Creștinismul și politica

“Daţi Cezarului cele ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25) – iată îndemnul evanghelic în virtutea căruia Pavel îi îndeamnă pe creştinii din Roma să se supună autorităţilor imperiale (cf. Romani, cap. 13), iar mulţi cred pînă azi că omul creştin e dator să se supună necondiţionat stăpînirii politice în vigoare, oricare ar fi aceea. Dar chiar viaţa şi moartea lui Pavel – care i-a înfruntat nu o dată pe dregătorii Romei păgîne, a fost întemniţat ca agitator împotriva ordinii romane şi a sfîrşit cu capul tăiat din porunca împăratului Nero – arată că lucrurile sînt mai nuanţate decît par, iar aplicarea mecanică a îndemnului hristic constituie mai degrabă o pioasă neînţelegere. Dacă s-ar fi supus “Cezarului” pînă la capăt şi fără cîrtire, nici Înaintemergătorului nu i s-ar fi tăiat capul, nici Domnul n-ar fi fost răstignit, nici sîngele martirilor nu s-ar fi vărsat – dar atunci nici creştinismul n-ar mai fi fost răscrucea primenitoare a istoriei şi n-ar mai fi biruit lumea, ce-ar fi rămas închisă în vechile ei rînduieli, iar nu deschisă spre “asaltul” Ierusalimului ceresc. Împăcată cu sine însăşi, “civitas terrena” n-ar fi ştiut niciodată de “civitas Dei”, ci şi-ar fi rămas sieşi măsură şi scop, spre satisfacţia perpetuă a “Prinţului acestei lumi”.

În “Epistola către romani”, Apostolul Neamurilor, dincolo de grija prudentă de a nu asmuţi şi mai mult puterea imperială împotriva primelor comunităţi creştine (acuzate mai ales de nesupunere faţă de Cezarul divinizat), nu absolutizează o stare de fapt, ci apără un principiu. Într-adevăr, principial vorbind, ierarhia şi autoritatea sînt necesare oricărei ordini, fie spirituale, fie seculare, iar dacă există un consens firesc asupra binelui, atunci săvîrşirea lui te scuteşte prin ea însăşi de orice tensiune cu “purtătorii de sabie” (paznicii oficiali ai ordinii constituite). Creştinul recunoaşte principial că rostul puterii e acela de a păzi dreptatea şi că, întrucît dreptatea e plăcută lui Dumnezeu, cel ce-o păzeşte cu adevărat se poate numi tocmai prin aceasta “slujitor al lui Dumnezeu”, drept care Dumnezeu îl şi îngăduie ca atare, consfinţindu-i slujirea (a se vedea simbolul romano-bizantin al acvilei bicefale: “simfonia” celor două puteri – spirituală și seculară). Cînd însă Cezarul insistă să se pună pe sine însuşi în locul lui Dumnezeu, iar “cele ale sale” vin sistematic în contradicţie ireductibilă cu “cele ale lui Dumnezeu”, cînd perversiunea puterii anulează consensul firesc asupra binelui, iar “dreptatea” ei devine arbitrară şi discreţionară, atunci îşi pierde îndreptăţirea principială, devenind ceva neplăcut şi lui Dumnezeu, şi celor supuşi. Dumnezeu o mai poate îngădui o vreme, spre încercarea oamenilor*, însă datoria acestora devine, în noile condiţii, tocmai aceea de a se opune Cezarului în numele lui Dumnezeu, chiar cu riscul propriei vieţi, cum au şi făcut, urmînd lui Hristos (“piatra din capul unghiului”), primii temeluitori ai Bisericii creştine. Că nu supunerea oarbă (şi pînă la urmă indiferentă), ci nesupunerea sacrificială (cu toată răspunderea mistic asumată) e adevărata atitudine creştină în faţa perversiunilor istorice ale puterii, aceasta o mărturiseşte în veac nu cuvîntul, ci sîngele lui Pavel.

Cei ce interpretează simplist cuvintele Mîntuitorului (invocînd în sprijin, la fel de simplist, pe cele ale Apostolului), de obicei îşi menajează astfel propria laşitate sau comoditate, căutînd să-şi prefacă dezertarea în virtute a detaşării de lume, pe linia unei obedienţe decerebrate, ce n-are nimic de-a face nici cu responsabilitatea, nici cu libertatea unei autentice conştiinţe creştine. Deşi n-ar recunoaşte-o, ei se poartă în fapt de parcă între Cezar şi Dumnezeu, între cele ale unuia şi cele ale Celuilalt, ar exista un fel de echivalenţă axiologică şi morală, pe care ei se arată grijulii să n-o contrazică. Or, aici nu poate fi vorba nici de statute, nici de răspunderi echivalente: Cezarul este legitim numai atîta vreme cît cele ale sale nu intră în raport de excluziune cu cele ale lui Dumnezeu, Care-i adevărata măsură a Binelui. Cînd însă Cezarul caută a se pune pe sine în locul lui Dumnezeu, promovînd abuziv valori divergente şi chiar diametral opuse, atunci el nu poate fi tratat altfel decît ca “urîciune a pustiirii” (Daniel 9, 27; Matei 24, 15; Marcu 13, 14), iar în conştiinţa creştină nu mai încape scrupul duplicitar, căci ea nu poate sluji “la doi domni deodată”, cum tot Hristos ne învaţă (cf. Matei 6, 24; Luca 16, 13). Creştinul va înfrunta atunci de-a dreptul puterea seculară, ca unul ce nu se teme “de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă” (Matei 10, 28) şi vede o fericire în “prigonirea pentru dreptate” (Matei 5, 10).

Mai mult decît la supunerea directă faţă de Cezar, cuvintele lui Hristos trimit la răspunderea pe care orice creştin o are faţă de viaţa obştească a cetăţii (polis), prevenind prejudecata – atît de răspîndită, totuşi, pînă azi – că omul religios n-ar avea de-a face cu politica şi cu istoria în genere, ci ar trebui să adopte un fel de “autism” resemnat faţă de lumea în care trăieşte.

Sigur că creştinismul nu-i în esenţa lui o formă de gospodărire şi ameliorare a istoriei, ci o cale de transcendere a ei: împărăţia lui Hristos “nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36), iar mîntuirea înseamnă, printre altele, salvarea omului din cercul vicios al istoriei; creştinul n-are aici “cetate stătătoare” (Evrei 13, 14), ci “cetăţenia” lui veşnică este în ceruri (Filipeni 3, 20). Dar drumul spre cer trece prin viaţa pămîntească, iar mîntuirea AICI se dobîndeşte sau se pierde. “Capătul e dincolo, dar calea e aici”, amintea mereu Părintele Galeriu. Ba mai mult, trecem prin lume nu doar cu răspunderea faţă de noi înşine, ci şi faţă de toate concentricele cercuri comunitare în care sîntem prinşi (familie, obşte, neam, Biserică), iar în vederea judecăţii vom învia “fiecare în rîndul cetei sale” (I Corinteni 15, 23).

Nu putem, sub nici un cuvînt, să fim indiferenţi în ce priveşte rînduiala lumii din jurul nostru, nici să rămînem fără reacţie la provocările ei insidioase. Căci după cum lumea este orînduită, religia însăşi se vede înlesnită sau îngrădită în lucrarea ei. Iar dacă ordinea seculară se împotriveşte făţiş (ateismul) sau numai în subsidiar (laicismul) ordinii dumnezeieşti, îndrumînd societatea în direcţia rupturii de Tradiţie şi de Biserică, îndepărtînd-o tot mai mult de Dumnezeu şi de exigenţele mîntuirii, atunci conştiinţa creştină trebuie să se implice misionar şi chiar jertfelnic “în mersul istoriei”, străduindu-se să oprească disoluţia moral-spirituală, atît la nivel individual, cît şi la nivel comunitar.

Pentru creştin, politica nu este scop în sine, iar miza ei nu stă în bunăstarea lumească; ea este doar cadrul trecător al unor aspiraţii mai înalte, pe care n-are voie să le compromită sau să le zădărnicească, dizolvîndu-le în efemeritatea scopurilor imediate. La aceasta toţi creştinii sînt chemaţi să vegheze, fără iluzia că lumea ar putea fi prefăcută în rai, dar cu încredinţarea că ea poate fi şi trebuie împiedicată să devină iad.

_________________________

* Cele ce se petrec în istorie, nu toate sînt voite de Dumnezeu, dar toate sînt cu îngăduinţa lui Dumnezeu (Iisus către Pilat: “N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus” – Ioan 19, 11). Uneori, prin relele stăpîniri, Dumnezeu ne ceartă sau ne încearcă, după o tainică pedagogie divină, aşteptînd de la noi o reacţie responsabilă: acesta e înţelesul creştin al aserţiunii că “fiecare popor îşi are conducătorii pe care-i merită”.

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).
Răzvan Codrescu

Ultimele articole de Răzvan Codrescu (toate)

3 thoughts on “Creștinismul și politica

  1. Daca Dumnezeu ne incearca, fiindca suntem egali in libertatea de a fi sau nu, atunci asertiunea /Fiecare popor isi are conducatorii pe care ii merita/ e un nonsens.

    Trebuie pornit de la realitate pentru a ne da seama daca o ,,zicere,, este conforma sau nu, dincolo de faptul ca poate fi de efect. Mergând pe acest fir vom descoperi si faptul ca unele dintre cele ,,ziceri,, care ne privesc nu sunt conforme. De pilda – CAPUL PLECAT SABIA NU-L TAIE a fost preluat trunchiat de la aromânii farseroti. Proverbul intreg este: ,,Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede,,. Uneori nu gândim destul, unii. Va trebui sa REinvatam, in acel punct suntem (cei care nu gândim destul). Iar lucrul acesta vine din faptul ca nu ne cunoastem Istoria Neamului, fie din faptul ca am fost ucenicii micimii pe care ne-au cultivat-o cei care nu ne-au iubit.

    Hristos s-a holosit de moneda inclusiv pentru a indica cele doua fete ale realitatii, generic una care priveste spre pamant si alta spre cer

    • ,,Daca Dumnezeu ne incearca, fiindca suntem egali in libertatea de a fi sau nu, atunci asertiunea /Fiecare popor isi are conducatorii pe care ii merita/ e un nonsens.,,

      Asta daca credem in predestinare Anoanim!Cum pui problema asa suna.Dumnezeu ne asteapta la comuniune si la a sara lumea sa nu se strice dincolo de nevointa fiecaruia in ce priveste mantuirea sa , fiecare cu darul sau din Biserica ar trebui sa nu fim indiferenti cine ne conduce.Daca stapanirea este rea atunci undeva am gresit fiecare si trebuie sa ne reeevaluam.Articolul este foarte clar de ce sa mai complicam textul.poate ca nu raspunde preocuparilor sau chemarilor unora insa asta este lupta fiecaruia sa-si gaseasca locul in Biserica,in obste,

  2. Crestinismul ca si politica este o ideologie , aspectul esential este cum asezi in practica ideologia , in folosul propriu ? al unui grup ? al unei structuri . De mii de ani punerea in practica a ideii , a unei ideologii , a adus numai rezultate de grup , mai exins , sai mai putin extins , poate aceasta este dilema acestui secol , in ce credem ? in cine credem ? de ce credem ?. Toate experimentele ideologice : religia, ” democratia „, socialismul , etc.
    au dus la o forma de manipulare in folosul unui grup restrans , acum totul se schimba , dar nevoie de a crede este permanenta , dar in ce ?

Spune-ți părerea