Am scris de multe ori: „Vremea noastră e vremea tineretului”; şi am spus, cu aceasta, prea puţin. Noile concepţii politice întrupate în sisteme de organizare a statului merg mai adânc – până la copil. El e piatra unghiulară în zidirea altei lumi pe ruinile celei vechi. Pentru spiritul revoluţionar al timpului, bătrânii sunt socotiţi anacronici, cărămizi ştirbite, din dărâmături, pe care arhitectura politică nu vrea să le mai întrebuinteze. Bătrânul e diformat de ideologii şi de sisteme căzute; pentru sămânţa revolutionară, copilul e ca brazda desţelenită întâia oară. El a devenit problemă de stat. Ca să existe mâine în cetățeni, statul caută să se imprime azi în copii. On pasta lor moale apasă puternic percepția voinței politice.
Cu acest înțeles problema copilului ia un aspect izbitor: acela al dreptului de proprietate asupra lui.
Sovietele, bunăoară, pretind că omul aparţine în întregime statului şi, prin urmare, copiii sunt o proprietate publică. Pentru a realiza această idee năstruşnică, a fost desfiinţată familia, adică drepturile naturale ale părinţilor, şi Biserica, adică drepturile spirituale ale lui Dumnezeu. Singur statul trebuie să dispună de copii ca proprietar absolut. Dar copiii statului sunt în realitate copiii nimănui. Şi una din crimele fioroase ale bolşevismului sunt cetele de copii părăsiţi, crescuţi animalic pe maidane, prin ganguri şi beciuri, uciși de boli, mâncaţi de sobolani, desfigurați de mizerie, stafii groaznice ale sfintei copilării. Dacă ideea comunistă s’ar fi realizat până la capăt, statul sovietic ar fi ajuns în scurt timp să se razime pe neant, fiindcă pruncii ar fi dispărut din hotarele lui.
Statul naționalist de stil nou manifestă aceeaş voinţă de a-şi imprima chipul in copil. Dar aici principiul etnic şi tradiţia spirituală sunt respectate. Pentru noul naţionalism, numărul e forţa statului. Aceasta impune o luminoasă ,largă şi costisitoare politică demografică în cadrul familiei consfinţite şi încurajate. Drepturile spirituale ale Bisericii sunt „recunoscute în măsura în care nu se contrazic cu interesele statului, – ca în Italia. Sau sunt tăgăduite în măsura în care se contrazic – ca în Germania, unde răsunătorul conflict cu Vaticanul are, între alte cauze, pe aceea a dreptului de proprietate spirituală asupra copilului.
Principiul înnoirii lumii prin copil, ridicat azi pe planul marilor probleme de stat, e însă principiul oricărei pedagogii ; dar mai presus de toate al creşterii creştine. Dacă răul din stat e răul din societate şi dacă răul din societate e răul din om, creşterea creştină urmăreşte nimicirea răului din om sau mântuirea de păcat. Aici, pe pământ, Biserica pregăteşte în suflete mântuirea, pe care în chip definitiv o dă Iisus Hristos la judecata din urmă. Biserica pregăteşte deci pentru cealaltă ordine de existenţă. Cu alte cuvinte, scopul creşterii creştine trece dincolo de marginile vietii pământeşti şi are în vedere destinul omului în veşnicie. Căci dacă admitem că omul nu moare întreg odată cu moartea-i trupească, atunci destinul lui e altul decât acela de-a face o scurtă umbră pământului. Misiunea Bisericii se înscrie în această infinită perspectivă a nemuririi şi a veşniciei. Şi ea ne ajută să înțelegem în altă lumină problema, pe care o pun noile conceptii politice, despre dreptul de proprietate asupra copilului.
Ce e statul fată de Biserică? O putere naturală, mărginită în condiţiile de timp şi spaţiu ale vieţii pământeşti. Pretentia lui de a stăpâni pe om cu exclusivitate şi de a-l absorbi total în finalitatea politică însemnează, implicit, interzicerea acestui om de la destinația-i veşnică şi strivirea sufletului în teascul timpului şi al spaţiului. Numai un stat, care circumscrie existenţa umană în valoarea vremelnică a dobitoacelor, poate să aibă această pretentie. Astfel ne apare în monstruoasa ei absurditate năzuinţa statului sovietic care, tăgăduind pe Dumnezeu şi veșnicia vieţii de dincolo de moarte, a voit confiscarea totală a omului şi proprietatea publică a copiilor. Drepți sau tirani, înţelepţi sau nebuni, dictatorii istoriei sunt şi ei biete puteri ca iarba câmpului, care acum este, iar mâine în foc se aruncă. Şi, desigur, miliarde de părinți dela începutul lumii până azi si alte miliarde de acum înacolo n’au născut şi nu vor naşte copii pentru a se împroprietări cu ei un Lenin sau un Stalin oarecare.
Omul nu e instrumentul orb al niciunei puteri pamanteşti și nici măcar al vreunei puteri cerești. Omul e ființă liberă, creată în această lume ca să se bucure de lumina lui Dumnezeu și să-și aleagă singură destinația din viața viitoare. Biserica îi revelează cunoaşterea acestei destinații cu alternativa fericirii sau a torturii veşnice şi-i pune la îndemână mijloacele suprafireşti ale mântuirii. Dar nu-l constrânge tocmai fiindcă e liber: îl cheamă tocmai fiindcă e liber şi-l îmbrăţişează dacă el consimte să-l călăuzească peste puntea neființei, în nemurire. Ca făptură liberă intrând în Biserică, el a intrat în începutul împărăţiei cerului. Împărăţia cerului e împărăţia iubirii, iar imaginea ei concretă, răsfrântă în timp şi în spaţiu, sunt faptele omului către ai săi, către societate, către stat. Intr’o societate creştină organizată în stat, nu se pune problema dacă omul aparține statului sau Bisericii. Biserica există în timp şi în spaţiu, dar ea nu e din timp şi din spatiu. Ea e antecamera, vastă cât cosmosul, a veşniciei. Neamurile şi statele încap în ea; şi mii de alte neamuri de s’ar ivi şi de alte state, toate ar avea loc în cuprinsul ei spiritual. Un stat creştin intră cu timpul şi spațiul său mărginit în eternitatea Bisericii şi, aderând la destinația suprafirească a omului, ii va da acestuia putinţa să-şi îndeplinească atât obligaţiile către Cesar cât şi obligaţiile către Dumnezeu. În acest caz, care nu e altceva decât rânduiala lumii dela Hristos încoace, insul se desvoltă in cadrul familiei, în cadrul profesiunii, în cadrul statului şi în cadrul Bisericii. Viața noastră de sub soare, fiind insă o pregătire proporţionată nemuririi de dincolo de groapă, se intelege lesne dece cadrul familiar, cel profesional şi cel statal se subordonează ierarhic cadrului ecumenic sau universal, care e Biserica. Ea e împărăţia iubirii, şi imaginea acestei iubiri răsfrântă în acţiunea omului se repercutează ca obligații morale asupra fiecăruia din ncadrele subordonate.
Viata în vremelnicie se orânduieşte, deci, in corelaţie cu viaţa în veşnicie dacă omul aderă la destinatia lui de dincolo de veac. Odată proclamată această aderenţă, niciun om nu aparține în intregime altui om fiindcă toţi aparţin lui Dumnezeu ca făpturi ale lui.
Adevărul acesta, pe care caută să-l sugrume în vremea de azi dictatorii lacomi de stăpânire asupra vieţii şi a mortii, ne apare în lumină suverană din sfânta Evanghelie. Întrebat asupra durabilităţii căsătoriei, Iisus Hristos afirmă legătura ei indisolubilă, legătură ridicată la rangul de taină a Bisericii. Iubirea dintre bărbat Şi femee devine sfântă nu atât prin puritatea ei pasională, cât prin faptul că rodeşte viaţă dând naştere noilor generaţii. Ce atitudine are Mântuitorul faţă de aceste noi generaţii ne spune Evanghelia imediat după convorbirea despre căsătorie. Oamenii işi aduceau copiii la Iisus să-i atingă cu mâinile sale şi să-i binecuvinteze. Ucenicii, însă, crezând în naivitatea lor că această îmbulzeală a mulţimii i-ar cădea. cu supărare îi certau pe părinți.
„Iar Iisus, – povesteşte evanghelistul – văzând acestea nu i-a părut bine şi le-a zis lor: Lăsaţi pruncii să vină la mine şi nu-i opriţi pe ei, că a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. Amin zic vouă: oricine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca pruncul, nu va intra în ea. Şi luându-i în braţe, şi-a pus mâinile peste ei şi i-a binecuvântat pre dânşii.“
Însemnătatea pe care o dă Mântuitorul copiilor, in această scenă de o dumnezeiască drăgălăşenie, devine principiu normativ in creştinism. Intelegem din ea că între Iisus Hristos şi copii există o atracție spontană. El are bratele deschise către toți copiii din lume, iar aceşti copii sânt impinși către dânsul ca de o putere tainică a sufletului lor. În icoanele care înfăţişează intrarea triumfală în Ierusalim, copiii sunt cei cari îl primesc cu entusiasm mai fierbinte și ramurile verzi cu care îl omagiază sânt parcă prelungiri, în aer, ale sufletului lor fraged. Dar este în aceste icoane un amănunt de o frumusețe înduioşetoare: pe planul intâiu e zugravit un copil, care se pleacă cu o cucernicie de-o infinită gingăşie şi sărută din mers piciorul Mântuitorului călare pe asin. Zugravul a concentrat în acest amănunt toată adânca pornire şi toată recunoştinţa copilăriei din lume pentru Fiul lui Dumnezeu, care vine.
Avem noi dreptul, părinţi sau ucenici sau dictatori politici, oricine am fi, avem noi dreptul să împiedicăm această atracţie spontană şi adâncă dintre Iisus Hristos şi copii? „Lăsaţi copiii să vină la mine şi nu-i opriţi pre ei, că a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu“, ne porunceste el. Şi sensul acestor cuvinte este că, mai presus de noi oamenii, copiii aparţin lui Iisus Hristos.
Şi mai este încă un adevăr, ce se desface din această scenă evanghelică a binecuvântării pruncilor. Şi anume: dintre toate vârstele copiii sânt preferați în deosebi de Mântuitorul şi lor, inaintea tuturor, li se dă împărăţia cerurilor. In logica misterioasă a acestei preferințe, oamenilor maturi li se adresează următoarea condiţie: „Amin zic vouă: oricine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca pruncul, nu va intra intru ea!“ Iar pruncul acesta, care e numai un puiu de om, e ridicat pe braţe de Iisus şi, peste capetele tuturor, e arătat omenirii drept pildă de creştin model! Dacă te laşi sfătuit de orgoliul tău de om în vârstă, ți se pare aproape scandalos că trebuie să dai in mintea copiilor ca să câştigi iubirea lui Iisus Hristos.
Şi totuşi, aceasta e legea împărătească a încreştinării noastre. Trebue într’adevăr să revii la mintea copiilor pentru a-ţi regăsi linia marelui destin de dincolo de moarte! În creştinism, măsura omului desăvârşit nu e cel vârstnic, ci copilul. Nu pruncul trebuie să fie ca noi, ci noi trebuie să fim ca pruncii. Această măsură a religiozităţii, pe care ne-o dă Iisus Hristos, pare bizară pentru felul nostru obişnuit de a judeca, fiindcă noi confundăm cultura cu religia. În cultură, care e un fenomen omenesc progresiv, o acumulare neoontenită de idei şi de cunoştinţe noi, copilul nu poate să fie măsura noastră. El e un fermecător ignorant, pe care trebuie să-l ridicăm treptat la nivelul nostru de instrucţie. Procesul religiunii însă se petrece invers faţă de procesul culturii. Ce reprezintă din punct de vedere creştin copilul nou născut în această lume şi renăscut prin baia misterioasă a Botezului? El reprezintă însăşi simplitatea și puritatea absolută în felul ei. Frăgezimea naturii lui neatinsă încă de arșita patimilor din lume, virginitatea spiritului lui care încă nu cunoaște răul, neprihana de crin a inimii lui fac din această fiinţă un înger în trup, destinat parcă numai zâmbetului şi bucuriei fără sfârşit. Această nevinovăţie iniţială însă nu se va păstra dela sine, dealungul vieţii, ca un absolut incoruptibil. Înclinările către patimă se vor ivi progresiv odată cu creşterea şi cu dezvoltarea instinctelor din natura omenească. Tot secretul educaţiei creştine stă în strădania continuă de-a asigura instinctelor din om funcţiunea normală spre binele lui şi al semenilor lui şi de a nu le lăsa să devieze catastrofal în patimi. Căci instinctele din om sânt ca armele cu două tăişuri: călăuzite normal de cârma voinţei, ele duc pe calea marei destinații de dincolo de moarte; lăsate să degenereze în patimi, ele duc pe calea contrară a pierzării. Educaţia prin urmare, care e îndeosebi exercitiul eroic al voinţei, constă din sforţarea continuă de a păstra pe om la nivelul sublim al parităţii şi al simplităţii cu care a venit odinioară pe lume ca prunc. Astfel măsura virtuţii omeneşti e copilul. Am putea spune, fără să gresim, că sântem atâta de creştini câtă copilărie pură am isbutit să păstrăm în noi până la sfârşitul vieţii.
Iată, deci, pentru ce nu trebuie să confundăm procesul culturii, care e un spor progresiv de cunostinte, cu procesul religiei, care e sforțarea de a ne pastra 1n viaţă zestrea de neprihană cu care am venit pe lume, prin Botez. În cultură savantul e măsura copilului; în religie copilul e măsura savantului. Cele mai înalte culmi ale geniului omenesc sânt poeții şi filosofii, eroii si sfinții. Fiecare din ei realizează în felul său ceva din sufletul pur al copilăriei. Poetul şi artistul, în genere, se manifestă în creaţia lui ca un copil care își face din uneltele jocului și din ficțiunile imaginaţiei o lume ideală, deosebită de lumea noastră reală. Filosoful, chinuit să dea un răspuns la întrebările ultime ale existenței, a rămas, sub raportul intelectual, singurul copil dintre noi toți. Căci dacă noi am renunțat să ne chinuim cu întrebările ultime şi să căutăm rațiunea supremă a lucrurilor, întrebările acestea, cu care se îndeletnicește atât de grav filosoful, sânt exact aceleaşi pe care le aruncă copilul către misterul acestei lumi, abia apărut în mijlocul ei. Eroul săvârşeşte marile isprăvi pe care le imaginează cu aprindere copilul și se sacrifică fără restricție cu generozitatea nativă a prunciei. Toate aceste încarnări ale geniului omenesc reprezintă, în moduri felurite, salturi peste lumea reală, iar aceste salturi sunt date ca impulsiuni native în psihologia copilului. Căci, dacă în el sânt tendinţe de adaptare la condițiile lumii reale, în care a venit, – adaptare pe care pedagogia o numeşte proces de imitatie,- nu e mai puțin adevărat că în copilărie există pruternice tendite de depăşire a acestei lumi, de salturi dincolo de real. Ce este, bunăoară, gustul pentru fabulație, atracția universală a copiilor pentru basme, decât o dovadă a acestei tendinţe de salt dincolo de real? După umila mea părere, mitologia basmelor, care absoarbe atenția tuturor copiilor incomparabil mai mult decât orice istorioară de continut aievea, ascunde, în atracţia ei, aderenţa profundă a sufletului copilăresc la dimensiunile supranaturale ale existenții. În basm, instinctul copilului îşi caută destinația de dincolo de moarte. Basmul e însă numai un paliativ care potoleste setea acestui instinct metafizic. Singură religia îl poate mulţumi deplin. Deaceea, dintre toate întrupările culminante ale geniului omenesc, aceea care realizează în chip integral şi sublim copilăria e sfântul.
Sfântul e creştinul desăvârşit, dar in acelaş timp şi copilul desăvârşit. Această afirmaţie, pentru a nu rămâne un simplu paradox, ne obligă să căutam in fiinţa sfântului şi în fiinţa copilului elementele comune amândurora, pe temeiul cărora să ne lămurim mai bme.
Există într’adevăr asemenea note comune?
Să amintim că noi am vorbit mai sus de înclinarea spontană a copilului către Iisus Hristos, aşa cum reiese limpede din cuvintele sfintei Evanghelii: „Lăsaţi copiii să vină la mine, şi nu-i opriţi pre ei. Fără îndoială, aceasta nu presupune altceva decât o atracție şi o iniţiativă originară sufletului copilăresc către lucrurile divine, către dimensiunile supranaturale ale persoanei Mântuitorului. Dacă această pornire n’ar exista, atunci cuvintele „lăsaţi-i“ şi „nu-i opriţi“ n’ar avea niciun sens. Această atracţie spre supranatural şi spre divin se poate constata în psihologia infantilă şi din gustul pentru basme care nu sunt decât un paliativ şi o sugestie artistică a lumii de dincolo, dar se poate constata mai ales din teribilele întrebări ale copilului asupra cauzelor ultime ale lucrurilor şi asupra misterului ce înfăşoară lumea văzută. Întrebările acestea atât de timpurii, atât de precoce şi anterioare oricăror preocupări de ordin practic, alcătuiesc o trăsătură fundamentală a sufletului. Prin ele se exprimă năzuinţa instinctivă de a identifica lumea în care a venit în proporţiile ei juste şi de a o depăşi prin aderenţa la divin. Platon caută să explice această aderență prin teoria reminiscenţei a unei amintiri rămasă în suflet dintr’o presupusă existență anterioară în lumea superioară a divinelor Idei. Explicația lui însă, pe cât e de frumoasă, pe atât e de neacceptabilă din punct de vedere al adevărului creștin. Alți filosofi işi explică aderenţa la divin prin teoria ideilor înăscute în suflet, sau prin formele apriorice kantiene. Oricât de variate ar fi aceste încercări filosotice, ele au o notă comună în recunoaşterea că sufletul omenesc vine pe lume cu dispoziţia de a adera la lucrurile divine de dincolo de lume. Această pornire nativă de căutare şi această nevoe originară de aderare şi de adorare e temelia sufletească a religiunii, adică a legăturii vii dintre om şi Dumnezeu. Unii cugetători numesc religiunea, din această pricină, „un instinct adânc înrădăcinat în sufletul omenesc“. Alţii spun acelaş lucru când o numesc „esenţa sufletului omenesc“.
Doctrina creştină ne învată că sufletul individual e creat de Dumnezeu pentru fiecare fiinţă ce se naşte pe lume şi că în zăpada lui neprihănită e întipărit chipul şi asemănarea Creatorului. Chipul lui Dumnezeu îl poartă inteligența omului sau spiritul lui, iar asemănarea o poartă voinţa lui de a lucra binele. Această învăţătură concordă, dealtfel, cu nota comună a explicațiilor filosofice despre aderenţa sufletului la ceeace este divin. Copilul e o fiinţă metafizică prin setea de răspunsuri absolute a spiritului său virgin şi o fiinţă morală prin generositatea spontană, nedeliberată, ce se revarsă din inima lui inocentă către lume. Spiritul, care poartă chipul divin şi inima, care poartă asemănarea, sânt, dacă ne putem exprima astfel, organele de contact ale omului cu Dumnezeu. Spiritul prin întelegere sau cunoaştere; inima prin iubire sau faptă.
Sfântul e un creştin desăvârşit pentrucă aderenţa la divinitate sau religiunea, care e un instinct originar în sufletul copilului, el o trăieşte integral ca supremă stare de conştiintă. Pe culmea credinţei creştine, sfântul îndeplineşte în mod pasiv voia lui Dumnezeu; o stare de pasivitate fericită, asemănătoare cu aceea in care copilul, cu faţa în sus, surâzătoare, primeşte laptele mamei sau, mai mărişor, cu aceeaşi faţă deschisă şi capul dat pe spate, primeşte fericit raspunsurile religiei la întrebările ultime, puse de candida lui curiozitate metafizică. Începutul vieţii şi termenul ultim al desăvârşirii ei se leagă astfel în aceeaşi notă de fericire comună, pe care o dă aderenţa la divin. Candoarea capilăriei se întâlneşte pe acelaş plan înnalt cu sfinţenia.
Dar candoarea copilăriei e o stare de natură a sufletului purificat prin baia Botezului, în vreme ce candoarea sfântului e o stare cucerită prin nevoințele şi casnele nespus de grele ale unei vieţi întregi. Gradul de puritate a copilăriei scade necontenit cu adolescenţa, cu tinereţea, cu bărbăţia şi bătrânețea, dacă omul se lasă pradă pornirilor rele. Precum valurile mării macină pe nesimțite ţărmul de piatră, tot astfel valurile vieţii nimicesc cu timpul blocul de candoare al copilăriei. Lupta sfântului este aceea de a menţine nivelul inițial de candoare. Ea se aseamănă adesea cu truda lui Sisif de a ridica stânca pe vârful muntelui, ca iar să se rostogolească de-acolo şi iar s’o ridice din vale spre culme. Numai o biruinţă deplină îl readuce pe sfânt la măsura copilului care a fost el insuş imediat după Botez.
In ce constă oare sfinţenia şi întrucât se aseamănă ea cu copilăria?
După doctrina creştină sânt două lucruri îndeosebi, care fac pe om capabil de sfinţenie. Unul e simplitatea spiritului, iar al doilea e puritatea inimii.
Simplitatea spiritului se mai numeşte în termen obişnuit sărăcia cu duhul. Cei săraci cu duhul sânt binecuvântaţi de Mântuitorul cu fericirea de a trăi în împărăţia cerurilor. Cei curați cu inima sânt binecuvântaţi de el cu fericirea de a vedea pe Dumnezeu. Esenţa celor nouă fericiri rostite în Predica de pe munte se reduce în realitate la aceste două. Iar aceste două sânt, în fond, uni și aceeași, pentrucă a fi în împărăția cerurilor și a vedea pe Dumnezeu însemnează unul și acelaș lucru. Numai căile prin care se ajunge acolo sânt deosebite, întrucât odată e vorba de spirit şi apoi e vorba de inimă.
Spiritul e cel care cunoaste.
Inima e cea care iubeşte.
Religiunea e cunoaşterea şi iubirea de Dumnezeu totdeodată.
Cunoaşterea lui Dumnezeu e condiționată de simplitatea spiritului sau de sărăcia lui. Ce însemnează această sărăcie sau această simplitate? Activitatea proprie spiritului nostru este aflarea adevărului. În munca nobilă pentrua a-l afla, spiritul se încarcă cu nesfârşita varietate a cunoştinţelor, cu imaginile, cu reprezentările şi ideile tuturor lucrurilor ce cad în raza preocupărilor sale. Ingrămădirea acestor elemente intelectuale pricinueşte adesea rătăcirea spiritului, care poate să ia drept adevăr ceeace nu este în realitate şi să treacă nepăsător pe lângă adevărul pe care îl caută. Cel mai trist şi mai elocvent exemplu de rătăcire este acela al semidocților cari, posedând o sumă oarecare de cunoştinţe insuficiente, sânt siguri că posedă adevărul însuş. Caracteristica semidoctului este că nu-şi dă seama de limitele ştiinţei omeneşti şi ia drept absolut ceeace e fragmentar şi relativ. Pentru problema desăvârşirii omului, semidocţia e mai totdeauna o nenorocire. O altă dificultate o ridică, bunăoară, varietatea nesfârşită a cunoştinţelor din care e alcătuită cultura noastră modernă. O viaţă de om nu-i este suficientă spiritului celui mai aprins de setea de a şti, pentru a cuprinde această cultură în ansamblul ei. Spiritele puternice însă, care au izbutit să cuprindă intr’o sinteză mai largă ansamblul cunoştinţelor omeneşti, îşi dau seama tot mai mult de relativitatea ştiintei. Savantul adevărat devine modest şi începe să se îndoiască de propria lui ştiinţă. Cuvântul inteleptului Socrate: „Ceeace ştiu este că nu ştiu nimic” e o concluzie la care nu puţini ajung dupăce ştiu tot ceeace se poate şti. Cu expresia creştină, această constatare a limitelor cunoaşterii omeneşti se numeşte „ignoranța savantă“. Dar această ignoranţă savantă, constatată la capătul ştiinţei, ne pune pe drumul simplitătii spiritului sau al sărăciei eu duhul. Adevărul absolut care e Dumnezeu însuş, după care însetează cunoaşterea omenească, se poate descoperi pe o cale mai directă în noi înşine. Inteligenţa sau raţiunea sau cugetul nostru e însăşi imaginea lui Dumnezeu, întipărită în suflet. Descoperirea acestei imagini în noi e descoperirea adevărului pe care îl căutăm. Dar această descoperire cere o descărcare continuă, până la epuizare, de toate imaginile şi ideile secundare, acumulate în spirit. Operatia de eliminare a lor se numeşte simplificarea spiritului. Numai izolat astfel în singurătatea lui lăuntrică, adică sărăcit de toate imaginile secundare, spiritul nostru poate regăsi pe Dumnezeu în imaginea primordială sau în ideea divină din el. Dacă despre cultură s’a spus că este ceeace rămâne în suflet dupăce am uitat tot ce am învăţat, cu atât mai mult se poate spune în legătură cu Dumnezeu: il vom avea cu atât mai deplin în noi cu cât mai săraci vom isbuti să fim de imaginile absorbite din lumea din afară de noi. Căci dacă Dumnezeu e spirit simplu, el nu se poate cunoaşte decât printr’o desăvârşită simplitate a spiritului omenesc. Dar ajungând la Dumnezeu pe această cale, învăţatul revine, de fapt, la simplitatea nativă a copilului. Ignoranţa savantă sau sărăcia cu duhul este, în esenţă, aceeaşi sfântă ignoranţă a noului venit pe lume, care, liber de orice ştiinţă, ajunge prin instinct la Dumnezeu. Cine cunoaşte pe Dumnezeu cunoaşte totul. Pentru savant, această idee centrală luminează şi organizează în limite juste toate elementele secundare, acumulate prin ştiinţă. În desăvârșirea morală a omului raportată la destinatia de dincolo de moarte, știința capătă o valoare numai întrucât îi ajută să depășească lumea în care trăiește.
Pentru a lămuri mai bine această idee, să ne închipuim că facem o excursie într’un peisaj muntos, voind să ajungem la piscul de munte cel mai înalt. Până să urcăm acolo, trebuie să trecem dealuri din ce in ce mai ridicate. Fiecare deal însă ne acoperă perspectiva piscului de sus şi adesea credem că am ajuns când nu sântem, de fapt, decât la jumătatea înălţimii. Abia când stăpânim într’adevăr vârful muntelui şi privim în jos întregul peisaj sub orizontul nemărginit, ne dăm seama de câteori ne-am înşelat în drum şi care sunt proporţiile reale ale dealurilor dimprejur în raport cu marea înălţime de unde le privim. Tot astfel, Dumnezeu e suprema înălţime la care ajunge spiritul omenesc. Şi numai când am ajuns până la el, ne dăm seama de proporţiile reduse ale lucrurilor din această lume, Cunoscându-l pe el, le cunoaştem mai bine şi pe ele. Fiindcă orice lucru nu se cunoaşte bine decât atunci când îl considerăm în cauza care l-a produs. Iar Dumnezeu, fiind cauza tuturor lucrurilor, însemnătatea lor adevărată ni se descopere abia după ce îl cunoaştem pe el. La această descoperire ne duce sărăcia cu duhul sau simplitatea de spirit. Copilul o are în mod nativ. Sfântul trebuie s’o realizeze renunţând pe rând la ideile despre lucruri în favoarea ideii împărăteşti a lui Dumnezeu.
Ce trebuie să înţelegem acum prin inimă curată?
Prin inimă înțelegem acea parte din sufletul nostru unde se nasc sentimentele şi de unde pornesc impulsurile către acţiune. Când zicem despre cineva că e un om de inimă sau inimos, înţelegem că e un om care vibrează imediat la suferința altuia şi-i sare în ajutor fără să pregete o clipă. Om bun e cel eu inimă bună, om rău e cel cu inimă haină. Bune sau rele, pasiunile noastre clocotesc în inimă. Dacă urîm pe cineva, ura ne împinge să-i facem rău; dacă-l iubim, dragostea ne împinge ,să-i facem bine. Inima, prin urmare, joacă un rol hotăritor in faptele şi in calificarea omului. Deaceea Iisus Hristos pune pe ea o însemnătate atât de mare pentru viaţa creştină. Soarta noastra de dincolo de moarte o decide inima noastră. Din aceasta decurge prețul covârşitor pe care îl are educaţia inimii.
Intâiul lucru, pe care trebuie să-l ştim in educatia inimii este că ea nu se poate conduce singură, ci are nevoie de cârma raţiunii sau a spiritului. Un spirit care n’a ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu îşi va conduce inima după o ințelegere greşită. Bunăoară, dacă un spirit e convins că bunul cel mai mare din lume e bogăţia, inima lui se va lipi cu toată pasiunea ei de bogăţie şi omul va lucra în consecință, exploatându-şi semenii pentru a strânge avere prin orice mijloc. Dimpotrivă, spiritul care a ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu şi ştie că binele cel mai mare este implinirea voinței divine îşi va călăuzi inima şi îi va rândui pasiunile în acest scop. Cunoaşterea e lumina călăuzitoare a pasiunilor inimii. În necunoaştere, pasiunile sunt dezordonate: iubim adesea ceeace nu e vrednic de iubit şi urîm ceeace ar trebui să iubim. Pasiunea lăsată de sine e oarbă.
Cunoaşterea lui Dumnezeu atrage dragostea de Dumnezeu a inimii noastre. Dar precum spiritul a trebuit simplificat pentru a ajunge la cunoaşterea de Dumnezeu, tot astfel inima trebuie purificată pentru a-l putea iubi integral. Purificarea inimii inseamnă sugrumarea tuturor pornirilor rele din cuprinsul ei. Numai o inimă curată poate iubi cu adevărat pe Dumnezeu. Precum soarele nu se străvede decât în limpezimea de cleștar a unei ape, tot astfel nu-l putem vedea pe Dumnezeu decât în adâncul de lacrimă al unei inimi curate.
Dar iubirea creștină urmează aceeași cale ca și cunoașterea creștină. Când cunoaștem pe Dumnezeu, toate lucrurile din această lume ni se luminează prin el. Tot astfel, când am ajuns să iubim pe Dumnezeu, toate lucrurlle din lume ne vor părea bune şi vrednice de iubit. Căci Dumnezeu este iubire nemărginită şi iubirea lui cuprinde şi pe cei tari şi pe cei slabi, şi pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi. Asemenea lui Dumnezeu, creştinului adevărat, care e sfântul, lumea întreagă i se va părea vrednică de iubit pentru toată frumuseţea şi bunătatea din ea şi vrednică de iertare pentru tot păcatul care o desfigurează. Omul, care s’a ridicat cu inima pe această culme a iubirii, a realizat armonia şi frumuseţea raiului in sufletul său şi trăieşte cu adevărat în împărăţia lui Dumnezeu.
Nu vedem noi oare în copiii noştri, in candoarea fiinţei lor, în simplitatea spiritului lor, în neprihana inimii lor, în toată preacurata lor făptură ceva din frumusețea fără asemănare a raiului şi a cerului cu ingeri? Frăgezimea trupului lor, ca de lujer din altă lume, surâsul pe care îl numim îngeresc al gurii lor, lumina suprapământească a ochilor lor nevinovați, ciripitul lor ca de păsărele neştiute, rămase undeva, departe, în paradis, totul ne sugerează o lume superioară necoruptă de păcat, dominată de armonie, de iubire şi de lumină nesfârşită. Dostoiewski zice că dacă a rămas ceva în lumea noastră, care că ne amintească de frumusețea raiului e frăgezimea frunzelor de primăvară, e ciripitul păsărelelor şi ochii copiilor. Daţi-mi pe toată viaţa ochii unui copil şi nu voiu mai vedea altceva decât lumină fericită a raiului dumnezeesc.
Darul acesta supraomenesc nu-l au pe pământ decât sfinţii şi copiii. Copiii, din natura lor simplă şi neprihănită, cu care vin pe lume din marele mister al lui Dumnezeu. Sfinții – din truda unei vieți întregi de a redeveni asemenea copiilor.
Dacă analizăm sentimentul de iubire cu care ne înconjurăm copiii, descoperim în el două elemente deosebite: unul e fericirea ce se desface din puritatea lor ruptă din altă lume; altul e ingrijorarea că această puritate se va întina şi se va conrupe de răutatea din lumea noastră. Privindu-i, mai mult suspinăm că nu mai suntem asemenea lor şi dorim mult mai puțin ca ei să ajungă asemenea nouă. Ca ei – e o fericire; ca noi – o durere. Numai cine cunoaşte copilul înţelege cât de mult s’a depărtat de puritatea cu care a venit pe lume şi simte ridicându-se din adâncul fiinţei lui dorul de a redeveni copil. Dorul de copilărie, pe care îl cântă cu atâta insistenţă poeţii, e nostalgia după candoarea unui raiu dispărut. Şi numai cine se cunoaşte bine pe sine, numai cine a suspinat pe ruinile lăuntrice ale neprihanei de altă dată, vede cu groază perspectiva veştejirii şi a conrupţiei ce-l aşteaptă pe copil în viaţă.
Sentimentul acesta de inimă frântă în două trebuie să stea la temelia educaţiei generaţiilor noui. Truda educatorului adevărat nu este să-i facă pe copii asemenea nouă, ci să-i salveze pe toată viaţa în simplitatea de spirit şi în curăţenia inimii cu care au venit pe lume. O generaţie nouă e o primăvară nouă a omenirii. Şi ea e menită sigur veştejirii dacă voim s’o creştem după asemănarea noastră. Există insă un singur mijloc de a o salva: când educaţia, fundamental reformata, va creşte pe copil după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Dacă viaţa pământească se desfăşoară între leagăn şi mormânt, viaţa creştinului ortodox se desfăşoară între Botez şi sfânta Împărtăşanie. Prin Botez începem, prin sfânta Împărtăşanie sfârşim. Dacă după trup ne naştem din mamă în sânul familiei şi al neamului, după duh ne renaştem în Biserică, în obştea de iubire a fiilor lui Dumnezeu. Pruncul cufundat în valul baptismal e un Adam creat din nou și restabilit în raiul spiritual al armoniei cu Dumnezeu. În natura lui purificată și simplă, harul Bisericii îngroapă puteri proporționate destinației de dincolo de această lume, a omului. Atât de mari sunt aceste puteri incât pruncul, care moare botezat, e primit în raiul celor desăvârşiţi. Botezul, prin urmare, ne aşează dintr’odată la nivelul superior al sfințeniei. De aceea Biserica e creatoare de sfinţi şi e numită ca Maica Domnului: născătoare de dumnezei. In desvoltarea vieţii însă, această sublimă stare paradisiacă nu se menţine de la sine, fiindcă omul e liber iar harul îngropat în el nu-i stânjeneşte libertatea. În voinţa liberă stă capacitatea de-a alege raiul sau iadul. Cu alte cuvinte, in libertatea noastră e putința de conlucrare a energiei baptismale cu energia naturală din noi, – sau refuzul de a conlucra. Evident că în pruncul nou născut şi nou renăscut în Biserică, toate aceste puteri se găsesc în stadiu de ignorantă inocentă. Dar, pusă în termeni ortodocşi, problema educației omului în desvoltare nu e altceva decât strădania voinții de a ne păstra la nivelul haric ce ni s’a dat prin Botez. Educatia creştină e conlucrarea voinţei cu energia harului din noi. În Botez nu se vede această conlucrare, dar ea se vede bine în taina sfintei împărtăşanii. Nicio silință nu i se cere pruncului pentru a i se da harul baptismal; dar o serie întreagă de silinţi i se cer omului pentru a ajunge la harul euharistic. Şi dacă observăm că Botezul se dă odată pentru totdeauna, iar împărtăşania se repetă necontenit până în ultimul ceas al vietii, care e rostul adânc al acestei rânduieli bisericeşti?
Date fiind alunecările necontenite ale firii omeneşti, ce este oare Împărtăşania în raport cu Botezul decât ridicarea bruscă a vieţii personale iarăşi la nivelul haric iniţial? Botezul e nivelul sublim al sfinteniei; Împărtăşania e pârghia spirituală, ce ne ridică mereu până la el. Tot secretul educaţiei cu adevărat creştine stă in raportul acestor două sfinte taine, – una prin care începem viaţa, alta prin care o continuăm şi o desăvârşim.
În teologia ortodoxă s’a pus, între altele, şi problema dacă sfinţenia sau desăvârşirea reprezintă un grad haric egal cu harul baptismal sau mai mare decât el. Unii înclină să creadă că sfinţenia, ca încununare a vieţii creştine, ar depăşi culmea atinsă prin Botez. Alţii însă sunt convinşi că amândouă reprezintă un nivel haric egal. Admiţând această din urmă părere, copilăria ne apare deopotrivă cu sfinţenia. Astfel, n’am făcut un simplu paradox când am spus că pruncul botezat e un sfânt, iar sfântul pe culmea cea mai înaltă a virtuţii realizează copilăria paradisiacă. Între această Alfă şi această Omegă a vieţii creştine, stă culmea legală a barului pe linia căruia se înscriu zigzagurile conştiinţei morale a omului, cu scoborîrile şi cu suirile ei. Care alta e, deci, în termen teologic, esenţa educaţiei creştine decât ajungerea la conştiinţa barului baptismal ce sălăşuieşte în noi? Această conştiinţă a harului ne dă sentimentul lăuntric al prezenţei lui Dumnezeu în noi, adică sentimentul dragostei, al împărăţiei divine în suflet, al gustării anticipate din fericirea raiului etern. De aceea marii sfinţi, cari sunt marii mistici ai ortodoxiei, rezumă sfinţenia sau desăvârşirea la simplitatea spiritului şi la puritatea inimii. Prin simplitatea spiritului ajungem la cunoaşterea harului; prin puritatea inimii la iubirea dumnezeiască.
Regula universală a ortodoxiei este că nu putem iubi cu adevărat decât ceea ce cu adevărat cunoaştem: numai prin cunoaştere ajungem la dragoste. Mintea prin care cunoaştem chipul lui Dumnezeu din noi; inima sau voinţa prin care iubim e asemănarea lui. Ultimul cuvânt al misticei, în care culminează disciplinele teologice este că, pe temeiul chipului lui Dumnezeu, ne ridicăm la asemănarea cu el.
Nichifor CRAINIC
(Material preluat din revista Gândirea, anul XVII, nr. 1 din ianuarie 1938)
- Standardele de mediu alungă fermierii olandezi din țară - 19 aprilie 2024
- Promovarea simbolurilor identitare, INTERZISĂ în universități. Ce prevede noul Cod de conduită - 18 aprilie 2024
- Premierul Viktor Orban, despre NatCon, conferința cenzurată de la Bruxelles: Europa face echilibristică pe graniţa dintre libertate şi opresiune - 18 aprilie 2024