Un sfert de veac de la războiul ruso-român de pe Nistru (I)

Podul de sânge și mass-media

Înainte de a scrie despre podul de sânge, am recitit cartea lui Mircea Radu Iacoban ”O cronică a Basarabiei 1990-1999”. Deceniul în care:

De la Podul de flori, așternut peste Prut, am trecut Podul de sânge de la Nistru, spre a ajunge la Puntea suspinelor, arcuită astăzi deasupra râului despărțitor de frați. Glisările frecvente ale clasei politice aveau să ducă la alunecarea republicii independente Moldova într-o direcție greu de bănuit în momentul în care pe clădirea Parlamentului de la Chișinău începuse să fâlfâie tricolorul… Dar oricât ți-ai propune să fii echidistant, nu izbutești să-ți reprimi și să-ți ascunzi convingerea că, odată și odată, clopotele Unirii vor răsuna sărbătorește…

Mai întâi a fost cuvântul…

Odată cu perestroika, pe întreg cuprinsul Imperiului în agonie, aveau loc dezbateri publice. Se discuta aprins despre imparțialitate și incoruptibilitate; despre echidistanță și obiectivitate, onoare și deontologie profesională. O bună parte din mass-media pretindea că deja nu mai este – ca odinioară – cenzurată de ideologii partidului unic. Mai ales televiziunea și radioul păreau să devină tot mai demne de încredere. Personal, mă consideram însă printre consumatorii de informație, care nu credeau că ar exista, mai ales în URSS, o presă imparțială. Împărtășeam idea că jurnaliștii, de regulă, se justifică cu fraza ”obiectivitatea presei”, ca să reducă orice problemă la o confruntare.

Acum, în 2017, nu punem întrebări inutile de tipul ”cum se explică colapsul unei asemenea mari puteri ca Uniunea Sovietică?” În toate țările și în toate limbile s-a acumulat o cantitate enormă de studii, documente și interpretări; inclusiv ”ședințe spiritiste cu Stalin și Hitler”, care, implicit, explică cum și de ce s-a prăbușit Imperiul Ideocratic Sovietic. Pentru NOI, are o mult mai mare importanță să înțelegem exact cum evoluează percepția în spațiul ex-sovietic și în lume; cum experții și decidenții omnipotenți, odată cu schimbarea conjuncturii interne sau externe, își modifică opinia despre această întâmplare istorică firească. Pentru EI și pentru Putin, dispariția URSS înseamnă ”marea catastrofă a secolului”. Pentru NOI, însă, nu 5 decembrie 1991, ziua dispariției de jure, ci 30 decembrie 1922, data constituirii Uniunii Sovietice, a însemnat începutul unei adevărate catastrofe a secolului XX.

Citesc și aud frecvent despre comemorarea celor căzuţi ”în conflictul armat de pe Nistru”. Expresia ”conflictul armat de pe Nistru” este un eufemism lansat de propaganda rusă pentru manipularea opiniei publice. Încă în 1990, a fost elaborată strategia, care a dus la fragmentarea Moldovei Sovietice. Din cauza conjuncturii politice, liberal-democrații de la Kremlinul lui Elțîn preferau trecerea sub tăcere a evenimentelor din Republica Moldova. Șefii militari, responsabili de ”politica informațională”, le ”sugerau” jurnaliștilor: nu prezentați episoadele de luptă cu implicarea militarilor ruși; nu indicați numele participanților la confruntarea armată; justificați recunoașterea Republicii Moldovenești Nistrene; nu dați amănunte despre o eventuală evacuare a Armatei a 14-a.

În general, mass-media rusă opera cu o teză lipsită de sens: ”Din prima până în ultima zi militarii ruși au respectat neutralitatea, nu s-au lăsat atrași într-un măcel. Acest fapt a dus la încetarea fazei armate a conflictului din 1992”. Drept consecință, s-a generalizat o minciună despre rolul Armatei a 14-a în războiul de la Nistru. Militarii ruși, căzuți în lupte, erau trecuți ca membri ai gărzilor subordonate lui Smirnov-Antiufeev. Același lucru se întâmplă și astăzi în regiunile de est ale Ucrainei.

În etapa actuală, Rusiei lui Putin îi convine următoarea teză: atunci când Armata Sovietică era ruptă în bucăți și împărțită, soldații și ofițerii au apărat populația civilă și au pus capăt unui sângeros conflict fratricid; chiar și fără directivele politicienilor de la Moscova, militarii sovietici au știut să păstreze capacitatea de luptă”.

Să facem puțină ordine în cuvinte și în cuget. Nu e vorba de niște ”conflicte armate” minore, ci de războaie adevărate. Cetățenii Republicii Moldova, după prăbușirea Imperiului, au căzut în războiul de la Nistru (1991-1992). Au urmat cetățenii Republicii independente Icikeria, care au căzut în primul război ruso-cecen (1994-1996) și în al doilea război ruso-cecen (1999-2000). Cetățenii Georgiei au căzut în războiul ruso-georgian (2008). Cetățenii Ucrainei continuă să cadă în războiul ruso-ucrainean (2014 – … ). Urmează să moară cetățenii…?

Războiul de la Nistru (rece și fierbinte) a fost catalogat în Rusia drept ”eveniment enigmatic”. În realitate, ”enigma” sau ”marele secret militar” constă în inedita semnificație a războiul fierbinte contra Republicii Moldova: ultima victorie a forțelor militare sovietice și prima bătălie câștigată de către armata noului Imperiu rus.

Pământul Basarabiei a fost primul loc din spațiul ex-sovietic unde nu a mai întrat ”glorioasa Armată Roșie eliberatoare”, ci Armata Rusă; tancurile nu mai erau sovietice, erau tancuri rusești. NOI am avertizat opinia publică mondială: nu ignorați consecințele războiului!

În iulie 1992, Rusia ”a legalizat” practica intervenției militare în fostele colonii ale Imperiului sovietic. Atunci, gâștele colhoznice internaționaliste, ”rușii de profesie” și ”nostalgica diasporă sovietică” au căpătat imunitate; un antidot contra sindromului libertății naționale. Și acum, dacă nu le plac legile gâștelor sălbatice naționaliste, EI atacă curajos, căci Rusia le sare în ajutor. Evenimentele din Donețk și Lugansk reprezintă, în mare măsură, o reflectare în oglindă a ceea ce se întâmpla, la începutul anilor 90, în estul Moldovei, încă sovietice.

În vara lui 1990, pe ambele maluri ale Nistrului, s-a declanșat faza latentă a războiului. NOI ne-am dat seama treptat că, în afară uzurpatorilor locali ai puterii legitime, se mai implica și o parte dintre ofițerii Armatei a 14-a. Intuiția ne spunea că, în spatele acestor factori destabilizatori, mai există ceva; simțeam prezenţa crescândă a unei ”oculte”. De fapt, intrase în acțiune o forță specială, invizibilă, a Imperiului. Numele ei este – «Спецпропаганда» (Propaganda specială). După dispariția Uniunii Sovietice, aceasta a evoluat spectaculos. În prezent, circulă diverse denumiri: dezinformare, atac mediatic, media minciuni, psihoagresiune, război informațional-psihologic sau cyberforțe. Rusia se afla printre primele cinci țări cu cele mai dezvoltate „cyberforțe” – angajate în spionaj, atacuri cibernetice și război informațional. Structurile acesteia înregistrează mii de oameni, beneficiind de alocații bugetare solide: aproximativ 300 milioane de dolari anual. Termenii englezi ai forțelor militare și civile angajate într-o propagandă specială, inteligentă, competenta și eficientă sunt PSYOP și PSYWAR. Parțial, din această categorie de armă fac parte ”omuleții verzi” și războiul hibrid.

La scurt timp după dispariția Uniunii Sovietice, președintele Federației Ruse, optimist, declara într-un interviu:

Chiar dacă vreun lider ambițios al uneia dintre țări ar dori o altă cotitură a istoriei, poporul nu-i va permite să facă așa ceva. Din fericire, suntem condamnați să fim împreună… Nu contează cum se va denumi Comunitatea noastră. CSI sau altfel. Important e că fostele republici sovietice vor fi întotdeauna împreună… Privesc cu optimism la viitorul Comunității.

Democrații neoliberali de la Kremlin, în primăvara lui 92, au dat startul pentru refacerea Imperiului. Mass-media, controlată de anumite grupuri de interese, primise indicații, strict confidențiale, să demareze o cruciadă contra Chișinăului. Formatorii de opinie de la Moscova și Kiev, Tiraspol și Chișinău aveau sarcina să toarne benzină pe foc pentru ca flăcările să cuprindă întreg spațiul dintre Nistru și Prut. Serviciile secrete contribuiau și ele cu elan și abnegație la pregătirea informațional-psihologică a iminentei dezmembrări a Republicii Moldova.

Agresiunea psihico-informațională includea diverse tehnici de manipulare. Jurnaliștii aserviți veneau cu patos bolșevic, cu lirică sovietică și atmosferă revoluționară. Kremlinul a lansat un ”apelul istoric”; oamenii erau încă sovietici. Rătăciți și inocenți, creduli și de toate semințiile, ei percepeau ”creativitatea mitologică” și minciunile jurnaliștilor ca atare: ”Renaşterea Rusiei mărețe a început de la malurile Nistrului! Pridnestrovie – un simbol! Tiraspol – primul loc din Uniunea Sovietică unde populaţia rusofonă a ştiut să-şi apere drepturile”. Astfel, 5 raioane de est ale Republici Moldova au devenit practic atelierul renașterii Imperiului, fie țarist, sovietic sau neoliberal. Și foarte mulți ucraineni, găgăuzii, bulgari și ruși au luptat cu arma în mână contra românilor basarabeni.

Fiind controlați de anumite structuri, unii jurnaliști nici nu conștientizau că sunt nocivi. Alții, educați în spirit imperial, nu puteau să scrie altfel. În 1991, cunoșteam câțiva ziariști, care contactau direct cu viitori puciști de la Moscova. Însă, în cele trei zile, din august 91, cât a durat rebeliunea, ei nu au reușit să se deconspire. Ulterior, s-au manifestat agresiv, ca mercenari ai războiului informațional-psihologic.

Primul exponent al psihoagresiunii Centrului, pe care l-am cunoscut personal, a fost Aleksandr Kasatov, un corespondent al săptămânalului «Коммерсант» (Kommersant). În peisajul mediatic sovietic publicația aceasta, lansată la 9 decembrie 1989, se anunțase ca o premieră în glasnost și obiectivitate. Ziaristul, tânăr, foarte amabil, m-a rugat să imprimăm la dictafon un schimb de opinii, ca să-l prezinte la redacție sub forma unui interviu.

Pornisem dialogul de la o știre publicată de ”Kommersant” într-un număr precedent: ”Moldova – unica republică unde siguranța deputaților nu este garantată!”. I-am explicat această gravă exagerare; am recunoscut: deocamdată, nu am reușit să clarific ai cui sunt oamenii care ”fac de gardă” în jurul clădirii Sovietului Suprem. L-am asigurat că în curând noul guvern va restabili ordinea și în acest sector. Am analizat detaliat și alte inadvertențe atât de frecvente în mass-media:

Ziarul dumneavoastră scrie, citez: ”Pe 25 mai, Mircea Snegur, susținut de FPM (Frontul Popular din Moldova, n.n.), a primit din partea Sovietului Suprem împuterniciri extraordinare, în realitate o putere deplină. Atmosfera în republică devine tot mai explozivă. La 24 mai, FPM a fost nevoit să facă o declarație publică în legătură cu amplificarea bruscă a unor stări de spirit antisemite”.

Dragă Alexandru, toată lumea cunoaște cum stau lucrurile în realitate. Pe Snegur, da, îl susține majoritatea deputaților. Aceștia, însă, sunt agrarienii și o bună parte a comuniștilor. Dar, ce ar putea însemna știrea că FPM a fost nevoit să facă o declarație publică? Este, cred eu, o insinuare că această organizație obștească, similară cu fronturile populare din celelalte republici sovietice, ar fi implicată în proliferarea ”unor stări de spirit antisemite”.

Cu certitudine, liderii FPM nu pot fi antisemiți. De la Gheorghe Ghimpu, de exemplu, am aflat cum au supraviețuit deținuții noștri politici în Gulag: s-au solidarizat, s-au unit cu deținuții politici evrei. Cunosc amănunte de la Alexandru Șoltoianu și Alexandru Usatiuc. Conducerea FPM condamnă orice exces, fiind solidară cu mișcările pentru drepturile oamenilor și ale națiunilor. Nu vi se pare că le mai atribuim moldovenilor și antisemitismul, pe lângă alte neajunsuri, reale sau inventate? Că cineva arde de nerăbdare, atât la Chișinău, cât și la Moscova? Că se vrea cu orice preț o confruntare sângeroasă și la noi, ca la Sumgait, Fergana, Suhumi și pe alte meleaguri?

Jurnalistul venise la mine cu o misiune specială. Eu, însă, încercând să lămuresc didactic situația, m-am lansat într-un lung și sincer monolog, care s-a dovedit absolut inutil:

Protestatarii de serviciu nu-i atacă numai pe cei din Tiraspol. Am fost îmbrâncit și eu, deputat ales pe listele FPM. În parlament am cerut de la tribună ca miliția să facă ordine. În caz contrar, ne vom depune mandatele. Mai bine să-ți faci o stână, să paști caprele, undeva pe versanții Carpaților, decât să fii ”deputat al poporului” și să suporți asemenea barbarie.

Noua conducere a republicii face tot posibilul pentru protejarea cetățenilor, inclusiv a deputaților. Rămâne, totuși, o chestiune neclară… Deputații din raioanele din stânga Nistrului și din sudul republicii au un comportament foarte straniu, ca să nu-l numesc altfel. Apără vehement ”secera și ciocanul” și altă simbolistică perimată. Unii refuză categoric să participe, împreună cu ”aborigenii”, la procesul de transformare democratică. Parcă le-ar fi rușine că am nimerit în același vagon. La orice proiect de reformă au o singură replică: ”Net, net, net!” De aici, probabil, și reacția în stradă a unor protestatari mai radicali: ”Faceți ce doriți fraților, dar la voi acasă, în Rusia, în Ucraina!”

Guvernul este pe cale de formare. Noul legislativ și noul executiv vor face tot ce le stă în putere pentru a îmbina doleanțele ambelor tabere. Vor respecta drepturile întregii populații, indiferent de naționalitate. Însă, așa numita ”populație rusofonă” prin acțiunile sale generează în permanență situații de conflict. Ar fi bine ca lumea, inclusiv aleșii poporului, să-și dea seama ce se petrece în toată Uniunea. Și pe mapamond, nu numai în raionul, satul fiecăruia dintre noi. Comportamentul membrilor Interfrontului, din stânga și din dreapta Nistrului, îmi amintește de cele întâmplate în timpul destrămării sistemului colonial britanic și francez. Mă refer la Apartheidul lui Ian Smith din Africa de Sud. Sau la mentalitatea ofițerilor francezi, care au încercat să-l asasineze pe generalul Charles de Gaulle fiindcă a admis independența Algeriei. Pe coasta mediteraneană a acestei colonii ei dețineau mari latifundii vinicole și pomicole.

Kasatov insista: ”Există sau nu tendința de creștere a numărului de moldoveni în aparatul de conducere a republicii?

Aveam la îndemână, pe raft, programul meu din campania electorală. I-am citat punctul 9, referitor la această chestiune: ”Creșterea ponderii autohtonilor în sfera conducerii de la 49,8%, în prezent, până la, cel puțin 65% în viitorii cinci ani”; intensificarea procesului de atracție a tinerilor talente la formarea intelectualității, a unui Sistem Național Creator (savanților, oamenilor de artă, managerilor, medicilor, pedagogilor, specialiștilor din toate domeniile legate de economia inovațională și tehnologiile viitorului)”.

Totodată, am mai punctat:

Românii basarabeni constituie peste 65%, dar nu ocupă nici 50% din posturile de conducere pe verticală și orizontală. Comparativ cu alte republici, este cel mai mic indice la acest capitol. Cu toate acestea, eu pun pe primul loc meritocrația, nu etnocrația. În structurile guvernului voi promova competența profesională înainte de toate. După care, probabil, în viitorul apropriat, pentru funcțiile de conducere va conta cetățenia republicii și, în fine, cunoașterea limbii oficiale.

Ce o să faceți dacă argumentele nu vor avea efect? Va fi aplicată forța, constrângerea?” Acum Kasatov era sigur, probabil, că m-a prins în plasă.

Indiscutabil, nici legislativul, nici executivul, nimeni din conducerea republicii nu prevede o posibilă agravare a situației. Personal, nu-mi doresc să ajungem ca azerii și armenii în Carabahul de Munte. Îmi este frică de o situație similară cu cea din Liban; nu doresc o ”beirutizare” a Tiraspolului, Chișinăului, Comratului. Și mă pune în gardă faptul că așa zișii ”rusofoni” nu-și dau seama că moldovenii vor merge neabătut, până la capăt, în privința reformelor preconizate de Perestroika.

Apropo, domnule Kasatov, discutăm aproape de o oră în limba rusă. Ne înțelegem la perfecție, nu-i așa? Prin urmare, dumneata rus și eu român, ambii rusofoni. Majoritatea românilor basarabeni și nord-bucovineni sunt bilingvi. Muți intelectuali mai posedă una sau două limbi străine. Sincer, nu-i înțeleg pe așa zișii ”rusolingvi” răzvrătiți. Cine a introdus și vehiculează ostentativ acest termen diversionist?

Dacă nu-i place cuiva să locuiască împreună cu băștinașii, dacă refuză categoric să învețe limba oficială, poate să-și schimbe locul de trai. Eu, de exemplu, la începutul anilor 80, am abandonat Moscova fiindcă patrioții ruși reactualizaseră o celebră deviză din secolul trecut: «Россия для русских! Москва для москвичей!» (Rusia pentru ruși! Moscova pentru moscoviți!) Am înțeles aluzia. Mi-am dat seama încotro se îndreaptă lumea. Și atunci, familia mea a luat o decizie: ne întoarcem acasă, la Cernăuți. În februarie 1985, am fost trimis la perfecționare pentru o lună, la Leningrad. Am auzit aceleași lozinci. Ba mai mult, un lector ne-a șocat cu informația: ”În oraș ar fi apărut o mișcare fascistă clandestină… ”

Alexandr, dumneata ești un profesionist. Cred că știți mai multe decât mine. Ai auzit, desigur, de revoltele studențești din 1986, la Iakutsk, cu lozincile „Якутия – для якутов!”, „Долой русских!”. Și de protestele din decembrie, același an, de la Alma-Ata contra numirii unui rus în locul unui kazah în funcția de prim secretar. În 1987, în Sumgait au fost aduse trupe; s-a decretat starea de urgență. De la fiică-mea, studentă la Tbilisi, am aflat amănunte cum a procedat armata, în 1988, cu demonstranții georgieni. Iar în mai 1988 au fost create fronturile populare în Lituania, Letonia și Estonia. Chiar acum, când stăm de vorbă, în Valea Fergana au loc confruntări oribile între kirghizi și uzbeci. Sunt sigur: ”Kommersant” și-a trimis un corespondent la fața locului.

În Rusia, dar mai ales la Cernăuți, în Ucraina, moldovenii sunt percepuți ca niște ființe obediente. Cei din Principatul Moldovei aveau pe stemă un cap de bour. Ucrainenii țâfnoși spun că-i ”cap de bou” și simbolizează ”prostia moldovenilor”. Rușii aroganți, în bătaie de joc, zic: ”mămăliga nu explodează”. Unii ne numesc ”mioritici” și fac trimitere la ciobanul moldovean resemnat în fața a doi atacatori invidioși. E vorba de un personaj dramatic, descris în balada ”Miorița” – un poem criptic, o perlă folclorică din arealul ancestral al românilor. Toate acestea nu sunt decât niște aspecte discutabile ale psihologiei poporului român. Iar în zilele noastre, cei care demonstrativ resping orice proiect de reformă propus de noul legislativ al RSSM, comit o gravă eroare.

Domnule Kasatov, mai avem la dispoziție cincisprezece minute. Am să vă relatez o întâmplare tragică din satul meu natal. Poate fi interpretată ca o parabolă despre comportarea conaționalilor mei. Sper să înțelegeți de ce mă tem, când văd atâtea provocări și asemenea intransigență din partea ”rușilor de profesie”. Colegul meu de școală, Vasile Hăbășescu, s-a stins de tânăr, în satul vecin Stolniceni, unde se însurase. Fratele său Ion se pregătea să plece la înmormântare. Dar mai întâi a făcut ordine în gospodărie. A hrănit orătăniile, câinele, pisica, după care a dus taurul la adăpat. La fântână, ca din senin, acesta s-a înfuriat, a tăbărât peste stăpânul său și l-a făcut una cu pământul. Părinții, nenorociți, și-au petrecut pe ultimul drum ambii feciori. Unul răpus de cancer, altul omorât de propria vită. Asasinul, un cogeamite ”buhai de prăsilă” era considerat neobișnuit de blând. Dezlănțuirea sa nu avusese niciun motiv vizibil… Chiar și boul, care lasă pe oricine să-i pună jugul, adună de-a lungul vieții un protest tacit și răbufnește inopinat contra stăpânilor atotputernici…

Mă mir și astăzi de credulitatea mea față de acel tânăr jurnalist moscovit care, aparent, susținea perestroika. Afirmația vizând decizia moldovenilor de a continua neabătut reformele democratice a servit drept semnal de atac în mass-media revanșardă de la Moscova. ”Kommersant” a interpretat rolul unui scamator: a scos demonstrativ un iepure dintr-o pălărie goală; a creat din mers o ”legendă” – ”Mircea Druc și moldovenii sunt setoși de sânge!” Minciuna aceasta e vehiculată și astăzi în mass-media rusă și ucraineană. Desigur, n-am crezut niciodată că a fost în joc doar naivitatea tânărului ziarist Kasatov. Peste puțin timp, am înțeles de ce noua publicație centrală, care, chipurile, promova glasnost și economia de piață, a declanșat în presa de la Moscova, Tiraspol și Chișinău o campanie de demonizare a lui ”Druc, un acolit al FPM”.

Ziarul «Молодежь Молдавии» (Tineretul Moldovei) a reprodus, la 26 iunie 1990, improvizația din ”Kommersant”, dar nu s-a îndurat să sufle un cuvânt despre prima vizită a noului premier. Numai săptămânalul «Факел» (Flacăra), din 13 iunie 1990, a publicat un interviu intitulat ”Agenda guvernului Druc”. Iată și un citat din spusele ”odiosului rusofob” Mircea Druc:

Rezultatul primei mele vizite la Moscova în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri al RSSM a fost unul pozitiv și totodată de o mare responsabilitate, atât în plan oficial, cât și strict personal. Am resimțit Leningradul și Moscova, ca o patrie adoptivă pentru mine, un fost disident, evadat din Chișinău. Nicăieri în altă parte, nu mi-a fost atât de ușor să studiez și să lucrez. Și chiar să mă bucur de multe momente trăite din plin. Pentru aceasta, am rămas recunoscător Rusiei…

Ceva mai târziu, EI aveau să-și expună punctul de vedere, transformat cu timpul în verdict:

Mircea Druc, ales prim-ministru în mai 1990, un fanatic unionist (adept al reunirii cu România) amenința deschis rusofonii, promițându-le că va transforma republica în Ulster, Nagornîi Karabah, Liban, dacă se vor opune în continuare românizării. În octombrie 1990, asupra Găgăuziei s-au pus în mișcare detașamente de ”voluntari”, formate din timp, în principal din elevi ai școlilor profesionale-tehnice, studenți, și polițiști înarmați până în dinți. Trecerea lor prin satele din sud era însoțită de maltratarea locuitorilor pașnici, arestări și distrugerea monumentelor istorice. Cu toate acestea, a fost evitată o vărsare de sânge datorită introducerii parașutiștilor Armatei sovietice. Atunci voluntarii și-au îndreptat tot elanul lor neepuizat asupra RMN, care, totuna era predestinată să devină obiectul răzbunării crunte. Despre aceasta vorbește faptul pregătirii de către Chișinău a unei unități speciale de luptă ”Tiras-Tighina”…

Iată o viziune caracteristică pentru acea epocă, enunțată după evenimentele de la Dubăsari: ”La Moscova, pe ajutorul și apărarea căreia am contact cu toții, au judecat, probabil, în alt mod: ”Mare lucru, trei morți și șaisprezece răniți. Merită pentru asta să ne stricăm relațiile cu Snegur, Druc. Căci, separatiști au pus la cale toate astea”. De aici și concluzia: trebuie să contăm doar pe noi, pe forțele noastre”.

Era clar, ”corpul” războiului se formase deja. Chișinăul urma doar să-l însuflețească. Și această punere în practică a proiectului depindea de mișcarea unionistă, o forță care luase avânt în 1991. De planul reunirii cu România se vorbea la cel mai înalt nivel. Astfel, încă în luna mai, Snegur, președintele RM, într-un interviu în „Московские новости” a declarat: ” E de înțeles, unde sunt două state suverane, vorbitoare ale aceeași limbi, având aceeași rădăcină, nu poate fi altfel. Procesul a demarat și este ireversibil”. Iar în decembrie 91, Mircea Druc a devenit Președinte al ”Consiliului Național al Reîntregirii”, constituit din parlamentari ai Moldovei și României. Prim-ministru a devenit Valeriu Muravschi, de numele căruia este legată declanșarea unui război de proporții la Nistru”.

Semnatara acestor rânduri este Xenia Grigorievna Mialo, istoric, publicist, politolog, culturolog, activistă pe tărâm obștesc, originară din Râbnița. Decorată de Igor Smirnov cu medalia «Участнику миротворческой операции в Приднестровье» (Păstrarea păcii în Transnistria) și «Орден Почёта (ПМР)» (Ordinul de Onoare)

De regulă, mass-media Centrului imperial prezenta evenimentele din Chișinău prin prisma ideologilor consecvenți și încrâncenați al Interfrontului:

Sângele vărsat ar putea să nu fie ultimul. Colegii studentului omorât intenționează să declare greva foamei în una din piețele centrale din Chișinău și noi nu am reușit să-i convingem ca să renunțe. În prezent, Centrul aproape că nu vorbește de problemele noastre. Dar este posibil că în curând, în Rusia, vor da năvală zeci de mii de refugiați din Moldova. Și atunci va fi prea târziu pentru orice fel de dezbateri. Eu plecam cu ultimul grup de deputați din Tiraspol. În clipa când am trecut de cordonul miliției, au tăbărât peste noi vreo sută de oameni. În marea majoritate erau bărbați de 30-40 de ani. Îi întâlnesc frecvent în preajma Sovietului Suprem, dar asemenea furie n-am mai văzut. Ne insultau, ne scuipau. Pe Ana Volkova, care mergea în fața mea, au înșfăcat-o de păr. Pe un alt deputat îl împingeau într-o gură de canalizare fără capac. Doisprezece deputați au fost nevoiți să se întoarcă în clădirea Sovietului Suprem. Când mulțimea a rupt cordonul milițienilor și au blocat toate intrările, o parte dintre deputați s-a ascuns la primul etaj. A fost chemat urgent batalionul forțelor speciale. Numai sub paza ofițerilor de la securitate, în mașini speciale, deputații au putut să plece pe la casele lor.

Elevi și studenți, voluntari în campania din sudul Basarabiei. Cimișlia, octombrie 1990

Cele descrise de Șornikov s-ar fi petrecut înainte de alegerea mea în funcția de Președinte al Consiliului de Miniștri. Am fost și eu în ziua aceea la Parlament dar n-am văzut nimic asemănător. Și, în general, nu împărtășeam punctul de vedere al colegului deputat Piotr Șornikov. Regretabil, însă EI calificaseră a priori moartea unui student la Chișinău drept ”rezultat al conflictului interetnic”. Nu avea importanță că a fost, de fapt, ”o ceartă între tineri cu deznodământ tragic”, conform concluziei organelor de anchetă.

Pe la începutul anului 1990, sezonul grevelor parcă se încheiase. Linişte! NOI am respirat uşuraţi. Ce griji ar mai putea avea şi ”boii de moldoveni”, care o duc tot într-un cântec!? ”Rusofonii”, da, altă stofă! De aceea au și rămas îngrijoraţi. Unii chiar se arătau sincer marcaţi de nesiguranţa zilei de mâine.

Ce doleanţe aveau ideologii „Interfrontului”? Deputaţii acestei mişcări radicale Andrei Safonov, Ghimn Pologov, Vladimir Solonar, Piotr Şornikov, Victor Diukarev, Larisa Pokatilova ardeau de nerăbdare. Insistau ca Centrul să-i bage în seamă. Să conteze anume pe ei, nu pe altcineva. Trimeteau mesaje orale şi scrise la toate mijloacele de informare din Moscova şi Kiev. Intrau în contact cu diverse grupări anti-perestroika. Vehiculau ca laitmotiv o ştire panicardă: ”Rusia, încurând, va fi luată cu asalt de refugiaţii din RSSM!” Peste doi ani previziunile lor sumbre s-au adeverit. Numai că în sens cu totul invers: 50 000 de locuitori de pe malul stâng al Nistrului, în majoritate moldoveni, și Universitatea din Tiraspol, s-au refugiat pe malul drept, în Basarabia.

Recent, am descoperit evocările unui martor ocular. Acestea confirmă, odată în plus, ceea ce, intuitiv și defensiv, susțineam, încă în 1990, în fața jurnalistului de la ”Kommersant”.

”Am venit din Râbnița la Chișinău, în 1989, – scrie, în rusește, Leonid Klementovici. – Mă simțeam pe deplin confortabil. În acea perioadă, RSSM reprezenta un câmp social omogen. Doar că pe străzi, vorba moldovenească se auzea tot mai frecvent… Locuiam în căminul studențesc, împreună cu cei veniți de prin alte părți. Majoritatea locatarilor din cămine erau băieți și fete din satele și orășelele Moldovei Sovietice. Mulți dintre ei vorbeau o rusă aproximativă. Ei bine, pe tot parcursul studenției nu-mi amintesc nici o bătaie, nici un scandal pe motiv național. Se întâmpla uneori să ne încăierăm, dar așa, niște reglări de conturi, ca intre băieți.

Din stânga Nistrului erau puțini studenți; absolvenții școlilor de acolo preferau să meargă să învețe la Tiraspol sau Odessa. Când aveam zile libere, plecam la Tiraspol, la prieteni, foști colegi de clasă, ca să petrecem împreună. Acolo se derula o cu totul altă situație. Din toamna lui 1990, atmosfera începe să se încingă. Apar diverse comitete de grevă, mișcări muncitorești. În popor circulă zvonuri despre persecuția rusofonilor. Și tot așa și tot mai multe insinuări de acest gen.

…Venind acasă, la Râbnița, auzeam, ca și la Tiraspol, despre atrocitățile militarismului moldovenesc; despre uneltirile fasciștilor români; despre permanenta maltratare a rusofonilor. Asta debitau zilnic la difuzoare-radio, încă populare pe atunci. Știrile erau transmise cu vocea lui Levitan, în stilul Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Foile volante se publicau în presa locală, se discutau în colectivele de muncă, circulau ca bârfe și zvonuri prin piețe. Iar în faza fierbinte a conflictului, oamenii deveniseră extrem de încordați. Chiar și din Râbnița mea plecau foarte mulți, deși nu se observa nici un fel de mișcare în direcția acestei localități. Pe străzi umblau oameni ursuzi, îmbrăcați pe jumătate civil, jumătate militar, cu arme automate pe umăr. În tot acest timp, Chișinăul trăia o viață normală, nimic nu amintea de o situație excepțională și război.

La Tiraspol auzisem că la Chișinău naționaliștii moldoveni răcnesc într-una – «Чемодан – вокзал – Россия!» (Valiza – gara –Rusia!) și «Русских за Днестр, а евреев в Днестр!» (Rușii peste Nistru, iar evreii în Nistru). Țineam neapărat să-i văd pe cei care scandează așa ceva. Treceam zilnic prin Piața Marii Adunări Naționale dar niciodată nu am văzut pancarte cu astfel de inscripții. Sau oameni care să strige asemenea lozinci”.

Și eu, încă din 1990, mi-am pus întrebarea: ”Într-adevăr cineva a mărșăluit prin Chișinău cu enormități de acest gen?” În tot cazul, după 25 mai 1990, data când am fost ales Președinte al Consiliului de Miniștri, era exclus ca asemenea ”perle” să circule prin RSSM. Spun asta deoarece știam prea bine care era atitudinea față de evrei a liderilor unioniști basarabeni și nord bucovineni.

Venit de la Cernăuți, în decembrie 1989, mi-am dat seama că multe lucruri au fost inventate special pentru a justifica separatismul și românofobia. Pentru mine era și este important să știu dacă au existat într-adevăr pancarte și bannere cu inscripția ”Valiza – gara –Rusia!” și ”Rușii peste Nistru, iar evreii în Nistru”. Și dacă au existat, cine și când le-a confecționat? Și unde au fost expuse?

De-a lungul anilor, anume aceste lozinci au servit drept laitmotivul atacurilor antiunioniste. Tacit, am pornit atunci o investigație jurnalistică personală. Am întrebat discret veteranii FPM – nimeni nu știa nimic. Am răsfoit colecțiile de ziare rusești. Am vizionat și ascultat imprimări video-audio și imagini de la mitinguri și marșuri. Incredibil, să nu fi anexat EI la dosarul nostru asemenea ”probe”!?

Intuiția, dar și pregătirea mea militară în domeniul PSYOP, m-au ajutat. Am stabilit cine, totuși, a făcut întâia oară referire la aceste slogane: Efim Lvovici Berșin. Autorul unui opus hibrid (nuvelă/document) intitulat ”Дикое поле. Приднестровский разлом” (Câmpul sălbatic. Pauză transnistreană). Iată, așadar, de unde ni se trage. Citez, în traducere din rusă:

”În 1989, a fost publicat proiectul ”Legii despre funcționarea limbilor pe teritoriul RSSM. Viața liniștită pe malul stâng a fost aruncată în aer. Raionul multinațional a simțit pericolul pe propria piele. La prima vedere, legea nu conținea nimic diferit de cele adoptate în alte republici, legi care însoțeau ”parada suveranității”. Limba moldovenească era declarată limbă de stat. Se acordau cinci ani pentru studierea ei, după care toate interrelațiile din republică urmau să fie efectuate în limba așa zisei ”națiuni băștinașe”. Dar nu punctul din lege a neliniștit, ci însuși faptul apariției sale. Era știut: aici nimeni și niciodată nu a trăit după lege, ci după cum adie vântul. Iar vântul începuse să bată în altă direcție.

Și temerile s-au adeverit vertiginos. La Chișinău, ”moldoveneasca” a început să fie numită ”română” și trecută la grafia latină. Republica nu era pregătită pentru asemenea viraj. În școli și facultăți a început panica, deoarece nu erau nici manuale, nici specialiști, care să treacă într-un termen foarte scurt tot învățământul la alfabetul latin. Majoritatea absolută, pe care se ține limba moldovenească, sunt țăranii, și aceștia într-o clipită au devenit analfabeți.

Dar, după cum s-a clarificat, legiuitorii erau preocupați de alte lucruri. De exemplu, o bună cunoștință de a mea, Svetlana Kalinina, o jurnalistă din Chișinău, cunoaște la perfecție și moldoveneasca și româna, a fost primul redactor-șef, care și-a trecut ziarul la grafia latină. Dar nimic nu a salvat-o, a fost concediată. Pentru că era rusoaică. Sub pretextul reformei și modificarea schemei de personal au început epurările pe criterii naționale. S-a ajuns la niște cazuri tragicomice. Fondatorul și conducătorul circului din Chișinău, Alexandr Sîrenin, a fost concediat fiindcă nu a putut face rost de bani pentru a schimba firma de neon. Dar pe cine îl mai putea preocupa dacă e scris ”Circ” cu chirilice sau cu litere latine, când în oraș au apărut cu totul alte firme. Troleibuzele circulau cu afișe: ”Vă dăm cinci ani nu ca să învățați limba, ci ca să vă cărați de aici” Iar pe clădirea Sovietului Suprem, cu litere rusești de un metru, strălucea inscripția: “Русских — за Днестр! Евреев — в Днестр!” (Rușii peste Nistru, iar evreii în Nistru).

Fantastic! Asta a putut să scrie, la Moscova, poetul, publicistul, prozatorul Efim Berșin, originar din Tiraspol? Comparați cu mărturiile inginerului Leonid Klementovici, originar din Râbnița, fost student la Chișinău, martor ocular la evenimentele din acea perioadă. Am înțeles de ce Kirill Kovalgi, poet, prozator și critic literar, originar din Tașlâc, sudul Basarabiei, s-a eschivat, cum a putut, și nu a scris prefața la cartea lui Berșin. După ce am citit cartea, mi-am dat seama de ce EI sunt supărați și pe filozoful, culturologul, scriitorul, eseistul Grigori Pomeranț, care, până la urmă, a prefațat-o.

”Mărturiile lui Berșin” sunt preluate frecvent de foarte multe publicații rusești. Acestea, cu diverse ocazii, relansează atacul mediatic asupra Republicii Moldova și României. Într-o recenzie elogioasă, Alexandr Tarasov, un controversat politolog/sociolog rus, ateu declarat și Homo sovieticus prin excelență, menționează, totuși, și o lacună: ”Efim Berșin este prea blând cu fasciștii moldoveni, care neagă dreptul la autodeterminare a națiunii pridnestroviene”.

Îmi pare rău de un singur lucru: n-am mai reușit să identific nici în Chișinău, nici în republică, un redactor și un director, ambii concediați din simplu motiv că ”nu erau moldoveni”. Mă întreb: Ludmila Kalinina și Alexandr Sîrenin sunt persoane reale? Aș fi vrut doar să-i rog să-mi arate cine și-a pus semnătura în cartea lor de muncă și sub ce motivație. Aceasta era o procedură strictă, imposibil de ocolit. Cunosc foarte bine legislația sovietică a muncii, în vigoare și obligatorie la acea dată.

Pe Efim Berșin l-aș întreba unde era în perioada 1970-1975? Și dacă a auzit cum și de ce a fost concediat Ion Ungureanu, directorul teatrului ”Luceafărul”? O doctorandă (pe nume Levința sau Căpățână, nu mai țin minte), a fost exmatriculată de la Politehnică. Motivul? Un secretar de partid a văzut-o cum punea un buchețel de flori la monumentul lui Ștefan cel Mare. După 1990, Leonid Busuioc, Aurel Marinciuc, Igor Cașu și mulți alți autori, au relatat drama concediaților de la facultățile din RSSM: peste o sută de cadre didactice, printre care și umila mea persoană. Asta se întâmpla cu mult înainte de adoptarea ”legislației lingvistice catastrofale” și ”acapararea puterii de FPM”.

Cu certitudine, Efim Berșin și eu, aveam cunoscuți și poate chiar prieteni comuni, la Moscova și la Chișinău. Când eram Prim ministru, unii m-au contactat, ca să punem țara la cale, inclusiv în privința drepturilor minorităților naționale. Să spună careva că nu am găsit limbă comună. În prima lună de guvernare, am avut discuții cu liderii minorităților naționale. Am acceptat candidaturile propuse de aceștia pentru diverse structuri pe verticală și orizontală. Am susținut ideea intelectualilor găgăuzi de a deschide o universitate de stat la Comrat, dar nu cu predarea în rusă, ci în găgăuză/turcă. M-am angajat să obțin burse în România, sau în țările lor de origine, pentru ucraineni, găgăuzi, evrei, bulgari etc. Am decis: guvernul va interveni ca Universitatea de Stat să constituie o catedră de ebraică (premieră absolută în URSS) și va inaugura prima cursă aeriană directă Chișinău-Tel-Aviv. Voi reveni pe larg la acest subiect, în alt context. Aici precizez: am refuzat întotdeauna media-minciunile, chiar și atunci când ar fi fost în favoarea noastră, a unioniștilor basarabeni și nord-bucovineni, cu speranța și convingerea, că adevărul poate fi cu mult mai util.

NOI eram niște arbori înfloriți. Am crezut feciorelnic și ne-am deschis prematur în fața paselor de magie ale Zânei numite – ”Democrația”. Luaserăm drept adierea primăverii un preludiu al înghețului imperial prognozat. Minciunile transmise în direct au însemnat mai mult decât un duș rece pentru NOI, unioniștii basarabeni și nord-bucovineni. Pentru mine, personal, atacul mediatic și psihoagresiunea, dezinformarea și manipularea scandaloasă nu erau o surpriză neplăcută. Erau o grea lovitură, după care mi-am revenit nespus de greu. (continuare)

Spune-ți părerea