Revoluția câștigătoare nu poate fi decât morală (III). Misterul democrațiilor de succes

Spuneam ca la noi democrația oscilează  între iluzie, dezamăgire și eșec, și arătam (aici) că nu peste tot se întâmplă.

Iar dacă  democrația și libertatea rămân două concepte misterioase, vag corelate, prost sau deloc înțelese, de unde și eșuate, e totuși o chestiune de omisiune ( ne scapă ceva), de opțiune și de principiu moral: liberi fiind de 23 de ani, cu liber acces la informație, nu ne deranjăm să-nvățăm ca să știm, cu atât mai puțin ne asumăm sau optăm pentru calea corectă de a le practica, cea istoric probată a fi bună, posibilă, dar grea.

Promiteam totodată elucidarea elementară a misterului.

Dezlegarea

Încep prin a spune că istoria ne arată că într-adevăr  unele democrații se metamorfozează în tiranii. De unde și concluzia că democrația este un tip de aranjament instituțional și constituțional  pentru care omul, potrivit naturii sale, n-ar fi calificat. Aha! De aia nu ne iese.

Fals. Axiomatic, democrația, deși imperfectă (ca omul) este opusul tiraniei și oricând preferabilă ei. De ce? Fiindcă principial, în democrație (în cea modernă, liberală, nu antică) libertatea individuală și sora ei, responsabilitatea, sunt atribute omenești de la sine înțelese și cultivate; în tiranii sunt anulate. Prin urmare democrația liberală e un aranjament bun pentru om, cel mai bun imaginabil deocamdată.

Cei care nu cred sau se opun cad în eroare. Eroarea fundamentală stă în judecata comună și incompletă, dar populară, potrivit căreia criteriul cantitativ e decisiv, unic, suprem și suficient pentru ca democrația să existe și să reziste. În democrație, nu-i așa, poporul e suveran, iar voința majorității  liber exprimată prin vot universal ne-contestabilă. Si dacă uneori (nu de puține) voința majorității duce direct la dezintegrarea mecanismelor și instituțiilor democratice, a libertății individuale, adică direct la opusul lor (tirania), ce dacă? E firesc. Majoritatea știe mai bine și e libertate. Și doar e logic ca libertatea să ducă la lipsa de libertate – asta după luminile și  “geniul” lui Marx, bine înfipt de mult în mentalul nostru colectiv (căci repet, mă îndoiesc că mulți l-au citit pe Platon, Republica, și de acolo li s-ar trage eroarea).

Logic? Firesc? Ba deloc. Pentru că ne aflăm în mileniul trei după Hristos, nu în Evul Mediu timpuriu, nici în antichitate. Avem tipar (de vreo 500 de ani), cărți, biblioteci, librării, internet (un miracol ca sursă de cunoaștere, abuzat însă pentru prostii), și dacă voiam,  am fi putut afla până acum că:

Pentru reușita civilizației și democrației, libertatea, deși un dat natural,  trebuie corect înțeleasă și  inteligent practicată. Da prieteni, democrația este un aranjament pentru oameni inteligenți, suficient educați și cu simț practic.

Iar majoritatea? Din punct de vedere rațional, al competenței decizionale, majoritatea nu există, majoritatea e un număr pe hârtie, un criteriu cantitativ, nimic altceva. Majoritatea nu știe. Numai indivizii care o compun, liberi, inteligenți și responsabili, fiecare în parte, POT ști. Acum chiar pot. DACĂ VOR. Sau nu? În 2012, în România existau sute de mii de analfabeți cu drept de vot. Plus, să nu uităm,  pușcăriașii votează. E o problemă aici, nu un dat natural, nu un ghinion. Să citești poți învăța acasă, de la mama, de la vecinul (chestie de voință). Să acorzi drept de vot celor mai anti-sociali membri ai societății  e o prostie programatică (drepturile omului și pușcariășului modern, in dauna societatii).

Prin urmare, calitatea morală, rațională, intelectuală a indivizilor care compun majoritatea contează. Democrația modernă, liberală, adica cea mai avansată, ca expresie instituțională a libertății de conștiință și de voință individuală, ca să existe, are nevoie  de un anume fundament calitativ. Care? Păi nu mai e de mult un mister, decât pentru noi și cei asemenea nouă se pare:

Oamenii sunt calificați pentru libertăți civile în exact aceeași proporție cu dispoziția lor de a pune lanțuri morale peste propriile porniri, în proporția în care dragostea lor de dreptate/justiție este deasupra rapacității lor, în măsura în care soliditatea și seriozitatea înțelegerii lor este deasupra vanității și aroganței, în măsură în care sunt dispuși să asculte mai degrabă sfaturile celor înțelepți și buni, decât lingușelile ticăloșilor.” Edmund Burke 1791.

Rețineți vă rog: 1791. Nimic nou.  Edmund Burke (om înțelept și bun, creștin) a fost un mare gânditor, dar și practicant al politicii. Unde? Acolo unde gândirea politică de natură constituțională – incluzând instituția libertăților fundamentale și limitării puterilor arbitrare ale clasei conducătoare – a început să existe dinainte de-a se fi format  statele feudale la noi: Anglia,  anul 1100,  Carta libertăților. Tot Anglia, 1215, Magna Charta Libertatum,  în parte în vigoare și azi. Vreme la care noi eram tot în etapa voievodatelor gen Glad, Litovoi, Farcaș, Ioan, șamd. Cam tot atunci, acolo se fondau universități ( de exemplu Oxford). Noi am fondat-o pe prima la Iași, aproape opt secole mai târziu  (1860).

Vrem/nu vrem, ne place/nu ne place,  între noi și ei a existat și se păstrează un decalaj enorm (sute de ani) de libertate și civilizație, de înțelegere și practicare a lor. De unde și  deficitul democratic. De acolo avem de învățat, de la vestul anglo-american (Burke a fost un admirator al revolutiei americane), nu din alta parte.  Căci să vă spun: de asta acolo democrația modernă a funcționat binișor, infinit mai bine și mai mult decât la noi. Pentru că înțelegerea, practicarea și garantarea instituțională și constituțională a libertății omului, ba chiar dragostea de cunoaștere și libertate – merg mână-n mână – au considerabil avans. La ei, nu la noi. De ce? Dacă ar fi să-l credem pe Burke, este pentru că:

1.Dispoziția noastră românească de a ne autocenzura moral pornirile ( furii, invidii, rapacități, emoții eratice) e firavă.

2.Dragostea noastră de dreptate/ justiție e discutabilă și se raportează de regulă strict la contextul emoțional individual. Avem un simț acut ( ba chiar anapoda) al nedreptății suferite personal ( dreptatea mea și doar a mea). Un justitiarism bizar care-i vizeaza pe ceilalti, nu pe noi. În schimb nu ne este deloc clar ce-i just/injust în mod obiectiv, principial și în general.

  1. Despre soliditatea și seriozitatea înțelegerii realităților sociale, politice și economice la noi nu poate fi vorba decât rarisim. Vanitățile ne imunizează față de critica rațională. Aroganța,  suficiența, ne feresc de cunoașterea fundamentală, principială. Să adaug aici că din vanitate și aroganță, puțin ne păsa de cei bătrâni, înțelepți și mai buni? Sau că-i preferăm oricând pe cei care ne spun ce vrem să auzim, nu ce este?  Mai are rost să reiterez și faptul că la o populație de 20 de milioane, anul trecut s-au recenzat niste sute de mii de analfabeți per neam? Si nenumarati analfabeti functionali? Că asta nu-i împiedică pe niciunii să voteze?Că și pușcăriașii votează? Adică acei cetățeni considerați un pericol social și tocmai de aceea izolați cu gratii de societate, dar lăsați în schimb să contribuie prin vot la destinele ei. Pentru ca votu-i universal, deh.

De unde și opiniile și deciziile strălucite prin absurdul lor, pe care le exprimăm  la nivel majoritar, de neam.

Vedeți așadar, nu democrația-i de vină că eșuează. Nu libertatea e cauza eșecului ei. Noi suntem și deficiențele noastre.

Iar toate cele succint formulate de Burke acum peste 200 de ani – autocenzura morală, iubire de dreptate, efortul cunoașterii și înțelegerii temeinice a realității – sunt precondiții calitative și indispensabile pentru viabilitatea democrației.  Aici, numeric, suntem în deficit.

De asta spun și îmi asum: avem probleme mari, iar ele rămân în esență  de ordin moral. Vestea bună e că se pot rezolva. În timp. Însă nu legal, instituțional,  “de la centru” sau de către alții. Se impune o corecție benevolă, la nivel individual. Vestea proastă e că nu se va întâmpla luându-ne (ca nefericitul pe care l-am citat în prima parte, și atâția alții) după “geniul lui Marx” su al stangii. Căci  (nu obosesc sa repet) Marx n-a fost genial, Marx a fost imoral. Nu el a inventat democratia in libertate. Ideile lui, respectiv ale stangii unviersale, doar au obstructionat-o. Doar imoralilor si celor cărora le e lene să gândească le place. Iar noi avem mulți : 54% din români vor înapoi în comunism; 62% din tineri ( 18-35 de ani) vor egalitate, nu libertate. Lucruri imorale în o mie o sută  de feluri. Dar despre asta altădată.

Până atunci, să ne folosim creierul cumsecade, prețuind, înțelegând și practicându-ne corect libertatea. Căci  vorba lui Nicolae Steinhardt, “Dumnezeu iubește nevinovăția, nu imbecilitatea”.

The following two tabs change content below.

3 thoughts on “Revoluția câștigătoare nu poate fi decât morală (III). Misterul democrațiilor de succes

  1. „DEMOCRATIA” SE BAZEAZÃ PE ASA ZISA „MAJORITATE” DE 51% CONTRA „MINORITATEA” DE 49%, DECI O DICTATURA DE 2% DOMINA 49% DE „MINORITATE”! „DEMOCRATIA” SE BAZEAZÃ PE MAJORITATE, SI MAJORITATEA ESTE COMPUSÃ DE IMBECILI!!!

Spune-ți părerea