierderi înfiorătoare (circa 50% din efective), condiţia de cobeligeranţă nu i-a fost recunoscută. Ba mai mult, soarta prizonierilor români, peste o jumătate de milion de oameni, siliţi să accepte condiţii de muncă mai barbare decât ale ocnaşilor, nu a fost reglementată. Imensa masă a prizonierilor devenise instrument de şantaj în mâinile Uniunii Sovietice.

Când s-a fixat volumul despăgubirilor, nu s-a ţinut seama de situaţia disperată a României şi nici de tot ce luaseră ruşii timp de doi ani, sau de milioanele de dolari cheltuite cu întreţinerea armatei şi funcţionarilor sovietici în România. Cifra de trei sute de milioane de dolari reprezenta o falsificare grosolană. În realitate, cu tot ce au luat şi au primit trupele de ocupaţie, cifra reparaţiilor se apropie de două miliarde de dolari, aşa cum a subliniat delegatul american Willard Thorp.

În privinţa clauzelor politice, Tratatul de Pace pomenea despre organizaţii de tip fascist, ca şi de pedepsirea criminalilor de război, fără să se dea nici cea mai mică definiţie juridică cu privire la aceste noţiuni şi fără să fie stabilită o instanţă de supraveghere sau de recurs. Aceste clauze erau puse în aplicare de guvernul Groza, guvern denunţat ca nereprezentativ, arbitrar şi abuziv de către Aliaţi.

Problema Basarabiei şi Bucovinei, străvechi provincii româneşti, nu a fost ridicată decât în Memoriul întocmit de Grigore Gafencu. Guvernul român n-a îndrăznit nici măcar să pomenească despre ţinutul Herţei. Pentru el problema fusese rezolvată încă din 1924, când, la Congresul Partidului Comunist, Ana Pauker declarase că Basarabia e pământ rusesc” (N. Baciu, Yalta…, ed. cit.).

Cea mai sugestivă caracterizare a celor cinci tratate de pace semnate la Paris o face André Fontaine prin chiar titlul capitolului din cartea sa Istoria războiului rece, în care analizează acest eveniment: “Cinci tratate şi nici o pace”… În schimb, James Byrnes, ministrul de Externe al Statelor Unite (şi, într-un anumit fel, artizanul acestei înfăptuiri) vede lucrurile altfel:

“Această Conferinţă de Pace a fost un succes”. Succes?! Pentru cine?!

Edificator pentru situaţia politică din România, după alegerile din 19 noiembrie 1946 şi în timp ce lucrările Conferinţei de Pace de la Paris erau în plină desfăşurare, este Raportul pe care reprezentantul american în Comisia Aliată de Control de la Bucureşti, Burton Berry, îl înaintează superiorului său, Secretarul de Stat de la Washington, la sfârşitul lunii noiembrie 1946. Telegrama, cu menţiunea “Secret-Urgent”, este descoperită de Nicolae Baciu în arhivele americane şi apoi publicată de acesta: “Ieri dimineaţă, Regele României mi-a trimis un mesaj urgent şi personal, cerându-mi să-i primesc în mod privat pe mareşalul curţii, pe secretarul său particular şi pe unul din consilierii săi apropiaţi. Am cinat împreună cu ei trei şi cu dl. Melbourne [unul din adjutanţii săi – n. n.]. Toţi trei au fost de acord că alegerile au fost antidemocratice şi rezultatele falsificate. Problema este ce trebuie să facă regele în faţa acestor alegeri falsificate? Toţi trei au fost de acord că popularitatea regelui s-a micşorat în ultimele luni, că ruşii tolerează pe rege numai atâta vreme cât el reprezintă o forţă în ţară, că sancţionarea regală a alegerilor astfel falsificate va dăuna şi pe mai departe prestigiul regelui. Că atunci când prestigiul regelui se va stinge, ruşii nu vor pierde timp să se debaraseze de el. Ei mi-au amintit că parlamentul se deschide la 1 decembrie şi că obiceiul este ca regele să-l deschidă în persoană, citind mesajul tronului. Prin acest act, regele acceptă în felul acesta rezultatul fraudulos al alegerilor şi actele parlamentului «ales» prin aceste fraude. Dar mai departe de aceste observaţii cei trei nu au mai fost de acord, secretarul particular al regelui [desigur dl. Mircea Ioaniţiu – n. n.] a susţinut că regele are obligaţia faţă de poporul român de a refuza să accepte rezultatele acestor alegeri falsificate, indiferent de acţiunea sau pasivitatea americanilor şi britanicilor. El a adăugat că ştie că, luând această poziţie, regele va intra din nou în conflict deschis cu guvernul Groza şi cu sovieticii. Aceasta va mări pericolul personal şi poate să însemne chiar abdicarea. Dar aceasta înseamnă în acelaşi timp că până la sfârşitul domniei sale regele s-a conformat voinţei poporului său. Dar dacă el va accepta rezultatul alegerilor, va fi tolerat de ruşi încă un timp oarecare, însă până la urmă va fi obligat oricum să plece, şi poate chiar mai curând, fiindcă el devine un rege fără nici un suport popular. Mareşalul curţii crede că regele trebuie să câştige timp, să accepte rezultatul alegerilor şi să deschidă în persoană parlamentul, afară de cazul când anglo-americanii îl sfătuiesc să nu o facă. Al treilea român [cu siguranţă Savel Rădulescu, diplomat liberal – n. n.] mi-a reamintit că prin actul de la 23 august 1944 regele a devenit simbolul guvernării de uniune naţională, iar prin actul de la 20 august 1945 [greva regală – n. n.], simbol al rezistenţei naţionale. De la această dată regele a pierdut din popularitatea sa, decorându-l pe Groza, confirmând sentinţa de moarte a mareşalului Antonescu, acceptând demiterea a sute de ofiţeri din armată, acceptând şi semnând legea electorală şi astfel asociindu-se în mod public cu oficialităţile sovietice. El a adăugat că, dacă regele va accepta rezultatul fraudulos al alegerilor, el îşi va distruge singur ultima lui legătură cu poporul şi raţiunea sa de a fi. El nu poate fi un trădător faţă de sine însuşi. Trebuie deci să refuze să accepte rezultatul alegerilor. În acelaşi timp, a încheiat acest consilier, americanii şi britanicii nu pot face altceva decât să refuze aceste alegeri. Opt note de protest au fost înmânate guvernului Groza, pe care acesta le-a respins cu impertinenţă. În virtutea obligaţiilor asumate faţă de România la Yalta, Potsdam şi Moscova, anglo-americanii nu pot accepta să fie trataţi astfel şi să mai spere să fie priviţi în Europa de răsărit ca luptători pentru democraţie. Regele, americanii şi britanicii sunt toţi trei în aceeaşi barcă şi toţi trei trebuie să refuze să accepte rezultatul falsificat al alegerilor din România” (N. Baciu, Agonia…, cap. “Regele României, prizonier politic sovietic”, ed. cit.).

După ce subliniază valoarea conţinutului acestui raport (“Ce admirabilă poziţie de demnitate americană şi democraţie la Burton Berry cu această ocazie!”), Nicolae Baciu adaugă cu amărăciune că, rămas singur, prizonierul sovieticilor, regele României deschide parlamentul comunist la 1 decembrie 1946. Prizonierul lor prin impotenţa anglo-americanilor, el mai “câştigă” un an. Anul 1947 îi găseşte pe comuniştii români cu toate obiectivele atinse: un parlament în care aveau 347 de mandate, faţă de cele 36 ale opoziţiei, şi un tratat de pace care satisfăcea toate interesele Kremlinului în România. Cât priveşte situaţia din ţară şi starea de spirit a românilor după mai bine de doi ani de ocupaţie sovietică, iată ce scrie Ghiţă Ionescu (op. cit):

“Amărăciunea, neliniştea şi mânia erau fără precedent în România. Din nou oamenii şi-au pus nădejdea în Rege, care erau siguri că va refuza deschiderea Parlamentului. Când el a făcut însă acest lucru, acţiunea sa a fost şi mai puţin bine privită decât de obicei şi s-au auzit critici de la cei ale căror rude şi prieteni erau deja în închisori, lagăre de concentrare sau ascunşi. Într-adevăr, după alegeri şi după consolidarea comuniştilor la putere, persecuţiile au luat forma unei terori organizate, care a luat amploare. Se auzea acum că zeci de mii de oameni dispăreau, mare parte din ei în lagăre şi temniţe, unii se ascundeau în munţi, unde se instituiseră puncte de întâlnire, iar alţii plecau în străinătate”.

Pentru conducătorii opoziţiei anticomuniste, în condiţiile în care aparatul de represiune organizat şi condus de “consilieri sovietici” era din ce în ce mai eficace, devenise evident că lupta nu se putea duce numai în ţară.

“Ea trebuia extinsă în afară, de unde putea veni un ajutor. Cel puţin aşa a crezut Iuliu Maniu. De aceea el a încercat să convingă misiunea anglo-americană să uşureze plecarea din ţară a câtorva fruntaşi ai partidului său, fiindcă «el nu era mulţumit de cei care erau în străinătate». După el, ei erau «slabi». Misiunile nici nu voiau însă să audă” (N. Baciu, Agonia…, ed. cit.).

Dar Iuliu Maniu nu s-a descurajat în faţa opacităţii şi indiferenţei propovăduitorilor democraţiei în lume.

“La 13 martie 1947, el s-a prezentat la reprezentantul politic american la Bucureşti, acelaşi binevoitor Burton Berry – ne informează în continuare Nicolae Baciu –, cu un memoriu colectiv al partidului său, al celui liberal şi al celui socialist. Cu această ocazie, Iuliu Maniu a spus reprezentantului Americii că el este gata să răstoarne guvernul Groza şi cere sfatul şi sprijinul anglo-american pentru a o face. Iată în traducere, în părţile esenţiale, textul telegramei trimise de Burton Berry subsecretarului de stat Dean Acheson: «Maniu mi-a spus că partidul său vrea să răstoarne guvernul minoritar şi dictatorial actual, ce ruinează ţara. Planul său nu implică o revoluţie, dar s-ar putea să fie şi oarecare vărsare de sânge. Înlăturarea guvernului Groza nu se putea face decât cu concursul a trei elemente: poporul român, regele şi marile puteri. Poporul s-a pronunţat prin votul masiv dat contra acestui guvern la recentele alegeri. Regele – după spusele lui Maniu – este de acord. Atitudinea guvernelor american şi britanic este de aflat. De aceea a venit să mă vadă, ca să afle atitudinea noastră… Am adăugat că trebuie să refer propunerea dumisale la Washington pentru studiere…». Mesajul telegrafic al reprezentantului american în Comisia Aliată de Control a ajuns în mâna superiorului său direct, subsecretarul de Stat Dean Acheson, aflat la Moscova, unde participa la conferinţa celor trei miniştri de Externe. Răspunsul acestuia, datat 19 martie 1947 – top secret, suna astfel: «Informaţi vă rog pe Maniu că, cu toate că guvernul Statelor Unite nu aprobă procedura dictatorială a guvernului minoritar Groza, care este contrară principiilor democratice ale Statelor Unite, la care ele ţin cu tărie, guvernul Statelor Unite nu poate sprijini sau preconiza răsturnarea guvernului prin violenţă, cu posibile grave urmări pentru poporul român. Acheson»”.

Urmând uzanţele din relaţiile diplomatice anglo-americane, Departamentul de Stat îl informează pe lordul Inverchapel, ambasadorul britanic la Washington, despre intenţiile opoziţiei anticomuniste din România. La 20 martie 1946, aceasta îşi informează telegrafic superiorii de la Londra:

“Departamentul de Stat m-a informat că Maniu s-a informat recent de atitudinea Statelor Unite în cazul răsturnării guvernului Groza. El afirmă că ar avea pentru asta sprijinul regelui. Departamentul de Stat a dat instrucţiuni domnului Burton Berry să răspundă lui Maniu că, deşi guvernului american îi displac multe din aspectele guvernului Groza, el nu poate să-i dea lui Maniu sprijinul său”.

La rândul său, ministrul de Externe britanic dă instrucţiuni ministrului său la Bucureşti:

“Sunt întru totul de acord cu instrucţiunile date lui Burton Berry de Departamentul de Stat. Dacă Maniu vă contactează, d-ta trebuie să-l pui în gardă că guvernul Majestăţii Sale nu concepe nici un singur moment să-i acorde suportul lui”.

Aşadar, tentativa lui Iuliu Maniu, având drept scop nu numai să sensibilizeze, dar chiar să “asocieze” marile democraţii occidentale, Statele Unite şi Marea Britanie, la o acţiune disperată de a pune capăt sovietizării României, a eşuat lamentabil. “Nici un sprijin!”. Acesta a fost răspunsul categoric dat de cei pe care “opoziţia democrată” din România i-a ajutat, prin actul de la 23 august 1944 să termine războiul cu şase luni mai devreme. Ingratitudinea marilor puteri este însă un comportament frecvent întâlnit în istorie, iar noi românii am fost confruntaţi adeseori cu ea. Dacă însă lucrurile s-ar fi oprit aici, ne-am fi împăcat cu gândul că va trebui să luptăm singuri pentru a ne elibera din ghearele comunismului. Dar atât Departamentul de Stat de la Washington, cât şi Foreign Office-ul de la Londra erau puternic infiltrate cu agenţi sovietici, care acţionau în slujba Kremlinului din convingeri comuniste. Aşa fiind lucrurile, deşi corespondenţa între centralele de la Washington şi Londra cu agenţiile lor de la Bucureşti ar fi trebuit să fie purtate în condiţii de totală confidenţialitate, nu încape nici o îndoială că Moscova a luat cunoştinţă de conţinutul ei, poate chiar înaintea celor cărora le era destinată. Iar consecinţele, tragice pentru români, nu vor întârzia.

Pentru a stinge focarele de agitaţie, care creau probleme guvernului de la Bucureşti, Kremlinul hotărăşte lichidarea tuturor formelor de opoziţie din România. Dar pentru ca o astfel de măsură să nu stârnească proteste în lumea liberă, ea trebuia pusă în practică cu o acoperire legală cât de cât credibilă. Cunoscând intenţia lui Iuliu Maniu de a trimite în Occident câteva personalităţi cu greutate, Siguranţa şi consilierii sovietici din Ministerul de Interne au conceput un scenariu simplu, dar care s-a dovedit eficace. Un agent provocator a propus conducerii PNŢ să ducă, pe calea aerului, un grup de fruntaşi ai partidului în Occident, de unde urmau să acţioneze împotriva comunizării ţării. Iuliu Maniu a fost de acord cu această acţiune, urmând ca din acest grup să facă parte Ion Mihalache, vicepreşedintele PNŢ, Nicolae Penescu, secretarul general al Partidului, şi Nicolae Carandino, directorul ziarului Dreptatea. În ziua de 14 iulie 1947, “fugarii”, încărcaţi cu bagaje, s-au deplasat la aeroportul Tămădău, aflat la 46 km. de Bucureşti. Acolo, însă, lângă cele trei “avionete”, care în nici un caz nu ar fi putut zbura până dincolo de hotarele României, îi aşteptau, înarmaţi până în dinţi, agenţii Siguranţei. Tentativa de evadare din spatele “Cortinei de Fier” eşuase. Toţi cei 10 fruntaşi ţărănişti au fost arestaţi sub acuzarea de “tentativă de fugă într-o ţară străină”.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. A doua zi, acuzaţi de “tentativă de răsturnare a regimului existent în România”, Iuliu Maniu, Aurel Leucuţia, Emil Ghilezan, Vasile Serdici şi Ilie Lazăr au fost arestaţi, după ce, în prealabil, Adunarea Deputaţilor le ridicase imunitatea parlamentară. Şi în timp ce toată conducerea PNŢ se afla în beciurile Siguranţei, la 29 iunie 1947, Adunarea Deputaţilor adoptă Jurnalul Consiliului de Miniştri care decreta dizolvarea Partidului Naţional-Ţărănesc. De aceeaşi măsură sunt lovite “organizaţiile militare, de tineret, de femei şi orice alte organizaţii sau asociaţii” conduse de partid. Jurnalul mai prevedea închiderea sediilor partidului, confiscarea arhivelor şi corespondenţei, precum şi lichidarea patrimoniului. De măsuri similare, dar fără “focul de artificii” de la Tămădău, s-a bucurat şi Partidul Naţional Liberal. Pe scena politică românească mai rămăsese, cu titlul de partid de opoziţie, doar Partdiul Social-Democrat. Acesta însă era păstrat în vederea unificării cu Partidul Comunist, eveniment care se va produce în februarie 1948.

În ceea ce priveşte “Procesul lui Maniu”, prof. Ghiţă Ionescu face o prezentare obiectivă a atitudinilor şi ideilor conturate cu această ocazie între acuzaţi şi acuzatori. O confruntare care, din punctul de vedere al organizatorilor comunişti ai procesului, ar fi trebuit să fie marea despărţire a apelor.

“Între tribunal şi acuzaţi nu a fost posibil nici un fel de dialog. Procesul a ajuns să aibă o ciudată claritate a sensului ce-l avea, căci nici una din părţi nu şi-a ascuns nici sentimentele ce le încerca şi nici părerile. Spre deosebire de cardinalul Mindszenty, de pildă, care a mărturisit şi mai târziu a retractat cele spuse, şi care s-a aflat sub un vizibil stres moral şi fizic, Maniu şi-a expus clar şi calm propriile păreri şi şi-a recunoscut acţiunile. Toţi acuzaţii, cu excepţia a doi dintre ei, au făcut la fel” (Ghiţă Ionescu, op. cit., cap. “Procesul lui Maniu”).

Pe aceeaşi linie se înscrie şi comentariul lui Nicolae Baciu despre procesul prin care s-a urmărit decapitarea şi lichidarea opoziţiei româneşti. Tentativa eşuată de la Tămădău a fost consecinţa refuzului reprezentanţilor anglo-americani la Bucureşti de a oferi fruntaşilor autenticei opoziţii anticomuniste posibilitatea de a ajunge în Occident.

“Cei ce ajutaseră pe Niculescu-Buzeşti – obscur funcţionar de la Externe, şi pe Constantin Vişoianu – obscur diplomat, să fugă din ţară în toamna lui 1946, în avion militar american, refuzau acest ajutor opoziţiei româneşti. Cum bătrânul luptător transilvănean considera că lupta trebuie să continue, se caută în vara lui 1947 un mijloc de plecare din ţară pentru câţiva fruntaşi naţional-ţărănişti. Plecarea trebuia să se facă într-un mic avion cu un echipaj «sigur». În realitate, totul a fost o cursă întinsă de Siguranţa comunistă. Toţi sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi. Acuzaţii absurde, judecători abuzivi şi servili, sala curţii plină de golani aduşi cu camioanele sovietice pentru a striga «La moarte!». Era un proces tipic sovietic à la Vîşinski, străin de obiceiul, de conştiinţa şi de sufletul românesc. Iuliu Maniu şi-a asumat cu o extraordinară demnitate întreaga răspundere, ca un comandant de oştire ce ştie că ţinuta sa este destinată Istoriei. A fost o lecţie de ţinută naţională ce merită într-o zi să fie imortalizată. Iuliu Maniu, ce avusese curajul să strângă mâna mareşalului Antonescu la procesul acestuia din anul 1946, pentru a-i marca respectul său, pleca pe acelaşi drum, al mormintelor fără nume şi cruce, ca şi el. Urmează arestări masive, încercări de fugă peste graniţă, sinucideri, fuga în munţi, rezistenţă eroică, dar inutilă. Arestarea fruntaşilor Partidului Naţional-Ţărănesc a fost urmată de proteste în vârful buzelor, formulate de Departamentul de Stat şi de Foreign Office, cât şi de luarea controlului absolut al ţării de către comunişti. Ultimele slugi «burgheze», ce-şi terminaseră rolul de cozi de topor în sovietizarea României, sunt îndepărtate. Ana Pauker ia locul lui Guţă Tătărescu (disident liberal ce făcuse un pact special cu comuniştii încă din mai 1944), iar Emil Bodnăraş devine ministru de Război. Partidul liberal se autodizolvă. La 12 noiembrie 1947, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache sunt condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Ceilalţi fruntaşi la pedepse grele, toţi fără nici o altă vină decât aceea de a-şi fi iubit ţara. Maniu avea 75 de ani când a fost condamnat «pe viaţă»” (N. Baciu, Agonia…, ed. cit.).

Dintr-un cu totul alt unghi de înţelegere şi interpretare priveşte Pamfil Şeicaru evenimentele care au avut drept consecinţă comunizarea ţării.

“Partidele erau complet nepregătite, atât teoretic cât şi moralmente, pentru o rezistenţă eroică […]. Ele nu aveau nici tradiţia acţiunilor revoluţionare, nici temperamentul revoluţionar, care implică un curaj excepţional şi acceptarea riscurilor unei acţiuni nelegale”.

După ce analizează amănunţit cele trei partide istorice, PNŢ, PNL şi PSD, marele ziarist îşi încheie analiza întrebându-se retoric:

“Care din aceste trei partide ar fi fost în stare să facă opoziţie comuniştilor, susţinuţi nu de masele populare, ci de armata sovietică? Nici unul. Singurul partid deprins cu lupta clandestină era Garda de Fier, dar era proscris” (P. Şeicaru, Istoria…, ed.cit.).

Pamfil Şeicaru nu se mulţumeşte însă să constate situaţia creată după 23 august 1944. El se duce spre cauze:

“Avusese Iuliu Maniu vreo asigurare, dacă nu un angajament scris, cel puţin unul verbal din partea lui Roosevelt şi a lui Churchill? Absolut nici unul. Atunci pe ce s-a rezemat? Pe o simplă interpretare falsă a scopurilor de război ale anglo-americanilor. Iuliu Maniu judeca sensul politic al celui de-al doilea război mondial conform criteriilor impuse de faimoasele puncte ale preşedintelui Wilson din 1918. Pe această eroare de interpretare, agravată de totala ignorare a problemelor internaţionale în raport de forţele secrete care activau, s-a rezemat certitudinea lui Iuliu Maniu. La totala necunoaştere a comunismului şi a imperialismului sovietic se mai adaugă şi greşeala de a crede că s-ar fi putut capta bunăvoinţa Rusiei sovietice. Când, în iunie 1944, Iuliu Maniu constituia «Blocul democrat», care includea şi pe comunişti, cu toate că acest partid se reducea la o infimă minoritate, şi realiza pentru prima oară în România «Frontul Popular», el nu-şi dădea seama că, evitând lupta cu comuniştii, virtual capitula. Spiritul de tranzacţie între două grupări antagoniste, care este esenţa democraţiei, nu intră în concepţia totalitară a comunismului. Frontul popular este pentru Moscova un expedient spre a adormi instinctul de conservare al partidelor democraţiei liberale” (ibidem).

În lumina a ceea ce s-a întâmplat de fapt, concluzia la care ajunge Pamfil Şeicaru nu poate fi contestată. O concluzie care include şi un punct de vedere asupra procesului conducerii Partidului Naţional-Ţărănesc, diferit de cel al lui Ghiţă Ionescu şi de cel al lui Nicolae Baciu. Dacă aceşti doi analişti ai istoriei noastre recente pun accentul pe semnificaţia morală a procesului, Pamfil Şeicaru se opreşte asupra semnificaţiei politice:

“Pentru lichidarea partidelor democratice şi înscăunarea Partidului Comunist, Moscova a avut nevoie numai de şase luni. La sfârşitul lui februarie 1945, liberalii, naţional-ţărăniştii şi social-democraţii erau lichidaţi. Speranţele pe care le mai păstraseră cu ocazia alegerilor din noiembrie 1946 dovedesc totala lor ignoranţă în ce priveşte comunismul. Procesul intentat conducătorilor Partidului Naţional-Ţărănist a fost un prilej de a da un penibil spectacol de lipsa de unitate şi de curaj politic a conducerii partidului. Când toţi fruntaşii partidului – afară de Ion Mihalache, care a păstrat o ţinută demnă – au azvârlit toată răspunderea asupra lui Iuliu Maniu, cel mai vehement acuzator fiind Mihai Popovici, cu speranţa că vor fi achitaţi sau vor scăpa cu pedepse mai uşoare, putem să ne dăm seama de lipsa de capacitate de luptă a Partidului Naţional-Ţărănist. La începutul anului 1948, toate partidele democratice au fost lichidate, atât ca organizare, cât şi ca ideologie”.

Pe câmpul de luptă împotriva comunismului mai rămăsese doar o singură piesă: monarhia. Dar şi ea va fi lichidată la sfârşitul anului 1947. (capitolul următor)

Gabriel CONSTANTINESCU

(Capitolul XXIX din vol. Şah la rege. Declinul monarhiei române în secolul XX, Editura Christiana, Bucureşti, 2007)

Citiți și:

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost