Calitatea vieții în România în perspectiva anului 2038

Academia Română a lansat în ultimii un proiect de țară pentru următorii 20 de ani. Institutului de Cercetare a Calității Vieții (ICCV) i-a revenit misiunea de a elabora capitolul dedicat calității vieții, sub toate aspectele ei. (sursa: romaniasociala.ro) Studiul a fost realizat de: Cătălin Zamfir (coordonator), Sorin Cace, Elena Zamfir, Alexandra Deliu, Elena Tudor și Ionuț Marian Anghel.

Datele și ideile din acest studiu pot fi punctul de plecare al dezbaterii cu tema: cum vrem să arate România peste 20 de ani. Voi sintetiza câteva dintre ele.

Calitatea vieții înseamnă cât de bună sau rea este viața pe care o trăieşte un om, atât în ansamblul ei, cât şi pe componente particulare: starea de sănătate, familia, profesia și locul de muncă, resursele financiare disponibile, bunurile pe care le posedă, timpul liber, mediul social, prietenii și colegii, societatea în care trăiește. Calitatea vieții reprezintă gradul în care viața îi produce satisfacție.

Starea socială a unei comunități este în ultimă instanță exprimată sintetic în conceptul de calitate a vieții.

Paradigma etică promovează responsabilitatea individului pentru calitatea vieții sale. Paradigma economică plasează creșterea economică în centrul speranțelor, considerând că ea produce automat consecințe, predominant pozitive, în toate celelalte sfere ale vieții sociale. Câteva secole s-a crezut că bunăstarea este un produs direct al creșterii economice. În ultimele decenii, calitatea vieții s-a desprins de economie.

Economia este o sursă a unei vieți de calitate, dar nu asigură automat un nivel ridicat al bunăstării umane. Comunitatea poate să nu mai fie doar un simplu spectator ale economiei, ci un actor al propriei sale vieți, utilizând resursele de care dispune și disciplinând toate sectoarele activității umane.

În ultimii 10 ani s-a dezvoltat un sistem european de indicatori ai calității vieții. Astfel fiecare țară se poate evalua în raport cu celelalte țări europene.

Tematica calității vieții a răspuns aspirațiilor Revoluției din 1989, captând interesul public și ajungând în programele politice. Semnificativ, una dintre primele instituții nou create după prăbușirea regimului comunist a fost ICCV (2 ianuarie 1990).

Aproape toate programele guvernamentale au inclus ca obiectiv central creșterea calității vieții.

Situația actuală a României își găsește în mare măsură explicația în opțiunea adoptată la începutul tranziției: o reformă axată prioritar pe o privatizare rapidă, însoțită cu costuri sociale, considerate inevitabile, dar larg ignorate politic.

Reforma economică din România a fost realizată. Populația a plătit însă scump un proces de schimbare socială pe care acum îl apreciem a fi fost mai degrabă prost conceput.

Paradigma viitorului a fost fundată pe modelul economic, conform căruia economia va crește după propria ei logică, ca parte a economiei mondiale. Starea socială a României va fi un produs automat al creșterii economice și va fi inevitabil mai bună. Acum nu mai putem gândi așa.

Societatea viitoare nu va fi cum va fi, ci, într-o măsură tot mai importantă, așa cum vom decide noi. Politicul își lărgește funcțiile, de la administrarea vieții sociale prezente, la promovarea de schimbări sociale proiectate pe termen mediu și lung.

 

Există două proceduri de estimare a stării calității vieții în România:

O evaluare de progres: plasarea valorilor actuale într-o serie temporală. Am progresat sau nu față de trecut ?

O evaluare de context european: să raportăm nivelul nostru actual la celelalte țări membre ale UE, obiectivul României fiind apropierea de standardele europene.

Statistica europeană oferă o imagine clară a dinamicii României în raport cu standardele europene.

Am ales pentru poziționarea României trei grupuri de țări europene:

  • Media europeană: UE 28
  • Media grupului de țări avansate, țările care au fundat UE: UE 15 – Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, Suedia, Marea Britanie. Aceste standarde sunt semnificativ mai ridicate decât media UE, dar ele constituie ținte pe care România și le asumă.
  • Media grupului de state foste socialiste care au parcurs tranziția mai eficient decât România și Bulgaria: UE 8, fără România și Bulgaria: Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia și Ungaria.

 

Este general acceptat că economia este sursa principală a calității vieții. Ea oferă sursele financiare ale standardului de viață al colectivității: direct (venituri: salarii, profit) și indirect, prin intermediul statului social: servicii fundamentale (educație, sănătate, securitate personală), beneficii sociale (alocații pentru copii, ajutoare pentru cei care nu au venituri), asigurarea veniturilor după terminarea vieții economic active, sistemul public de pensii. Economia oferă și condiții de viață: o parte a modului de viață al membrilor colectivității, 8 ore pe zi petrecute în muncă.

Economia afectează și în alte puncte mediul de viață al populației: cadrul constituit al vieții sau impactul asupra mediului natural, curat sau poluat.

Economia românească a fost restructurată, dar nu prin dezvoltare, ci prin dezagregare: o cădere a economiei întinsă pe 18 ani, împinsă în subdezvoltare; dezindustrializare și o împroprietărire agrară confuză, fără o concepție de promovare a unor noi structuri agrare. Economia a început să-și revină modest abia din 2001; a atins nivelul din 1990 de abia în 2006, a continuat o creștere economică, stopată de criza din 2009–2011, urmată de o nouă creștere. În 27 de ani, economia românească nu a reușit să depășească nivelul din 1990 decât cu aproximativ 25%.

 

Progresul economiei 1990-2015:

  1990 2000 2000/1990 2015 2015/1990
România 30,9 21,9 70,9% 52,0 168,3%
Bulgaria 30,6 24,2 79,1% 43,7 142,8%
Ungaria 43,8 46,1 105,2% 63,5 145,0%
Polonia 34,3 40,5 118,1% 63,5 185,1%
Slovenia 67,5 68,2 101,0% 76,7 113,6%
Slovacia 12,7[1] 17,2 135,4% 43,3 340,9%
Cehia[2] 71,3 62,0 87,0% 79,6 111,6%
Medie 7 țări foste socialiste față de media UE15     99,5%   179,2%

 

 

  • Nivelul inițial al procesului de tranziție (1990), când țările foste socialiste se aflau la distanțe apreciabile de standardele țărilor europene avansate (UE15).

  • Primii 10 ani de tranziție au fost dificili pentru toate țările foste socialiste. Reforma economiei a fost realizată nu cu o depreciere a poziției lor față de țările europene dezvoltate, ci cu o îmbunătățire a poziției lor economice. Excepție a fost România: în 2000 poziția economiei românești s-a prăbușit față de economiile țărilor europene dezvoltate: PIB-ul s-a prăbușit de la 39,9% din media UE15 la 21,9% și ceva mai puțin în cazul Bulgariei, de la 39,6% la 24,2%. Polonia a fost țara care a realizat o creștere importantă (118,1%).

  • În cei 25 de ani ai tranziției și integrării în UE, toate țările foste socialiste s-au apropiat de standardele celor 15 mai dezvoltate țări europene. Nivelul cel mai ridicat îl prezintă Cehia și Slovenia. O dezvoltare spectaculoasă este cea a Poloniei: de la 34% la 63% din nivelul țărilor europene dezvoltate și ceva mai modest Ungaria (de la 44% la 63%). Și România, după o scădere dramatică în anii 1990, înregistrează o creștere importantă, dar menținându-se încă la jumătate din standardul european avansat, de la 31% la 52%.

 

Performanța socială a tranziției

 

Politica tranziției a fost orientată de principiul politic conform căruia reforma economică trebuie să se reducă la o privatizare realizată rapid și oricum, iar măsurile sociale trebuie ținute la un minim suportabil, nu numai din cauza lipsei resurselor, dar și pentru că s-a considerat că ele ar afecta negativ relansarea economiei.

S-a conturat un sistem politic democratic, dar confuz, dominat nu de confruntări între viziuni, ci de conflicte pentru putere, și împins în toate direcțiile de intervenția factorilor externi, care nu-și asumă responsabilitatea pentru criza rezultată.

Reforma economiei tranziției românești a produs un cost social mare. O sărăcire explozivă, dar și grupuri restrânse care afișează o bogăție ostentativă, obținută prin mijloace dincolo de legalitate și moralitate. O populație demoralizată, neîncredere în instituțiile publice și un stat capturat de grupurile de interese, exploatat de acestea și incapabil să prevină explozia corupției.

 

Epuizarea obiectivelor tranziției, finalizată într-o nouă criză economică și socială, a impus urgența regândirii direcțiilor de dezvoltare a societății românești în următorii 20 de ani. A devenit clar că problemele grave acumulate nu mai pot fi ignorate cu speranța că ele se vor soluționa „natural”. Se prefigurează și noi probleme, care se vor agrava în viitor sau care trebuie anticipate, necesitând acțiuni preventive.

Soluționarea problemelor economice și sociale ale României în mod automat, prin integrarea europeană, s-a dovedit și ea o iluzie. Europa este mai complexă decât am visat. Integrarea oferă oportunități, dar aduce și competiția de interese, însoțită acum de criza construcției europene. Începem să înțelegem că o parte a problemelor cu care România se confruntă în prezent este datorată și politicii confuze în procesul de integrare europeană. Este clar că șansa României ar fi să-și formuleze propriul program de dezvoltare și să acționeze pentru realizarea sa.

Standardul de viață

 

Standardul de viaţă este elementul critic al calităţii vieţii în contextul actual al României, venitul fiind factorul cheie. Nivelul scăzut al resurselor materiale are efecte negative multiple, împiedicând satisfacerea necesităților în celelalte domenii ale vieţii: sănătate, educație, timp liber etc. Numai 4% din populație declară că poate satisface nevoile gospodăriei fără probleme, în timp ce o proporție de 22% are mari dificultăți în a acoperi aceste nevoi.

Marea majoritate a bunurilor de care oamenii au nevoie sunt obținute pe piață. Piața a devenit mondială și este egală pentru toți. Există însă diferențe enorme în ceea ce privește capacitatea financiară de a avea acces la piața bunurilor. În consecință, veniturile reprezintă elementul central al standardului de viață. După un vârf în primul an după Revoluție, urmează o scădere continuă până în 2007, cu un minim în 2000 (60,6% din situația din 1989); apoi o creștere până în 2009, după care o scădere și o nouă creștere în 2015. 

Venitul disponibil per capita plasează România pe ultimul loc în Europa: 39% din țările UE 15 și 62% din țările UE 8.

Salariul este componenta centrală a veniturilor. Ponderea veniturilor salariale în totalul veniturilor este scăzută în România în raport cu celelalte țări europene: salariile reprezentau în 2013 51,2% din totalul veniturilor.

Valoarea reală a salariului mediu a suferit o dramatică deteriorare în primii 17 ani ai tranziției: după o scădere în 1991 atinge cel mai scăzut nivel în 1993 (53%), depășind de-abia în 2007 nivelul din 1989 (116%), cu un vârf în 2008 (132,2%) și un nou vârf în 2015 (141%), dar după ce a suferit noi scăderi în 2009-2013.

Spre deosebire de salariul mediu, salariul minim a prezentat o dinamică mult mai dramatică: o scădere continuă din 1989, atingând chiar în 2000 un nivel incredibil de scăzut, 24,1% din valoarea din 1989, și revenind la nivelul din 1989 de abia în 2015.

Tranziția românească s-a confruntat cu o criză salarială. Scăderea contribuției salariilor la constituirea venitului total a fost parțial compensată de producția agricolă pentru propriul consum și de creșterea activităților economice pe cont propriu, dar care, conform datelor, au adus o contribuție semnificativ mai mică și nesigură în raport cu veniturile salariale.

Salariul minim este, în România, de aproape cinci ori mai mic decât în țările europene capitaliste consolidate, dar și aproape la jumătate din nivelul celorlalte 8 țări europene în tranziție.

Calitatea ocupării sau calitatea umană a muncii reprezintă o dimensiune esențială a calității vieții. Ocuparea este o condiție de obținere a veniturilor pentru populația activă, dar şi un mod de viață. Studiile sociologice au demonstrat că neocuparea, mai ales cea forțată, șomajul, are efecte negative dezastruoase asupra vieţii, crescând dramatic vulnerabilitatea economică și socială.

Strategia tranziției a avut efecte profunde asupra ocupării. În primul rând scăderea ocupării: în 2015 rata ocupării în România este de 66,0% față de media UE15 de 70,5% și UE8, 71,3%, fiind una dintre cele mai scăzute din Europa.

Efectul cel mai important al tranziției a fost însă asupra structurii ocupării. Locurile de muncă salariale, care oferă venituri relativ mai ridicate, relativ sigure și însoțite de asigurări sociale și de sănătate, s-au redus de la începutul tranziției la aproape jumătate: de la peste 8,1 milioane în 1990, la sub 5 milioane în anii următori, nivel care se pare că a fost ușor depășit doar în 2015.

Dispariția locurilor de muncă salariale a fost parțial compensată de ocuparea pe cont propriu (2014: România 30,5%, față de UE 15 14,3%, EU 8 17,6%, Bulgaria 27,0%). Studii calitative au arătat că aceste persoane sunt de fapt lucrători fără contract, în agricultură sau servicii, cei mai mulți lucrători familiali neremunerați, reprezentând un segment extrem de vulnerabil, neasigurat social și medical, care se zbate la limita supraviețuirii.

Agricultura, rudimentară în cea mai mare parte a ei, a absorbit o mare parte a celor care și-au pierdut locul de muncă ca rezultat al reformei tranziției. În 2014, în România 29,2% din persoanele ocupate erau în agricultură, față de UE 15 – 2,9%, UE 8 – 6,7%, Bulgaria – 19,4%.

Ca rezultat al reîmproprietăririi și desființării, din cauza unei obsesii împotriva oricărei forme de asociere, agricultura este realizată, preponderent, sub forma agriculturii de subzistență şi în ferme mici, cu suprafaţă medie de puțin peste 2 ha.

Peste 2,3 milioane de persoane din totalul populației rurale ocupate (ce atingea 4 milioane în 2014) activează în sectorul agricol, caracterizat de supraocupare, forță de muncă îmbătrânită, slab profesionalizată, cu munci ocazionale, informale și slab remunerate.

Caracterul rudimentar al agriculturii românești este probat și de cel mai mic procent al ocupării salariale în agricultură (5,2%); în Bulgaria, salariații reprezintă 46% din populația ocupată în agricultură, în timp ce în Slovacia acest procent depășește 80%. Polonia se apropie întrucâtva de modelul românesc, având, totuși, un procent dublu al salariaților în populația ocupată în agricultură.

Scăderea oportunităților ocupaționale și scăderea proporției ocupațiilor cu calificare ridicată a creat un fenomen de subocupare a capacităților existente. Multe dintre calificările din zona industrială au devenit inutile. Soluția a fost pentru mulți întoarcerea în mediul rural, implicarea în activități pentru care nu se cere o calificare specială sau emigrarea.

Începând cu anii 2030 – 2035, pe piaţa muncii din ţara noastră vor intra generaţiile tranziţiei, mai puţin numeroase, dar și cu un grad de pregătire profesională inferior celui al generațiilor precedente.

În România, calitatea condițiilor de muncă diferă substanțial de a celorlalte țări europene, cu o protecție a angajatului substanțial mai redusă ca urmare a scăderii forței sindicatelor în reglementarea condițiilor de muncă. Schimbarea contractului colectiv de muncă în favoarea angajatorului, adoptat în 2011, a generat dificultăți majore în coagularea activității sindicale. Indicele calității ocupării (introdus de European Trade Union Institute în 2008), cu valori între 0 și 1, arată că România este una dintre țările cu o valoare redusă (0,3), în comparație cu țara având indicele cel mai ridicat, Danemarca cu 0,8. La toate subcomponentele indicelui calității locurilor de muncă, România se află în prezent în treimea de jos în statisticile europene. Calitatea vieții la muncă a scăzut atât din cauza veniturilor oferite, cât și a nerespectării demnității muncii și a condițiilor proaste de muncă. Față de celelalte țări post-comuniste, România are o poziție similară, foarte apropiată de Bulgaria și la distanță semnificativă de Cehia (0,45) și Slovenia (0,55), care au cele mai ridicate valori ale indicelui calității locurilor de muncă dintre țările fost comuniste.

Migrația pentru muncă este o alternativă la neocupare sau la salariile prea mici din România. Fie emigrează persoane cu o calificare înaltă (sănătate, IT), fie persoane necalificate sau cu o calificare redusă.

Calitatea democrației în România

Moralul comunității are cote foarte scăzute: clasa politică este considerată a fi responsabilă de orientarea greșită a societății, de proasta funcționare a statului și de corupția extinsă.

Societatea românească riscă să fie scindată politic nu între clase și grupuri sociale, ci între populație și instituțiile politice, afectate masiv de corupție și incapabile să ofere un program credibil de înscriere a țării pe calea dezvoltării.

Evenimentele din ultimii ani au adus o probă obiectivă a marilor deficite de funcționare a sistemului public: amploarea corupției. Analizele aduc argumente că statul tranziției are un profil distinct, caracterizat prin faptul că reprezintă un mecanism de exploatare a resurselor de către grupurile de interese, cu o largă toleranță față de toate formele de corupție (stat neofeudal, statul captiv).

Alături de corupție, s-a consolidat îngrijorarea că suntem afectați de un proces rapid de birocratizare care blochează funcționarea eficientă a societății. Accentul exclusiv pe procedurile de acordare a programelor publice, complementar cu atenția scăzută acordată evaluării eficienței acestora, are efecte distorsionante importante.

Obiective și ținte de performanță pentru 2038

 

România își poate propune ca țintă pentru 2038 ca 80% dintre români să fie satisfăcuți de viața lor. Orice nivel sub 80% ar indica un deficit de atingere a unui echilibru social al României.

Societatea pe care vrem să o avem în 2038 nu trebuie să fie rezultatul angajării unei creșteri economice cu orice preț, ci în mod diferit: o Românie prosperă și echilibrată.

 

Standardul de viață

 

Ocuparea. Reformarea economiei a avut loc printr-o scădere dramatică a ocupării și a oportunităților de activități economice. Celelalte țări în tranziție au reușit să facă o reformă a economiei cu menținerea unui nivel mai ridicat de ocupare: 70,8%, mai ridicat cu aproximativ 5 puncte procentuale față de situația actuală a României.

Ținta normală pentru 2038 va fi deci creșterea ocupării la nivelul celorlalte țări europene dezvoltate: 85%.

Ținta ocupării trebuie să aibă în vedere și îmbunătățirea condițiilor de muncă, calitatea umană a muncii, creșterea semnificativă a posturilor de muncă de calitate.

Veniturile populației. Venitul disponibil per capita plasează România pe ultimul loc în Europa: 39% din UE 18 și 62% din UE 8. Veniturile pot crește printr-o reorientare a unor politici: politica economică, politica socială de creștere a capacității de negociere a angajaților și o creștere a politicii de protecție și suport social.

Experiența ultimilor 26 de ani nu susține speranța că veniturile salariale cresc automat ca rezultat al creșterii PIB-ului. Datele arată că o creștere a PIB-ului de aproape 3 ori este însoțită de o creștere mult mai modestă a veniturilor salariale.

Tabel 14. PIB și salariul mediu

                                                                    2015 față de 1990
PIB în PPS                                                              279,1 %
Salariul mediu real                                              134,1 %

 

O reechilibrare a veniturilor populației nu poate fi realizată fără intervenția factorului politic.

 

Sursele creșterii veniturilor:

–          o politică mult mai activă de creștere a: ocupării, a ocupării salariale; creșterea valorii muncii: o politică de industrializare și a valorii muncii agricole.

–          Înlocuirea politicii salariului mic cu politica creșterii proiectate a salariilor (creșterea pe etape a salariului minim, creșterea capacității de negociere a angajaților, un program politic de schimbare a raportului dintre salarii/ profit în distribuția valorii nou create).

–          creșterea programelor de suport și protecție socială: creșterea valorii serviciilor sociale publice și a beneficiilor sociale financiare.

 

Salariile: În situația actuală a României, creșterea ocupării salariale este o direcție foarte importantă.  Proporția muncii salariale în totalul ocupării poate fi atinsă în 20 de ani la nivelul țărilor europene dezvoltate. Valoarea salariilor este variabila critică a standardului de viață pentru România actuală.

Salariul minim este o variabilă aflată direct sub controlul social-politic. Este posibil, așa cum se propune în momentul actual, chiar să se stabilească un calendar de creștere a lui.

 

Salariul mediu

 

Tabel 16. Proiecții de performanță 2038: Salariul mediu net exprimat în EURO

  Valoare actuală: 2015 Performanță maximă Performanță moderată Performanță modestă
România 417 2 305 1 480 655
Creștere față de 2014   552% 355% 157%

 

După cum se vede, creșterea salariilor pentru a atinge în următorii 20 de ani standardele europene va fi mult mai dificilă. O direcție va trebui să fie scăderea diferenței salariu minim/ salariu mediu, posibil doar prin creșterea salariului minim. Este nevoie de o planificare a creșterii salariale și o monitorizare a apropierii ei de ținta propusă. Atingerea nivelurilor de performanță proiectată a salariului mediu se dovedește dificilă, ea depinzând de o mulțime de factori.

Politica salarială în România nu a avut în perioada tranziției ca obiectiv creșterea salariilor. Dimpotrivă, ea a fost centrată pe opțiunea salariului mic, considerat a fi principalul instrument politic al creșterii economice. Creșterile salariale care s-au produs au fost considerate ori cedări politice, mai ales în perioade electorale, ori mici ajustări, rezultat al dinamicii economiei. Dacă va urma politica salarială de până acum, România se va depărta substanțial de standardele europene.

Obiectivul cheie, o Românie prosperă și echilibrată, poate fi realizat doar printr-o schimbare radicală a politicii salariale: o politică pro-muncă, de la politica salariului mic, la politica creșterii progresive a salariilor pentru a se atinge standardele europene.

Politica salariului mic nu este o condiție a creșterii economiei, ci o ideologie a economiei leneșe, o economie pro-profit, lipsită de motivarea inovațiilor ca sursă primară a creșterii economice, a exploatării forței de muncă, susținută cu mijloace politice. Creșterea salariilor trebuie considerată nu ca un factor care ar descuraja investițiile și scăderea eficienței economice, ci un factor de motivare a inovației și a parteneriatului pentru eficiență.

De ce nivelul salariilor este atât de scăzut în România? Explicația standard în discursul public actual este centrată pe formularea confuză a nivelului scăzut al productivității muncii. Formularea trimite emoțional la responsabilitatea salariatului. În fapt trebuie limpezite cauzele așa-zisei productivități scăzute. Desigur, și salariatul poate avea o vină. Dar cauzele stau în altă parte: prăbușirea sferelor cu munci de valoare (dezindustrializarea a produs un dezastru al capacității de muncă), tehnologia depășită în multe domenii și deficitul de management.

Se ignoră însă o altă cauză care explică probabil în cea mai mare parte salariile mici: raportul dintre muncă și profit. În primul rând o politică pro-profit, accentuată în favoarea profitului, complementar cu prăbușirea capacității de negociere a angajaților. Poziția sindicatelor s-a marginalizat rapid și s-a produs o creștere comodă a producției prin sacrificarea muncii.

 

Tabel 17. Ponderea profitului în totalul valorii nou create: semestrul 4, 2014

  Ponderea profitului
UE 18[3] 40,9%  
UE8 39%
România                                                       62,2%     

 

Un obiectiv important al reechilibrării standardului de viață este modificarea drastică a raportului muncă/ profit: de la 62,2% în favoarea profitului în 2014 la circa 40% în perspectiva anului 2038.

Datele duc la o concluzie importantă. Celelalte țări în tranziție, deși și ele cu dificultăți de relansare a economiei, de atragere a investiților externe, au reușit să o facă realizând un echilibru de tip european al salariilor cu profitul.

 

Dimensiunile statului

 

Politica statului în perioada tranziției a fost politica statului cât mai mic posibil. Argumentul a fost că statul parazitează economia, împiedicând dezvoltarea. Statul român a fost și este mic, dar economia a mers slab în toată această perioadă. Această filosofie este în contradicție cu viziunea europeană.

Statul, complementar cu economia, are un rol esențial în organizarea societății, în producerea bunăstării, a calităţii vieţii: educație, sănătate, asigurări sociale, crearea locurilor de muncă, suport pentru copii şi pentru familii, suport pentru săraci. Rolul care i se acordă statului în România este ilustrat de nivelul finanţării sale.

 

Tabel 18. Proiecții de performanță: Cheltuielile guvernamentale (% din PIB), 2038

  Valoarea actuală (2015) Performanța maximă (UE 15) Performanța moderată (UE15 + UE 8/2) Performanță modestă (UE 8)
România 35,7 47,8 45 42,4
Creștere puncte procentuale față de 2014   12,1 9,3 5,4

 

 

 

O nouă viziune politică pentru 2038

 

Societatea românească se află într-o situație de reorientare profundă: politicile de până acum pot continua, dar costul este imens. Este nevoie de schimbări de concepție.

Comunitatea, larg ignorată până acum, impune cu putere regândirea în toate sferele a unei politici sociale de dezvoltare.

În politică. Competiția politică este înlocuită de lupta personalizată în jurul a „cine este mai penal” și cu DNA ca armă primară a competiției politice. Este nevoie de o dezbaterea politică asupra ieșirii României din criza actuală și angajarea într-un proces durabil de dezvoltare social-economică.

În economie. Abandonarea viziunii economiei românești ca simplă parte a economiei mondiale/ europene, supusă valurilor economiei globale. Politicul trebuie să-și asume responsabilitatea pentru măsuri de dezvoltare economică, orientate de interesul național al întregii comunități.

În sfera politicii sociale. Socialul, ignorat ca un cost inevitabil al reformelor tranziției, trebuie pus în centrul programelor politice. Este imperios necesară o reumanizare a politicului în toate sferele.  

 

Pentru elaborarea unui program de dezvoltare a României este necesar, în primul rând, să ne eliberăm de stereotipuri care au stat la baza politicilor de până acum și să ne asumăm alte principii. Voi enumera câteva propuneri ale ICCV.

 

O politică eficientă de suport pentru copii și familiile cu copii. După 27 de ani realizăm că segmentul cel mai sărac din România îl constituie copiii, urmați de tinerii sub 24 ani. Nevoile de dezvoltare normală a copiilor sunt aruncate pe spatele părinților care, în fapt, au resurse financiare la limită. Chiar în ciuda evidenței că scăderea natalității în România s-a agravat, nu avem o politică de stimulare a natalității și nici de prevenire a abandonului copilului. Lipsesc serviciile de susținere la un nivel decent al copiilor abandonați.

Un program național de reabilitare a natalității. Este vital a se depăși blocajul în amânarea adoptării unui asemenea program. Obiectivul pe termen lung: stabilizarea natalității cel puțin la nivelul reproducerii simple a populației. Măsuri: suportul pentru copii și pentru familiile cu copii. Preferința trebuie acordată furnizării de servicii, dar și aducerii la un nivel decent a alocațiilor pentru copii.

Sistemul de sănătate orientat cu prioritate către: acoperirea întregii populații cu serviciile de sănătate de bază, salarizarea decentă, managementul care să asigure eficiența utilizării resurselor financiare.

Ne confruntăm cu un nivel scăzut de educație (probleme precum abandonul școlar) și deprecierea calității școlii, mai ales prin polarizare educațională.

Relansarea sistemului de educație trebuie să aibă următoarele priorități:

–          suport social pentru participarea școlară, cu prioritate pentru zonele defavorizate. Obiectiv: reducerea abandonului școlar, sub media europeană.

–          revederea programei de învățământ cu obiectivul ca educația să răspundă mai bine la nevoile vieții:

–          creșterea competențelor pe direcții ignorate. Obiectiv: lansarea unui program pentru 2017-2018 de regândire a conținutului și orientării învățământului.

–          Refacerea prestigiului social al învățământului și salarizarea stimulativă a corpului profesoral.

 

Eficientizarea sistemului public.

Sistemul public actual are trei probleme:

  1. Birocratizarea, ca rezultat al incompetenței, al corupției și a nerespectării cetățeanului.
  2. Practicile iraționale. Transparența deciziilor publice este instrumentul vital al asigurării raționalității și credibilității. Netransparența creează corupție și funcționare ineficientă.
  3. Lipsa separării stricte a politicului de sistemul administrației publice este o cauză primară a unor „patologii”: incompetența, corupția, iraționalitatea funcționării sistemului, nivelul scăzut de transparență. Depolitizarea aparatului administrației publice este un obiectiv prioritar pentru perioada imediat următoare. Țintă prioritară: refacerea încrederii populației în instituțiile publice, pe fondul unei creșteri a moralului colectiv.

 

O nouă viziune a programelor publice. La problemele punctuale, instituțiile publice s-au concentrat pe aplicarea reglementărilor legale. Există o criză a programelor publice apărută în încercarea de susținere a dezvoltării social-economice. Nu doar limitele de competență sunt sursa, ci evidența unor adevărate patologii ale programelor sau strategiilor. Eficiența socială scăzută este datorată, în special, obsesiei defensive pentru suprareglementare și centrării excesive pe controlul respectării procedurilor și ignorarea rezultatelor. Suprareglementarea și centrarea exclusivă pe respectarea procedurilor este sursa ineficienței, risipei resurselor, birocratizării și ele deschid, cum s-a dovedit, oportunitățile de corupție și subiectivism. Controlul utilizării resurselor publice trebuie să se axeze cu prioritate pe evaluarea rezultatelor. Competența de evaluare de fond și de monitorizare a progreselor obținute trebuie repuse în centrul activității de control public. Expertiza birocratului trebuie înlocuită cu expertiza elaborării și evaluării programelor publice.

Accentul trebuie deplasat pe pre-evaluarea eficienței potențiale a programelor; pe monitorizarea și evaluarea pe parcurs și la final a eficienței lor. Creșterea competenței de evaluare și monitorizare este vitală. Dezvoltarea unor noi sisteme nebirocratice de monitorizare în următorii ani este obligatorie.

Promovarea unei etici a activităților publice centrată pe prosperitatea populației și respectul pentru persoana umană trebuie pusă la baza sistemului public. Tendința actuală este de coagulare a unei noi forme a dictaturii, dictatura birocrației împotriva populației și promovarea profitului birocratic.

 

Subdezvoltarea cronică a cercetării științifice.

Tranziția României a fost caracterizată de ignorarea cronică a programelor de cercetare științifică, caracterizată prin subfinanțare și chiar desființarea unor importante institute de cercetare.

În mod special cercetarea realității sociale a României este subdezvoltată sau, când este finanțată, ea este externalizată, în misiunea unor instituții internaționale, adesea deformate de propria lor orientare ideologică. Una dintre urgențele prioritare ale României în contextul actual este lansarea cu rapiditate a unui program de dezvoltare a științei românești.

Abandonarea ideologiei statului mic.

Statul trebuie să-și asume rolul, stabilit în statele europene moderne, în crearea prosperității. În cazul României, statul trebuie să-și crească rolul în toate funcțiile sale, în primul rând prin lichidarea subfinanțării sale, dar și prin stabilirea a noi obiective care să susțină dezvoltarea socială.

 

 

The following two tabs change content below.
Alina Ioana Dida
Medic, publicist şi traducător. A tradus "Revoluţia franceză", de Albert Soboul, apărută în 2009 la Editura Prietenii Cărţii (Bucureşti).
Alina Ioana Dida

Ultimele articole de Alina Ioana Dida (toate)

Un gând despre “Calitatea vieții în România în perspectiva anului 2038

  1. Din aceste studii lipseste ceva. Sufletul. Viata crestina, trairea pe care trebuie sa o avem. „Sa multumim Domnului!” se spune in Sfanta Liturghie. Doar in lipsa credintei a putut patrunde in noi ideea ca normalitatea vietii, standardul adevarat, este salariul cel mare din Danemarca. Eu cred ca e o mare greseala… Si cred ca aceste studii nu fac decat sa intareasca, sa justifice tendinta aceasta, de a „pleca din tara” – una din durerile mele privind in jur. Cred ca nu ne dam seama ce rana adanca este pentru neamul nostru aceasta plecare, astazi, in conditii de pace si de liniste atat de rare in istorie. Eu cred ca nu plecarea din tara se datoreaza problemelor, ci problemele apar si cresc tot mai mult datorita emigrarii.

Spune-ți părerea