Şah la rege. Declinul monarhiei române în secolul XX (V)

Capitolul XXX [De la lichidarea opoziţiei la lichidarea monarhiei]

A doua zi după condamnarea lui Iuliu Maniu şi decapitarea opoziţiei democrate, care încercase să se opună procesului de comunizare a ţării, regele Mihai şi regina-mamă plecau la Londra, pentru a asista la căsătoria principesei Elisabeta cu prinţul Phillip. Guvernul comunist condus de Petru Groza nu s-a opus vizitei, în speranţa că regele va folosi acest prilej pentru a nu se mai întoarce în ţară, rezolvând astfel, fără complicaţii, problema monarhiei – ultimul obstacol în calea transformării României într-un stat comunist.

Imediat după sosirea în capitala Marii Britanii, suveranul a stabilit contacte cu cercurile politice anglo-americane, pentru a le informa asupra a ceea ce se petrecea în România aflată sub ocupaţie sovietică. Cele mai complete informaţii în legătură cu aceste contacte le avem din cuprinsul a două rapoarte pe care ambasadorul Statelor Unite la Londra, diplomatul de carieră Douglas, le-a trimis superiorului său de la Washington, subsecretarul de stat Lovett. Aceste documente au fost descoperite de Nicolae Baciu în arhivele americane şi reproduse – atât în original, cât şi în traducere – în lucrarea sa Agonia României: 1944-1948. Cele două documente pe care le rezumăm mai jos sunt valoroase din două puncte de vedere. Primul: guvernul american avea posibilitatea să cunoască ce se petrece în spatele Cortinei de Fier dintr-o sursă a cărei credibilitate nu putea fi pusă la îndoială. Cel de al doilea: românii aveau posibilitatea să afle că speranţele lor într-o intervenţie americană, care să-i salveze din ghearele comunismului, erau lipsite de orice temei.

Ambele documente poartă menţiunea “top secret”, dar nu încape nici o îndoială că la Kremlin conţinutul lor a fost aflat chiar înainte de a fi ajuns la Washington. Explicaţia acestor scurgeri sistematice de informaţii este astăzi cunoscută. În Marea Britanie, atât Foreign Office-ul (Ministerul de Externe), cât şi Serviciile Secrete erau împânzite cu agenţi comunişti. O situaţie similară cu cea din Statele Unite, unde agenţii de influenţă sovietici erau activi nu numai în Departamentul de Stat şi în Serviciile Secrete, dar chiar şi în preajma preşedintelui, la Casa Albă.

Primul din cele două rapoarte, în care ambasadorul Douglas relatează întâlnirea sa cu regele Mihai, datat 22 noiembrie 1947, începe cu cuvintele:

“La cererea Regelui Mihai, l-am întâlnit ieri după-amiază, pe el şi pe Regina-Mamă”.

O situaţie inedită pentru o întrevedere cu caracter politic între reprezentanţii a două state. Prezenţa reginei-mame alături de regele României sugerează fără voie impresia că la întâlnirea cu ambasadorul american au precumpănit problemele familiei regale faţă de problemele naţiunii. Dar iată conţinutul raportului diplomatului american, remarcabil pentru sistematizarea informaţiilor obţinute de la interlocutorii săi:

“Comuniştii au câştigat controlul asupra celor mai importante posturi din guvern. Toţi apropiaţii Casei Regale, ca şi profesorii independenţi din universităţi, au fost arestaţi. Dreptul de a dizolva parlamentul sau de a schimba guvernul i-a a fost luat regelui. În cazul că se va întoarce în România, regelui i se va cere fie să semneze decretele comuniste cu care nu este de acord, fie, ca alternativă, să abdice. Semnarea decretelor el nu o va face, iar abdicarea înseamnă moarte sau închisoare în fundul Siberiei”.

Răspunsurile ambasadorului american au fost rezervate şi prudente:

“Eu i-am explicat că el, şi numai el singur, trebuie să decidă dacă se va întoarce în ţară sau va rămâne în străinătate. Noi recunoaştem serviciile pe care el le-a adus şi avem îndoieli dacă în viitor el va mai putea aduce vreun seviciu ţării sale”.

Dar partea cea mai importantă a raportului o constituie răspunsul oficialului american, exprimând poziţia guvernului său, dacă, în ipoteza că nu se va mai întoarce în ţară, regelui i se va permite să lanseze o proclamaţie către poporul român, de pe teritoriul Statelor Unite. Opţiunea pentru Statele Unite ca reşedinţă a lansării proclamaţiei regale fiind motivată de faptul că “el se îndoieşte că britanicii îi vor permite să facă o asemenea proclamaţie în Anglia”. Răspunsul ambasadorului american a fost dezamăgitor:

“Noi credem că, în cazul în care el decide să nu se mai întoarcă în România, să facă publică proclamaţia printr-o conferinţă de presă sau prin alt mijloc, dar în Europa”.

“Cea de-a doua întâlnire a ambasadorului american la Londra cu suveranul României – ne spune în continuare Nicolae Baciu – nu aduce nimic nou. Nici pentru soarta României şi nici pentru Regele Mihai. Raportul pe care diplomatul american îl trimite superiorului său de la Washington subliniază încă o dată, dacă mai era nevoie, ingratitudinea americanilor faţă de cel care, cu preţul sacrificării propriului său popor, le-a ajutat Aliaţilor să termine războiul în Europa cu şase luni mai devreme”.

Textele celor două rapoarte ale ambasadorului american nu au nevoie de nici un comentariu. Ele exprimă fără echivoc hotărârea administraţiei americane şi a guvernului britanic de a respecta atât litera, cât şi spiritul înţelegerilor semnate cu Uniunea Sovietică privind “zonele de influenţă” în care fusese împărţită Europa.

La aproape doi ani de la discursul ţinut de Churchill, în prezenţa lui Truman, la Fulton (5 martie 1946), aliaţii nu au întreprins nici un pas hotărât pentru a pune capăt Cortinei de Fier. Dimpotrivă, prin intermediul ambasadorului Douglas şi a ministrului de Externe britanic, regelui Mihai i s-a interzis să pronunţe o “proclamaţie” privind situaţia din România într-una din capitalele celor două Mari Puteri care se voiau a fi simboluri ale libertăţii popoarelor, democraţiei şi drepturilor omului.

În acest context, să notăm un fapt de o importanţă capitală pentru viitorul României: cu totul altfel ar fi sunat o “proclamaţie regală” făcută în stare de libertate, la Londra sau la Washington, prin care să fi fost denunţate crimele comunismului, decât ruşinosul act de abdicare semnat de regele Mihai la Bucureşti, sub presiunea exercitată de guvernul comunist al lui Petru Groza.

Dacă Londra şi Washington i-au lăsat regelui Mihai libertatea de decizie, dacă să se întoarcă în ţară sau să rămână în Occident (cu condiţia de a se abţine de la orice act politic în cele două capitale), suveranul României a cerut şi părerea lui Winston Churchill.

“În capitala britanică – scrie istoricul Vlad Georgescu în Istoria românilor de la origini până în zilele noastre – Mihai a fost într-adevăr sfătuit de cei mai mulţi oameni politici americani şi englezi să nu se mai întoarcă; doar Churchill a fost de părerea că «oricare ar fi riscul, întoarce-te la datorie». În realitate, sfatul bătrânului reprezentant al «perfidului Albion» nu urmărea să creeze un «erou» în spaţiul carpato-dunărean, ci doar să-l sacrifice pe nefericitul Mihai, la fel cum în octombrie 1944, la Moscova, sacrificase, în înţelegere murdară cu Stalin, întreaga naţiune română. Ştiind bine ce se va întâmpla cu regele României la întoarcerea în ţară, cinicul politician englez a profitat de prilejul ce i se oferea pentru a adăuga o piesă în plus la veridicitatea conceptului de «Cortină de Fier», pe care-l pusese în circulaţie, nu atât din îngrijorare pentru soarta popoarelor din această parte a lumii, cât pentru a proteja Imperiul britanic aflat în pragul dezagregării”.

În timp ce regele  Mihai, aflat în Anglia, încerca să găsească un punct de sprijin în lumea liberă, atât pentru viitorul său, cât şi pentru viitorul instituţiei pe care o reprezenta, în ţară Partidul Comunist pregătea abolirea monarhiei. La începutul lunii noiembrie, printr-un vot de neîncredere al Adunării Deputaţilor, “tovarăşii de drum”, miniştrii din gruparea Tătărescu, au fost siliţi să demisioneze din guvern. În locul lor au fost numiţi comunişti “pur sânge”. Ana Pauker devine ministru de Externe, Vasile Luca – ministru de Finanţe, iar Emil Bodnăraş preia controlul asupra Ministerului de Război. În ziua de 21 decembrie 1947, regele Mihai şi regina-mamă au revenit în ţară. Două zile mai târziu, Emil Bodnăraş efectuează o masivă epurare în rândurile corpului ofiţeresc, scoţând din activitate ofiţerii consideraţi nesiguri. Totodată aduce în capitală Divizia “Tudor Vladimirescu”, cu cadre instruite în Uniunea Sovietică.

Folosind ca sursă de informare cartea vicemareşalului de aviaţie şi scriitorului Arthur Gould Lee, Crown Against Sickle (Coroana contra secera şi ciocanul), profesorul Ghiţă Ionescu scrie în documentata sa lucrare citată:

“La nouă zile după revenirea în ţară Groza şi Gheorghiu-Dej i-au cerut monarhului să se întoarcă la locuinţa sa de la Bucureşti pentru unele chestiuni urgente. Regele a sosit în capitală la 30 decembrie şi i-a primit pe cei doi în audienţă, în prezenţa Reginei-Mame. Ei i-au cerut să abdice. Groza, cu obişnuita lui vulgaritate, i-a înfăţişat acest lucru ca pe o afacere convenabilă, pe care el, un intermediar onest, o înlesnea. Dej a evocat cu fanatism viitorul poporului român şi a mai mărturisit că Regele avea o «influenţă tulburătoare» şi că atâta vreme cât va rămâne în România vor fi întotdeauna necazuri. Dej a reamintit dovezi din procesul Maniu, care puteau fi utilizate ca să se creeze impresia că Regele complota cu americanii şi englezii. Ambii i-au prezentat un document de abdicare gata pregătit, pe care Regele urma să-l semneze pe loc. Când el a refuzat, cei doi i-au dat o jumătate de oră să reflecteze. Între timp, Regele a aflat că telefoanele Palatului fuseseră tăiate şi că Palatul însuşi fusese înconjurat de trupe loiale comuniştilor. Când s-a întors în sala de audienţe, Regele a refuzat din nou să semneze. Groza i-a spus atunci că guvernul va acţiona. Va curge sânge, va fi probabil război civil, însă responsabilitatea vă va reveni. În cele din urmă, Regele a semnat. În aceeaşi zi guvernul a anunţat crearea Republicii Populare Române şi a trecut la pregătirea unei noi constituţii. […] Astfel a luat sfârşit Regatul României, ai cărui 70 de ani de existenţă coinciseseră cu perioada deplinei suveranităţi a ţării”.

Nu puţini istorici, relatând abdicarea regelui Mihai I, pun accentul pe împrejurările în care s-a produs semnarea documentului, subliniind faptul că suveranul României a fost constrâns moral şi fizic să semneze renunţarea la tron. Mai important însă, pentru viitorul ţării, decât cadrul şi condiţiile în care a avut loc abdicarea, este conţinutul documentului prin care era abolită monarhia. De aceea îl vom reproduce aici în întregime:

MIHAI I-iu

Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională

La toţi de faţă şi viitori, sănătate!

În viaţa Statului român s-au produs în ultimii ani adânci prefaceri politice, economice şi sociale, care au creat noi raporturi între principalii factori ai vieţii de Stat.

Aceste raporturi nu mai corespund astăzi condiţiilor stabilite de Pactul fundamental – Constituţia Ţării – ele cerând o grabnică şi fundamentală schimbare.

În faţa acestei situaţiuni, în deplină înţelegere cu factorii de răspundere ai Ţării, conştient de răspunderea ce-mi revine, consider că instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de Stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României.

ABDIC

Pentru mine şi pentru urmaşii mei la Tron, renunţând pentru mine şi pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al României.

Las poporului român libertatea de a-şi alege noua formă de Stat.

MIHAI R

Dat la Bucureşti, astăzi 30 Decembrie 1947.

Comentând conţinutul actului de abdicare, fostul ministru de Externe al României, Mihail Sturdza, se întreabă nedumerit şi întristat:

“Ce l-a putut hotărî pe Regele Mihai să iscălească un asemenea text? L-a iscălit sub presiunea unor ameninţări, sau a unor făgăduieli cu caracter financiar, după cum s-a afirmat cu insistenţă?”.

Fostul diplomat român aflat în exil are însă şi răspunsul la aceste grave întrebări.

“Fapt era că Regele care dădea această nemaipomenită dovadă de slăbiciune era cel care întinsese capcana în care armata română trebuia să cadă, cel care predase duşmanului pe Mareşalul Antonescu, comandantul suprem al acestei armate, cel care acceptase, fără un gest de protestare, azvârlirea lui Iuliu Maniu şi a lui Dinu Brătianu în închisorile unde trebuiau să moară” (M. Sturdza, op. cit.).

Nu mai puţin aspru în judecarea actului de abdicare este jurnalistul şi omul de mare cultură Pamfil Şeicaru. Ca şi diplomatul de carieră Mihail Sturdza, Pamfil Şeicaru avea deplină îndreptăţire morală să condamne atât actul de abdicare, cât mai ales pe semnatarul lui. Un document care nu-l angaja pe fostul suveran doar ca persoană, ci, prin forma în care a fost redactat de juriştii comunişti, anula toate înfăptuirile României moderne, transformând Regatul României din “Stat naţional, unitar şi indivizibil”, aşa cum definea Ţara primul articol al Constituţiei României Mari din 1923, într-o anexă a Uniunii Sovietice.

“Nu este numai un act de abdicare a unei persoane, cuprinzând şi pe urmaşii lui la tron – scrie Pamfil Şeicaru –, ci declaraţia că monarhia este perimată ca instituţie, «ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României». Cred că este unica formulare în acest sens a unei abdicări în istoria instituţiei monarhice. Bineînţeles, abdicarea a fost târguită, şi compensaţia plătită la diferite scadenţe. Să trecem însă peste aspectul dezonorant al comercializării unui act solemn, de o importanţă istorică; mă limitez să pun întrebarea logică: ce mai reprezintă în exil cel care a abdicat la 30 decembrie 1947? Un renegat al monarhiei, ca instituţie pe care o declară «piedică serioasă în calea dezvoltării României», şi avea dreptate. Autor al loviturii de stat de la 23 august 1944, spre a duce ţara la o capitulare fără condiţii, de pe urma căreia 175.000 de ostaşi români au fost duşi ca prizonieri în Siberia, nimeni neştiind câţi au revenit în ţară. În plus, colaborator activ al Rusiei sovietice de la 23 august 1944 până la 30 decembrie 1947. Care din aceste titluri sunt invocate spre a fi declarat «factor constituţional»?” (P. Şeicaru, Istoria…, ed. cit.).

Evenimentele ulterioare au întărit presupunerea şi acuzaţia că abdicarea regelui Mihai a fost obţinută “contra filodormă” de guvernul Groza.

“Regele Mihai – scrie Nicolae Baciu  – abdică la 30 decembrie 1947 şi la 3 ianuarie părăseşte ţara, stabilindu-se în Elveţia. La 4 martie 1948, într-o scurtă vizită la Londra, fostul suveran publică o declaraţie în care arată că abdicarea i-a fost impusă cu forţa şi deci ea este „nulă şi neavenită”. Aşadar, un răstimp de 33 de zile, în care fostul rege n-a scos nici un cuvânt despre dramaticele evenimente de la 30 decembrie 1947, când regimul comunist a pus capăt monarhiei în România. O tăcere suspectă, care deschide larg uşa presupunerilor că ea a fost ruptă abia după ce guvernul Groza, aşa cum era de aşteptat, nu şi-a mai îndeplinit obligaţiile asumate drept preţ al abdicării” (N. Baciu, Agonia…, ed. cit.).

După Declaraţia de la Londra, fostul suveran întreprinde o călătorie în Statele Unite, unde este primit în audienţă de preşedintele Truman. O întâlnire protocolară, urmată de o convorbire cu Horace Nickels, şeful Departamentului pentru Afacerile sud-est-europene.

“Regele – ne informează în continuare Nicolae Baciu – se plânge de comportamentul unor refugiaţi români, care încearcă să-i utilizeze numele fără aprobarea sa, dar e convins că generalul Nicolae Rădescu (ultimul prim-ministru necomunist al României) va şti să aranjeze situaţia şi să facă ordine printre ei”.

În legătură cu refugiaţii români, în rândurile cărora generalul Rădescu ar fi trebuit “să facă ordine”, precizările lui Nicolae Baciu au darul să sublinieze încă o dată, dacă mai era nevoie, incapacitatea funciară a românilor de a da dovadă de unitate în situaţiile de criză, punând interesul naţional mai presus de interesele de partid sau de meschinele interese personale:

“În 1948, când începuse războiul rece şi când se spera într-o politică fermă a Statelor Unite faţă de Uniunea Sovietică, se găseau în exil M. S. Regele Mihai I, fostul prim-ministru, generalul Nicolae Rădescu, diverşi foşti miniştri, diplomaţi sau fruntaşi politici şi o masă de pribegi români, cu sau fără nuanţă politică. Dar blestemul de totdeauna al românilor ne urmărea şi în exil. Grupuri, grupuleţe, biserici, bisericuţe se formează peste tot. Ambiţioşii şi ambiţiile ies la suprafaţă. Denunţurile unora contra altora curg pe la poliţii şi serviciile secrete, fără ruşine şi fără milă de durerea ţării. Ultimul prim-ministru al ţării, generalul Nicolae Rădescu, încearcă să facă un Comitet Naţional larg reprezentativ. Nu reuşeşte din două motive. Primul: câţiva politicieni, în frunte cu Constantin Vişoianu, Alexandru Cretzianu şi Niculescu-Buzeşti, pretindeau că un asemenea comitet trebuie format din membrii celor trei partide istorice, Naţional-Ţărănesc, Liberal şi Social-Democrat. Al doilea: fondul de peste şase milioane de franci elveţieni, încasat de Alexandru Cretzianu şi Constantin Vişoianu, nu trebuia adus la Comitet, acest fond rămânând la discreţia lor”.

Încă o dată se va dovedi că fostul rege Mihai era dependent de camarilă, care s-a regrupat în jurul său în exil. Este vorba de aceleaşi personaje care, în numele regelui, puseseră la cale şi înfăptuiseră lovitura de stat de la 23 august 1944. Sub influenţa treimii Vişoianu-Cretzianu-Buzeşti, fostul suveran îi retrage integrului general Rădescu preşedinţia Comitetului Naţional Român şi o încredinţează lui Constantin Vişoianu. O măsură care a contribuit decisiv la adâncirea prăpastiei între fostul rege şi clica din jurul său, pe de o parte, şi exilul autentic, cel care reprezenta ţara înrobită, pe de altă parte. Într-un articol publicat în aprilie 1955, în revista Vestitorii, Horia Sima acuză Comitetul Naţional de continuarea orientării politice care a stat la baza pactizării cu comunismul prin capitularea fără condiţii în faţa Uniunii Sovietice. În acest context, să facem precizarea că, în timp ce popoarele din estul Europei se opuneau comunismului, nedispuse a face concesii, Kremlinul lansase spre Occident, ca o soluţie la războiul rece în plină desfăşurare, ideea “coexistenţei paşnice”. O idee-capcană, agreată cu criminală seninătate de o bună parte a intelighenţiei occidentale, care, intoxicată cu drogul pseudo-umanitarismului marxist, refuza să privească cu ochii deschişi ororile ce se petreceau în spatele Cortinei de Fier. Or, este ştiut că unul dintre adepţii “coexistenţei paşnice”, încă din perioada de dinainte de război, călcând pe urmele maestrului său Nicolae Titulescu, nu era altul decât Constantin Vişoianu. Acesta a fost omul căruia fostul rege, cu aceeaşi condamnabilă incapacitate de care dăduse dovadă la 23 august 1944 de a înţelege primejdia de moarte pe care o reprezintă comunismul pentru omenire, în primul rând pentru omenirea creştină, i-a încredinţat conducerea Comitetului Naţional Român.

“Politica lui Vişoianu – spune răspicat conducătorul numerosului grup de legionari aflaţi în Occident – este un 23 august prelungit, o continuă sacrificare a poporului român. Vişoianu şi intimii săi tovarăşi sunt obligaţi, prin trecutul lor, să fie partizanii coexistenţei. Eliberarea nu le poate oferi acestora nici o perspectivă. În actuala situaţie, cu toată opoziţia înverşunată a exilului, mai joacă un rol. Ei sunt puternic susţinuţi în America de unele cercuri care au organizat capitularea Occidentului la Teheran, Yalta şi Potsdam. E o reţea de complicităţi care continuă să rămână în vigoare şi care nu se va spulbera decât o dată cu desăvârşirea procesului de clarificare a opiniei publice americane asupra pericolului comunist.

Regele angajându-se până în pânzele albe cu Vişoianu, implicit aderă la politica de coexistenţă. De aceea mesajele Regelui către Ţară sunt lipsite de orice semnificaţie morală şi nu fac decât să inducă lumea în eroare. Prin atitudinea lui încurajază acea direcţie care să înmormânteze în statu quo european toate nădejdile de eliberare ale popoarelor din răsărit. Între Vişoianu, tovarăşii acestuia şi Rege există o împletire de interese, care vine în conflict acut cu interesele poporului românesc.

În împrejurările tragice prin care trece neamul nostru astăzi, atitudinea Regelui în exil constituie o adevărată calamitate. Sentimentele monarhice, atât de înrădăcinate în poporul nostru, sunt speculate chiar de Rege pentru a da câştig de cauză oamenilor catastrofei de la 23 august. În loc să îndure cu neamul, să facă jertfă şi să izbândească alături de el, cum a făcut Regele Ferdinand «cel mare şi nemuritor» (CZC), Regele a ales să se orienteze după celălalt exemplu monarhic, cel al Regelui Carol al II-lea, devenind exponentul unui grup aservit intereselor străine. În loc de a-şi cuceri tronul prin luptă, alături de toată suflarea românească, se gândeşte la o revenire – dacă coexistenţa va lua totuşi cândva sfârşit – prin bruscarea voinţei naţionale, eventual cu ajutorul unei puteri străine, pentru ca o dată cu el să se strecoare în ţară, în locuri de conducere, figurile catastrofei naţionale”.

Asprul rechizitoriu rostit de Horia Sima împotriva atitudinii fostului suveran şi a conducătorului camarilei sale din exil nu trebuie privit ca o răfuială între naţionalismul legionar anticomunist, critic necruţător al actului de la 23 august 1944, şi democraţia capitulardă în faţa Rusiei bolşevice, care nu numai că a pus la cale şi a săvârşit acest act de trădare naţională, dar se declară solidară cu el, până în ziua de astăzi. Aşa fiind lucrurile, să ascultăm şi un glas căruia nu i se poate imputa “păcatul de a fi legionar”, ci doar ca român şi-a îndreptat atenţia asupra exilului românesc din anii în care România era înrobită de comunism:

“Cercetările personale – scrie Caius Boeru-Vlas în studiul său asupra Comitetului Naţional Român, publicat în 1980, în revista New York Spectator, cu titlul «Documente diplomatice în arhivele U.S.A.» – m-au dus în faţa unor documente de importanţă pentru istoria exilului românesc”.

După ce aminteşte cititorilor săi că “exilaţii români sosiţi aici [în Statele Unite – n. n.] s-au constituit într-un Comitet Naţional Român, mai întâi sub preşedinţia generalului Rădescu, apoi, după dezbinare, sub preşedinţia Dlui Constantin Vişoianu”, analizează activitatea acestui comitet.

“Dl Vişoianu a fost unul din demnitarii români care au contribuit, de la Cairo, la înfăptuirea actului de la 23 august 1944, fiind apoi, pentru scurt timp, răsplătit cu funcţia de ministru de Externe. Reuşind să scape din ţară după abdicarea regelui, Dl Vişoianu a participat la un Comitet Naţional Român constituit din resturile a trei foste partide politice, cu excluderea Gărzii de Fier. CNR-ul a funcţionat din 1949 până în 1979, când Dl Vişoianu a prezentat Regelui Mihai demisia sa şi a Comitetului. După dizolvarea acestuia a luat fiinţă la Paris, din iniţiativa Dlui Nicolae Penescu, un Consiliu Naţional Român (notaţi diferenţa Comitet-Consiliu), care, spre deosebire de formaţia defunctă, întrunea toate forţele politice ale Exilului, adică şi Partidul Social Creştin, declarat aşa de grupul legionar al Dlui Papanace. E bine de asemenea să se amintească faptul că Dl Vişoianu a fost colaboratorul apropiat şi prieten intim al Dlui Alexandru Cretzianu, fost ambasador la Ankara şi deţinător al numitului fond naţional de 6 milioane de franci elveţieni (la puterea de cumpărare din 1947). Suma aceasta fusese transferată în Occident pentru nevoile Exilului în momentul când s-a văzut că Partidul Comunist va prelua puterea absolută la Bucureşti.

Având aceşti bani, o sumă importantă la vremea aceea, fostul CNR dispunea de o forţă de acţiune enormă pentru grupul mic de exilaţi (vreo 80) din care era alcătuit. Dar, în afară de câteva publicaţii minore, azi dispărute, şi câteva operaţii de Public Relations fără rezultat, Comitetul Naţional prezidat de Dl Vişoianu a fost inoperant pentru cauza românească. Banii s-au cheltuit încet-încet pe fleacuri, pe manevre de culise, banchete, intrigi şi sforării politice. Ineficacitatea fostului CNR a stârnit nu numai dezaprobarea multor români din Exil, dar şi a organelor politice americane, care lucrau cu toate celelalte comitete naţionale. Până şi bulgarii treceau înaintea românilor în ochii americanilor, aşa cum se menţionează într-unul din documentele pe care le am pe birou. Din acest document, dat la iveală după 30 de ani, rezultă cauza reticenţei. Românii înşişi aveau o cauză identică: certurile, intrigile, disensiunile, inoperativitatea fostului CNR. Aprecierea defavorabilă a Departamentului de Stat, aşa cum rezultă din acel document, avea loc într-un moment când CNR-ul prezidat de Vişoianu era organismul naţional către care se îndreptau speranţele milioanelor de români cedaţi influenţei sovietice. CNR-ul a fost, până la desfiinţarea lui în 1979, organismul naţional care ar fi trebuit să coordoneze acţiunile zecilor de mii de români oploşiţi pe pământ american, francez, german, italian sau spaniol. CNR-ul a fost instituţia Exilului românesc care, dispunând de fondul naţional, adică de aurul Băncii Naţionale şi de sprijinul guvernului american, ar fi putut avea o activitate de lobby pe lângă Congresul american în folosul comunităţilor româneşti. În acelaşi timp, ar fi putut organiza o activitate publicitară serioasă, ori comercială, ori culturală, cu ajutorul câtorva compatrioţi serioşi, care să aibă grijă de nevoile imediate ale refugiaţilor, de aspiraţiile lor şi ale copiilor lor, de educaţia lor în ţările în care se aşezau, de slujba, de învăţarea limbilor străine, un serviciu de informaţii şi atâtea altele. Din nefericire, dacă aceste obiective au figurat vreodată în preocupările CNR-ului (Vişoianu), ele nu au lăsat nici o amintire”.

În continuare, Caius Boeru-Vlas relatează şi despre “scandalul fondului naţional (acapararea fondului de Cretzianu şi retragerea generalului Rădescu din CNR)”. Cum Departamentul de Stat urmărea activitatea comitetelor naţionale aflate pe teritoriul Statelor Unite, acest “scandal” a constituit subiectul principal al întrevederii din octombrie 1950 dintre C. Vişoianu şi John Campbell de la Departamentul de Stat. Conţinutul acestei întrevederi a fost consemnat într-un document oficial, care “datorită conţinutului său degradant pentru CNR a fost marcat «confidenţial» şi ţinut secret 30 de ani”.

Dacă malversaţiile financiare ale conducătorilor Comitetului Naţional Român, în speţă ale lui C. Vişoianu şi ale acoliţilor săi, se rezumă la un “Fond naţional de rezistenţă” de 6 milioane de franci elveţieni, sau dacă valoarea acestui fond a fost în realitate mult mai mare, rămâne deocamdată o problemă deschisă, pe care cercetătorii au datoria să o lămurească pentru o dreaptă cunoaştere a istoriei noastre recente. Cu simţul răspunderii care-i caracterizează afirmaţiile, Pamfil Şeicaru vorbeşte de “cei care au creat – fireşte pentru a-şi justifica consumarea fondului de 18 milioane franci elveţieni – zisul Comitet Naţional cu blagoslovirea «eroului» ex-rege Mihai” (P. Şeicaru, Construcţii pe nisip). La rândul său, Nicolae Baciu, folosind ca sursă documente din arhivele Foreign Office-ului, scrie următoarele:

“Mareşalul Antonescu a transferat în Elveţia, cu câteva săptămâni înainte de 15 iulie 1944, douăzeci de milioane de franci elveţieni şi douăzeci de tone de aur fin, pentru fondul de rezistenţă naţională. Acest fond destinat să fie de ajutor refugiaţilor politici români, peste două mii de persoane din elita României, care urmau să primească paşaport şi să plece din ţară. Punând la adăpost oameni de mare valoare pentru naţiune, aceştia urmau să apere în străinătate interesele României ocupate…” (N. Baciu, Yalta…, ed. cit.).

Dar indiferent care a fost valoarea acestui fond, prin modul în care a fost administrat, el a otrăvit exilul românesc. Însă cauza majoră a incapacităţii românilor refugiaţi în lumea liberă de a constitui un front unitar de luptă, animat de aceleaşi obiective, a fost politica nesăbuitului exclusivism practicat de autorii actului de trădare naţională de la 23 august 1944, exprimat prin pretenţia de a fi consideraţi ca unicul for reprezentativ al naţiunii române în relaţiile cu Occidentul. În realitate, însă, acest grup constituit în jurul regelui şi susţinut de acesta nu a reuşit să se ridice deasupra caracterului de clică, demonstrat prin atitudinea şi acţiunile pe care le-a întreprins. O dovadă în acest sens o constituie faptul că personalităţile cu adevărat reprezentative, ca generalul Nicolae Rădescu, Grigore Gafencu, Nicolae Caranfil, generalul Ion Gheorghe, Mihai Fărcăşanu şi Viorel Tilea s-au retras din Comitetul Naţional Român.

Prin întreaga sa activitate, Comitetul Naţional Român, condus de oamenii fostului rege Mihai, a adus grave prejudicii intereselor româneşti în relaţiile cu instituţiile occidentale. La începutul anilor 1950, ca o componentă a războiului rece în plină desfăşurare, prin intermediul postului de radio multinaţional Free Europe, Statele Unite au acordat o importanţă deosebită popoarelor aflate în spatele Cortinei de Fier. Dacă această acţiune avea caracter anticomunist sau numai antisovietic, cum se pare a fi fost de fapt, urmărind nu atât combaterea unei ideologii, cât crearea de instabilitate politică în ţările din zona de influenţă sovietică, este mai puţin important. Important a fost faptul că toate comitetele naţionale, reprezentând ţările aflate sub ocupaţie sovietică, au folosit această unică punte de legătură cu popoarele pe care le reprezentau, contribuind astfel la întărirea spiritului anticomunist printre conaţionali. O jalnică excepţie de la folosirea acestui eficient mijloc de propagandă naţională a constituit-o Comitetul Naţional Român.

“Mai rezultă din documentele Departamentului de Stat – ne spune Caius Boeru-Vlas în partea finală a articolului  – cerinţa ca Free Europe să nu ia în considerare decât grupuri de refugiaţi care întrunesc două condiţii esenţiale: să fie larg reprezentative şi să aibă activitate constructivă. Neîntrunind aceste condiţii, Comitetul Dlui Vişoianu a pierdut treptat-treptat poziţia pe care o avea faţă de Free Europe. Ca urmare, românii au fost înlocuiţi în bună parte cu reprezentanţi ai unei minorităţi naţionale, care păreau mai serioşi, astfel că până în 1981 direcţia secţiei române la Radio Free Europe a avut-o Dl Leon Bercovici, azi decedat, care a luat numele de Noël Bernard. Acesta şi-a asigurat colaborarea unui număr important de coreligionari, care au adoptat şi ei nume româneşti. Astfel, o bună parte a redactorilor lui Free Europe nu sunt naţionali, ci minoritari, aparţinând acelei minorităţi care în România s-a prevalat de o naţionalitate străină şi a emigrat în masă. La Free Europe, la München şi la New York ei însă sunt consideraţi români şi ocupă posturi care s-ar fi cuvenit românilor” (Caius Boeru-Vlas, op. cit.).

Caracterul de club exclusivist al Comitetului Naţional, destinat să servească numai interesele unor anumite persoane şi grupuri, nu interesele tuturor românilor refugiaţi în Occident din calea urgiei comuniste, este confirmat de însuşi patronul său, fostul suveran Mihai I. Din volumul de Convorbiri purtate de acesta cu scriitorul Mircea Ciobanu, în primul an de după căderea comunismului, rezultă clar că acest for, “gândit ca un guvern în exil”, a fost un fief rezervat autorilor loviturii de stat de la 23 august 1944, celor  care au închiriat România Rusiei bolşevice.

“Am vrut să se ştie – recunoaşte fostul rege – că există o continuitate în felul nostru de a vedea lucrurile. La fel s-a procedat şi cu numirea membrilor în Comitet. La constituirea lui au participat reprezentanţii tuturor partidelor care intraseră în ultimul guvern democratic de la Bucureşti, liberalii, ţărăniştii şi social-democraţii”.

Totodată recunoaşte însă că unui numeros segment al exilului i s-a refuzat accesul în Comitet:

“În vara lui 1948 – declară fără ezitări ex-regele – membrii mişcării legionare care se aflau în Occident au cerut să aibă un reprezentant în Comitetul românilor”.

După care adaugă stingherit:

“Aşa a fost, s-a spus nu. În toată lumea liberă, frica de totalitarism…” etc. (M. Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României).

Cu toate că discuţia consemnată de scriitorul Mircea Ciobanu s-a desfăşurat în anul 1991, este limpede că fostul monarh a rămas robul tiparelor mentale care i-au fost inoculate de sfetnicii săi de taină, cei care l-au determinat, sub pretextul regalităţii jignite, să preia conducerea conjuraţiei împotriva mareşalului Antonescu. Cum însă faptele au demonstrat că acţiunea al cărei simbol s-a vrut să fie nu a însemnat salvarea României, ci dezastrul ei prin bolşevizare, încearcă, destul de stângaci, să încropească o justificare a infamiei pe care a patronat-o în ţară şi pe care a continuat-o în exil:

“În mintea oamenilor era mai vie amintirea crimelor săvârşite de toate formaţiunile extremei drepte decât frica de comunişti”.

Aşadar, pentru Mihai I, românii din ţara aflată în plin proces de bolşevizare trăiau sub imperiul fricii provocate de “amintirea crimelor” săvârşite de legionari (ei fiind “extrema dreaptă” la noi), nu de samavolnicia, jafurile, fărădelegile şi crimele săvârşite atât de trupele de ocupaţie sovietice, cât şi de regimul de teroare instaurat de comuniştii autohtoni (conduşi de numerosul detaşament de “consilieri sovietici” prezenţi în toate instituţiile statului)!

Surprinzătoare este, de asemenea, dezinvoltura cu care fostul suveran se distanţează de propriul său prim-ministru, cel care încerca să se opună agresiunii comuniste şi acţiunii de bolşevizare a ţării.

“În ţară ruşii se împiedicau de generalul Rădescu pentru că voia să facă politică românească [subl. n.]. El era antisovietic, dar antisovietismul şi anticomunismul lui declarat era tratat de nazist”.

Temerea fostului rege şi a anturajului său de eticheta de nazism se dovedeşte a fi fost atât de puternică încât pentru a o evita recunoaşte că a sacrificat unitatea exilului românesc.

“Să zicem că i-am fi crezut pe legionari şi am fi dat curs acestei declaraţii [declaraţia de susţinători ai monarhiei – n. n.]. Ar fi reieşit nu că am fi fost dispuşi să recuperăm nişte forţe politice de care am fi avut nevoie printre străini, ci, pur şi simplu, că suntem pregătiţi să facem politică nazistă. Şi Bucureştiul şi Moscova ar fi jubilat, asta presupunând că la Washington nimeni nu s-ar fi împiedicat de prezenţa legionarilor în formaţia noastră şi ne-ar fi recunoscut cu ei cu tot”.

Întrebarea firească – Ce angajamente nemărturisite îl legau pe fostul rege de “Moscova şi Bucureşti”, încât teama de a nu fi întrerupte s-a dovedit mai puternică decât datoria de a servi cu totală dăruire ideea de românism, al cărui simbol ar fi trebuit să fie? – rămâne deschisă pentru cunoaşterea nerăstălmăcită a istoriei noastre recente. Dar în pofida faptului că Washingtonul nu numai că nu s-ar fi opus prezenţei legionarilor într-un front unitar românesc în lupta împotriva comunismului, ci chiar i-a sprijinit în acţiunile lor, “Comitetul Naţional Român s-a constituit fără reprezentanţii mişcării legionare”, îi mărturiseşte, “în concluzie”, fostul suveran al României scriitorului Mircea Ciobanu.

Confruntaţi cu refuzul regal de a fi acceptaţi în Comitetul Naţional, legionarii şi-au organizat şi susţinut propria lor luptă pentru afirmarea românismului în lumea liberă. Cine vrea să cunoască şi să judece demensiunile, temeinicia şi efectele activităţii desfăşurate de reprezentanţii Mişcării Legionare are la dispoziţie o cantitate impresionantă de documente şi mărturii. Remarcabilă în acest sens este lucrarea Mişcarea Legionară: mit şi realitate, apărută recent la Editura Cartier. Autorul, Adrian-Gabriel Lepădatu, care ne impresionează prin tinereţe – născut pe 4 octombrie 1979 – şi ne impune prin obiectivitatea şi acribia cu care abordează sursele de informaţii, reuşeşte să realizeze un studiu pe care semnatarul Introducerii, prof. univ. Anton Caragea, îl caracterizează în următorii termeni:

“Când eram mici, am auzit poveşti înspăimântătoare despre ei, apoi am văzut filmele sau am citit cărţile epocii comuniste, când ei reprezentau pe însăşi Satana, iar acum avem posibilitatea să intrăm prin această lucrare în lumea lor: lumea legionarilor. Curaj!”.

Capitolele intitulate “Guvernul Naţional de la Viena”, “Armata Naţională”, “Nürnberg şi Mişcarea Legionară”, “Legiunea în exil”, “Presa şi editurile legionare în exil” şi “Rezistenţa anticomunistă” constituie expunerea documentată a cauzelor care au făcut imposibilă colaborarea între autorii capitulării necondiţionate în faţa Rusiei bolşevice, în frunte cu regele Mihai I, şi o mişcare definită prin anticomunismul ei funciar.

Ar fi însă greşit dacă am privi exilul românesc din anii regimului comunist numai prin prisma binomului Comitetul Naţional – Mişcarea Legionară. Un număr considerabil de personalităţi politice din rândurile partidelor istorice, dar mai ales intelectuali de prestigiu fără apartenenţă formală la vreuna dintre formaţiunile politice din perioada interbelică, s-au disociat de Comitetul Naţional, urmând exemplul oferit de generalul Rădescu.

“Mi-a părut rău că generalul – mărturiseşte fostul rege în Convorbiri… – n-a găsit un limbaj comun cu o bună parte din Comitet. Criza însă n-ar fi trebuit să ia amploare”.

Dar ea a luat amploare, cu consecinţe grave pentru prestigiul la care românii din exil ar fi avut dreptul.

Conştient de faptul că exilul românesc avea nevoie de un for credibil, care să reprezinte adevărata Românie, condiţie pe care Comitetul Naţional condus cu girul fostului suveran de Constantin Vişoianu nu o îndeplinea, generalul Rădescu, sprijinit de Grigore Gafencu, Mihai Fărcăşanu, Nicolae Caranfil şi generalul Ion Gheorghe, personalităţile politice cu greutate care s-au retras din Comitet, a înfiinţat Liga Românilor Liberi. Acestei iniţiative i s-au alăturat nume de prestigiu din rândurile oamenilor de cultură aflaţi în Occident, ca de pildă Mircea Eliade, dr. George Palade, Alexandru Gregorian, Vintilă Horia, Alexandru Busuioceanu, precum şi numeroşi intelectuali tineri, care vor face cariere remarcabile la prestigioase universităţi occidentale. Din păcate, însă, Liga Românilor Liberi va muri o dată cu întemeietorul ei. În mai 1953 generalul Nicolae Rădescu se stinge din viaţă la Doctor’s Hospital din New York, “fără pată, cu fruntea sus”, aşa cum caracterizează Caius Boeru-Vlas viaţa şi lupta “bătrânului soldat” pentru cauza românească.

Cât priveşte atitudinea fostului monarh faţă de Consiliul Naţional Român înfiinţat de Nicolae Penescu ca un substitut necesar al ineficientului Comitet, ea este exprimată fără echivoc în Convorbiri…:

“După 1975, o dată cu demisia lui Vişoianu, s-a înfiinţat la Paris un Consiliu Naţional Român sub conducerea lui Penescu. S-a spus că acest Consiliu e mai bine reprezentat şi că nici o orientare politică din exil nu a fost omisă. Sigur, în acest Consiliu a intrat şi un grup legionar, sub numele de Partid Social-Creştin. Noi n-am putut să girăm o asemenea compoziţie, de altfel se ştia care este atitudinea noastră faţă de orice mişcare extremistă şi nu mi s-a cerut părerea”.

Cu toată opacitatea fostului suveran al României faţă de comandamentul unităţii, care ar fi trebuit să prevaleze faţă de deosebirile doctrinare dintre grupurile de români din lumea liberă, scriitorul Mircea Ciobanu formulează următoarea întrebare-cheie, care ar fi trebuit să-l oblige pe interlocutorul său la un răspuns tranşant:

“Consiliul Naţional de la Paris, al lui Penescu, a avut o activitate mai susţinută în exil, cu mai multe rezultate?”.

Răspunsul fostului suveran al românilor este de-a dreptul stupefiant:

“Nu ştiu”!

Aşadar, Mihai I, aflat în Elveţia, la Versoix, fără restricţii la posibilitatea de a se informa, nu ştia nimic despre activitatea unui for reprezentativ al românilor din exil, a cărui activitate era copios mediatizată atât de presă, cât şi de posturile de radio din Occident! Un regretabil gol informativ, care poate fi umplut cu ajutorul amplei lucrări documentare datorate lui Cicerone Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste. În volumul VIII al acestei lucrări concepute ca “Dicţionar” al celor “arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi” de regimul comunist, la articolul “PENESCU N. Nicolae”, găsim informaţiile pe care le reproducem mai jos:

“În Franţa, Penescu a pus bazele Consiliului Naţional Român, cu reprezentanţe în 5 state europene, în SUA, Canada şi Australia. Prin intermediul acestui organism, a adus la cunoştinţa lumii libere teroarea exercitată de regimul comunist din România. […] Când a avut loc, la Madrid, Conferinţa pentru Securitate în Europa, Nicolae Penescu s-a deplasat şi el în capitala Spaniei, împreună cu o delegaţie care a înaintat participanţilor la conferinţă un memorandum documentat asupra situaţiei din România, unde regimul comunist distrusese oamenii, sufleteşte şi trupeşte, şi patrimoniul naţional, dărâmat cu furie neroniană de Ceauşescu”.

Evoluţia ulterioară a evenimentelor din lumea exilului românesc ne face însă să ne îndoim că fostul rege a ignorat total activitatea Consiliului Naţional Român condus de Nicolae Penescu. Din volumul de memorii al lui Dumitru Cristian Amzăr, Jurnal berlinez, aflăm că, în 1980,

“M. S. Regele Mihai I, care pentru noi, refugiaţii politici, n-a încetat niciodată de a fi suveranul României, a numit ca preşedinte al Comitetului Naţional Român pe doamna Ioana Brătianu (căsătorită cu un francez, Fabra), fiica lui Gheorghe Brătianu; o soluţie solomonică. Nicolae Penescu, fost ministru de Interne sub al doilea guvern Sănătescu şi ultimul secretar al Partidului Naţional-Ţărănist, şi astăzi în funcţiune, şi-a primit «răsplata» pentru meritul de a fi adus în consiliul iniţiat de el, pe lângă cele trei partide democratice, devenite între timp într-adevăr istorice, şi pe cel mai puţin istoric: Partidul «Totul pentru Ţară»”.

Cât de “solomonică” a fost tentativa fostului suveran de a resuscita muribundul Comitet Naţional prin numirea la conducerea lui a unei descendente a familiei Brătianu o dovedesc faptele. Mai bine zis, lipsa de fapte. În timp ce Comitetul Naţional, în pofida proaspetei sale conduceri, continua să se distingă prin inactivitate, activitatea de denunţare a abuzurilor şi crimelor săvârşite în ţară de regimul comunist, desfăşurată de Consiliul Naţional, devenea din ce în ce mai agresivă. O situaţie intolerabilă pentru Securitatea lui Ceauşescu.

“La 3 februarie 1981 – relatează în continuare Cicerone Ioniţoiu – Nicolae Penescu a primit la Paris un colet conţinând o bombă artizanală, care l-a rănit. De pe urma rănilor, Nicolae Penescu a murit la spital”.

Trecerea timpului elimină evenimentele nesemnificative din filele cărţilor de istorie, reţinând doar faptele esenţiale. Nu elimină însă niciodată semnificaţiile morale care însoţesc aceste fapte. De la semnarea actului de abdicare al fostului rege Mihai I şi până la evenimentele din decembrie 1989 s-au scurs patru decenii. Patru decenii de crime şi nelegiuiri săvârşite de comunişti, răstimp în care şi viii şi morţii au fost deposedaţi de toată agoniseala, fie dobândită prin muncă cinstită, fie moştenită înainte de înstăpânirea comuniştilor asupra ţării. Un prim act solemn, care ar fi trebuit să dovedească atât românilor cât şi lumii întregi că era comunistă a luat sfârşit, trebuia să fie aplicarea până la ultima consecinţă a principiului restitutio in integrum. Nu s-a întâmplat însă aşa. Deşi după decembrie 1989 s-au emis legi care prevedeau restituirea proprietăţilor “naţionalizate”, atât cei care le-au conceput, dar mai ales cei chemaţi să le aplice, fac parte din categoria acelor ipochimene comuniste care, înainte de a se travesti în “democraţi”, credeau nestrămutat în următorul verset din Manifestul Partidului Comunist, Biblia adepţilor lui Marx:

“Comuniştii pot rezuma teoria lor într-o formulă unică: desfiinţarea proprietăţii private”.

Aşa se explică de ce, la mai bine de 16 ani de la aşa-zisa “Revoluţie”, restituirea proprietăţilor jefuite de comunişti este departe de a fi înfăptuită. Românii bântuie bezmetic prin sălile tribunalelor, izbindu-se la fiecare pas de tot soiul de şicane create intenţionat pentru ca repunerea lor în drepturi să fie cât mai mult amânată. În schimb, comuniştii de ieri, deveniţi azi democraţi înfocaţi, nu numai că şi-au redobândit tot ce au avut înainte de instaurarea regimului comunist, dar continuă să beneficieze, cu sprijinul unei puteri judecătoreşti total aservite puterii politice, de proprietăţi şi bunuri care nu le-au aparţinut niciodată.

În acest climat de haos moral, Ion Iliescu, demn urmaş al lui Dej şi Groza, în anii când conducea România postdecembristă, pentru a compromite, pe vecie, ideea monarhică în România, ratificând pentru a doua oară actul de abdicare de la 30 decembrie 1947, i-a întins fostului monarh o capcană, în care acesta a căzut prea uşor. Mimând datoria creştinească de “pace şi bună învoire între oameni”, vicleanul comunist i-a oferit fostului monarh nu numai prietenia sa şi statutul cuvenit foştilor şefi de stat, ci şi o serie de bunuri materiale: Palatul Elisabeta, Castelul de la Săvârşin şi chiar perspectiva, azi împlinită, de a obţine Castelul Peleş. Cu o uşurinţă regretabilă, Regele Mihai a uitat că, în calitate de Rege al Românilor, nu-i era îngăduit să primească favoruri şi daruri înainte ca ultimul răzeş şi ultimul moşnean să-şi fi dobândit moşiile de care au fost jefuiţi de comunişti. O acceptare pripită, care ne face să ne întrebăm dacă nu cumva bănuiala lui Mihail Sturdza cu privire la existenţa “unor făgăduieli cu caracter financiar”, care ar fi precedat semnarea abdicării, sau afirmaţia brutală a lui Pamfil Şeicaru că “abdicarea a fost târguită”, sunt perfect întemeiate.

Într-un volum de reflecţii asupra domniilor şi Domnilor la noi, intitulat sugestiv Isprava, publicat în 1932 la Vălenii de Munte, Nicolae Iorga formulează următoarea învăţătură-avertisment, de care ultimii doi Hohenzollerni aflaţi pe tronul României, din păcate, n-au ţinut seama: “Coroana are cum se apăra singură. Numai contra greşelilor proprii ea nu are cum să se apere”. Iar consecinţele ignorării acestui înţelept memento au fost dramatice pentru ei ca persoane şi tragice pentru supuşii peste care au domnit.

Gabriel CONSTANTINESCU

(Capitolul XXX din vol. Şah la rege. Declinul monarhiei române în secolul XX, Editura Christiana, Bucureşti, 2007)

Citiți și:

Spune-ți părerea