De la “a munci” la “a lucra”

E mai presus de orice discuţie că omul trebuie să desfăşoare o activitate curentă, prin care să-şi arate vrednicia; creştineşte vorbind, lenea este un păcat, iar Sfinţii Părinţi ne avertizează adesea că “omul fără ocupaţie este jucăria diavolului”.

Pe de altă parte, însă, activitatea omenească nu trebuie să fie un efort brut, orbesc, animalic; omul trebuie să aibă înţelepciunea de a nu se în-dobitoci muncind. Munca nu este o valoare supremă şi nici o valoare în sine. Simpla strădanie materială, dacă ne face să uităm de cele sufleteşti, devine mai degrabă păgubitoare pentru omenescul din noi. Nu cantitatea de sudoare ne arată vrednicia, ci calitatea roadelor activităţii noastre. Ba chiar, cu tot riscul banalităţii, trebuie repetat, împotriva unei anumite opinii vulgare, că activismul nu este neapărat ceva de ordin material. Un sfînt care se roagă, bunăoară, nu este inactiv; el activează spiritual, pentru sine şi pentru ceilalţi, într-un chip mai esenţial decît o poate face un truditor cu braţele. (Unamuno, în “Despre sentimentul tragic al vieții…”, punea problema în termeni radicali: “Civilizaţia a început în ziua în care un om, supunîndu-l pe un altul şi obligîndu-l să muncească pentru amîndoi, a putut să purceadă la contemplarea lumii”). N-o dojeneşte oare Iisus pe sîrguincioasa Marta, care se ostenea printre blide, pe cînd sora ei, Maria, profitînd că Domnul le intrase în casă, stătea la picioarele Lui, privindu-L şi ascultîndu-L? “Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti, dar un lucru trebuie; adevărat zic ţie: Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea”…

Nu poate fi un ideal de viaţă să nu faci nimic, dar nici să cazi în frenezia proastă a muncii*. Limba română ne este un bun sfetnic. Despre omul care exagerează cu munca brută, pur materială, se spune că “munceşte ca o vită” sau că “dă în brînci muncind” (dar “a da în brînci” înseamnă tocmai a cădea în patru labe, adică a te face asemenea… patrupedelor). Pe de altă parte, un astfel de om ajunge “să nu-şi mai vadă capul de treburi”, adică să-şi piardă raţiunea, conştiinţa, personalitatea. Dintr-un astfel de “activism” rău înţeles s-a născut şi acea monstruoasă lozincă postdecembristă: “Noi muncim, nu gîndim!”…

Tocmai aici e miezul problemei: omul, cîtă vreme vrea să rămînă om adevărat, trebuie să şi “muncească”, să şi “gîndească”. Munca fără gîndire nu aparţine omului, ci vitei.

Să nu uităm nici altceva: anume că munca în sens fizic, cîştigarea mijloacelor de subzistenţă “cu sudoarea frunţii”, nu este, conform Bibliei, decît unul dintre rezultatele “căderii în păcat”, deci, într-un fel, o pedeapsă a Firii**. Iniţial, nu ca să robească muncind l-a făcut Dumnezeu pe om. Munca ne întovărăşeşte, ce-i drept, în condiţia noastră actuală, dar e cel puţin neînţelept să faci dintr-un “blestem” o binecuvîntare… Muncim ca să trăim, dar nu trăim ca să muncim.

În limba română există două cuvinte care par să aibă – dar nu au – acelaşi înţeles. Este vorba de “a munci” şi “a lucra”. Traducătorii vechi ai Bibliei simţiseră corect diferenţa: “a munci” se aplica numai omului stricat de păcat; Dumnezeu nu munceşte, Dumnezeu “lucrează” (“Şi s-a odihnit Dumnezeu de lucrul mîinilor Sale…”; “Tatăl Meu pînă acum lucrează şi Eu lucrez împreună cu El…”). Or, omul este făcut “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”; dacă Dumnezeu “lucrează”, atunci şi omul este chemat să se ridice de la “a munci” la “a lucra”.

De altfel, cuvîntul “muncă” (de origine slavă) înseamnă, etimologic, “chin”, “suferinţă”. Din aceeaşi rădăcină (muka) s-au născut şi cuvinte ca “mucenic”, “mucenicie”, “a mucenici”. În limba veche, caznele infernale erau numite “muncile iadului”. “A (se) munci” însemna, în mod obişnuit, “a chinui” pe cineva sau “a se chinui” pe sine. Uneori omul “se munceşte” singur, dar mai adesea “este muncit” de alţii; diavolul, mai ales, tinde “să-l muncească” pe om. Rareori se întîmplă, în limba veche, ca “munca” să capete un aspect nobil sau pozitiv. Ea este, de obicei, oarbă, chinuitoare şi stearpă, asociată curent cu robia (robul “munceşte”, în timp ce omul liber “lucrează”). De muncit munceşte şi animalul (ca rob al omului). Omul care “munceşte” (în sensul originar al cuvîntului) se împărtăşeşte, deci, cu animalul, în vreme ce omul care “lucrează” se împărtăşeşte cu Dumnezeu şi cu îngerii Săi.

“A lucra” vine din latineşte (lucro,-are), însemnînd, la origine, “a cîştiga”, “a obţine un profit”. Este o activitate conştientă, producătoare de valori şi liber asumată. Din “a lucra” rezultă “lucrurile”, “lucrările” (operele); din “a munci” nu rezultă decît înmulţirea muncii cu ea însăşi (“muncile”, “muncirile”)…

Poţi să munceşti fără să gîndeşti, dar de lucrat nu poţi lucra fără gîndire. Problema noastră este astăzi (după lunga noapte comunistă***) tocmai de a ne ridica, treptat, de la “munca” brută la “lucrarea” conştientă, de la robie la libertate, de la în-dobitocire la re-umanizare. Să fim activi, dar “lucrători”, iar nu simpli “muncitori”; să urmăm modelul divin, iar nu modelul bovin! Altminteri, riscăm să rămînem robi şi vite de povară ale istoriei, în timp ce popoarele “lucrătoare” vor prospera şi ne vor dispreţui de la înălţimea faptei luminate de gînd.

_________________________

* N. Steinhardt: “Nu se stă locului; nu-i rost de încropire, de confort, de moale visare; Oblomov e osîndit; în lene, boală şi nebunie nu-şi poate nimeni găsi pretext. (Şi nici măcar dreptate: smochinul [din parabola evanghelică a «smochinului neroditor»]). Dar Marta, atunci, de ce e dojenită? Pentru că o reţin fleacurile, se osteneşte în zadar şi pierde măsura, se agită. Domnul ne cheamă la treburi serioase: moartea e pe noi, şi noi cu ţigara în pat (ca Oblomov) ori ne spetim pentru nişte blide, ca şi cum ar fi esenţe (Marta)!” (“Jurnalul fericirii”, ed. 1991, p. 38).

** “Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mîncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănînci, blestemat va fi pămîntul pentru tine. Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! […] În sudoarea feţei tale îţi vei mînca pîinea ta, pînă ce te vei întoarce în pămîntul din care eşti luat…” (Facerea 3, 17-19). Se impune totuşi o precizare, în treacăt: munca istovitoare, naşterea în dureri şi moartea fizică reprezintă consecinţe obiective ale păcatului, iar nu expresia unei “răzbunări” divine. Dumnezeu nu aruncă anatema asupra oamenilor, cum pare să se deducă din simplitatea limbajului mitic, ci le aduce acestora la cunoştinţă ceea ce, aşa zicînd, “şi-au făcut cu mîna lor”. Dumnezeu îi dojeneşte, dar nu-şi dezminte iubirea; calea suferinţei este preferabilă înveşnicirii în rău. Pe de altă parte, în acelaşi context apare “protoevangheliul” (cea mai veche făgăduinţă a mîntuirii: Facerea 3, 15).

*** Comunismul este cel care a impus la noi o viziune profund viciată a muncii, tradusă în şabloane de tipul “Munca l-a făcut pe om” (?!); “spărgătorul de norme” – stahanovistul – putuse deveni ideal social. Desigur, era vorba de munca brută, de frenezia proletară a lui “Hei-rup!”. De aici, desconsiderarea activităţilor intelectuale (“Noi muncim, nu gîndim!”), cu prejudecata adiacentă a “paraziţilor” sociali (trăitori, vezi Doamne, “pe spinarea poporului muncitor”). Din păcate, această mentalitate, chiar și la aproape trei decenii de la prăbușirea comunismului, este departe de a fi dispărut.

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).
Răzvan Codrescu

Ultimele articole de Răzvan Codrescu (toate)

Spune-ți părerea