Între Spital și Biserică. O convorbire cu dr. Pavel Chirilă (IV)

Mai aveţi cîteva cazuri interesante pe tema conceptului de medicină creştină?

Ţinînd cont de acest concept, am învăţat multe de la duhovnici, de la bolnavi, de la ierarhi, de la preoţi.

Am avut un bolnav care era foarte trist că familia nu este credincioasă şi s‑a rugat ca să devină credincioasă, chiar dacă el va fi lovit de o boală pentru asta.

A doua zi a avut manifestări psihice ciudate, tulburări de comportament pentru care a fost etichetat cu un diagnostic psihiatric, cu riscul de a‑şi pierde şi job‑ul de funcţionar public.

Cazul însă s‑a rezolvat în urma unei dezlegări făcute de un ierarh.

Alt caz: Un medic dintr‑un spital de provincie a divorţat în tinereţe de soţie, spunîndu‑i că are o leucemie şi nu vrea să o chinuie cu boala lui. El nu avea leucemie, dar a folosit această stratagemă pentru a se căsători cu alta. La bătrîneţe, după mulţi ani, a murit de leucemie.

Alt caz: O tînără, văzînd că iubitul ei nu o ia de soţie, s‑a rugat să aibă un copil de la el chiar dacă o părăseşte. În ziua cînd a aflat că este însărcinată i‑a spus iubitului şi acesta a părăsit‑o pentru totdeauna. Acum copilul este mare.

Alt caz: O bolnavă medic a avut o rană care nu se vindeca. A acceptat în rugăciune să nu se vindece niciodată dacă aceasta este spre mîntuirea sufletului. A trăit zece ani cu rana deschisă şi cu suferinţe fizice foarte mari.

Alt caz: Un bolnav tînăr s‑a rugat să moară ca să scape de bunica lui, care îl teroriza. A murit cu un cancer cu evoluţie foarte rapidă.

Alt caz: Fiica a făcut un avort. Mama fetei s‑a rugat să se îmbolnăvească ea, dar să se mîntuiască fiica. A făcut un cancer uterin.

Ce demonstrează toate aceste cazuri?

  • să fim foarte atenţi ce vorbim, căci nici un cuvînt nu este în zadar şi cuvîntul deşert lucrează şi el;
  • să fim foarte atenţi cum ne rugăm, să învăţăm ce să cerem în rugăciune;
  • să nu uităm că există şi dezlegări arhiereşti foarte puternice.

Există preoţi sau episcopi nevrednici? Cum acţionează harul preoţiei în ei?

Mitropolitul Hierotheos Vlachos scrie că un preot nevrednic poate dezlega de păcate, dar nu poate vindeca.

Eu înţeleg din aceste cuvinte că succesiunea apostolică în Ortodoxie este adevărată, este prea puternică ca să o poată micşora sau zdruncina cineva, este certitudinea noastră că Biserica este un spital duhovnicesc unde sîntem în siguranţă.

Prin posibilitatea de a obţine dezlegarea de păcate prin orice preot (chiar nevrednic) aflat în continuitatea succesiunii apostolice, Dumnezeu ne face un dar minunat nouă mirenilor (nepreoţilor), adică ne oferă o şansă de mîntuire numai şi numai pentru că ne‑am pocăit, ne‑am spovedit şi am luat dezlegare de la acest preot care face parte organic din structura Bisericii şi succesiunea apostolică.

De la dezlegarea de păcate pînă la vindecare mai este un drum de străbătut, adică avem nevoie de o conlucrare fericită între duhovnic şi noi pînă cînd trupul şi sufletul scapă de discordanţă şi se vindecă armonic împreună. Adică să ajungem pînă la acel nivel cînd trupul nu mai poate păcătui din cauza sufletului şi sufletul nu mai poate păcătui din cauza trupului.

Cred că vindecarea – în conceptul de medicină creştină – nu este un act magic; ba dimpotrivă, este un proces continuu şi în acest proces duhovnicul are şi el de învăţat unele lucruri, are nevoie de penitenţă aşa cum penitentul are o infinit mai mare nevoie de preotul vrednic.

Oare ce o fi ecumenismul?

Ecumenismul nu este nimic, chiar dacă catolicismul, protestantismul sau neoprotestantismul ar însemna ceva.

Am fost o dată la monahul Proclu – om îmbunătăţit care trăieşte la marginea unui sat. El mi‑a povestit aşa:

„Uiti cum îi. O vinit odată la mini un baptist şi o batjocorit‑o pe Maica Domnului. Eu am zis: Hai să ne rugăm. Şi în timp ce ne rugam baptistul o adormit. Eu am stat lîngă el şi m‑am rugat toată noaptea. Cînd s‑o trezit dimineaţa, nu o mai batjocorea pe Maica Domnului“.

Cred că acesta este ecumenismul, dar care nu a fost practicat niciodată.

Acum cîţiva ani, a fost la Sibiu o mare adunare ecumenică, cu participanţi din toată Europa. O tînără ortodoxă vindea (sau oferea) la colţ de stradă CD‑uri care vorbeau împotriva ecumenismului. A văzut‑o un echipaj format dintr‑un preot şi un poliţist. Au dus‑o la poliţie, au reţinut‑o cîteva ore, au pus‑o să dea declaraţii.

Am ajuns s‑o văd şi pe aceasta! Ce diferenţă faţă de acum 50 de ani, cînd Securitatea aresta preoţii, iar acum preoţii îi sechestrează pe mireni!

Ce aşteptări aveţi de la ierarhii noştri?

Mă bucur că păstrează dogma nealterată şi că unele alunecări, care au fost şi în ultimii 20 de ani, au fost repede corectate. Dar m‑aş bucura dacă ar înceta super‑diplomaţia bizantină în relaţia cu puterea seculară.

Adică:

  • dacă nu s‑ar mai premia cu cruci sau alte însemne mitropolitane şi patriarhale persoane politice pro‑avort sau pro‑homosexualitate sau vînzători de ţară sau hoţi periculoşi sau susţinători ai conceptului de moarte cerebrală;
  • dacă în discursurile de la Bruxelles s‑ar auzi mai des numele lui Hristos;
  • dacă atunci cînd se propun legi anticreştine în Parlament sinodalii ar avea o atitudine critică mai vie şi mai fermă;
  • dacă mirenii ar fi chemaţi mai aproape; mă refer la mirenii care iubesc Biserica, nu la masonii care mai pătrund cîteodată cu diferite atribuţii prin Sinod;
  • dacă am putea auzi şi cunoaşte glasul liber şi personal al tuturor ierarhilor din Sinod, aşa, ca o simfonie, nu ca o cîntare la unison.

M‑a întrebat odată un ierarh pe care îl preţuiesc eu foarte mult: „Ce mai este prin Biserică?“. Răspunsul meu a fost: „Cred că este o distanţă enormă (dureroasă chiar) între ierarhi şi creştinii mireni şi între ierarhi şi preoţi“.

Nu aş putea enumera nişte argumente (nivelul de trai, maşina etc. – căci acestea nu sînt importante). Dar există o stare de spirit care îmi spune că distanţa este enormă şi creează chiar un disconfort spiritual.

Iată un singur exemplu. Citez un fragment din criteriile de admitere în facultatea de teologie a cadrelor didactice:

„Criterii: înalta binecuvîntare pentru a candida la un post universitar la Teologie: 6. Pentru posturile de conferenţiar şi profesor să se admită doar candidaţii clerici care să facă dovada filiaţiei duhovniceşti şi ascultării faţă de chiriarh, în vederea prevenirii pericolului laicizării Facultăţii“.

Excepţiile le rezolvă doar chiriarhul.

Ce înţelegem noi din acest text?

– În primul rînd: cancelariile instituţiei bisericeşti preferă cuvîntul „laici“ care – după toate dicţionarele – înseamnă „în afara bisericii“, în locul cuvîntului „mireni“, care înseamnă „creştini din Biserică în afara tagmei preoţeşti“.

– În al doilea rînd: textul jigneşte profund mirenii, chiar este o amară jignire prin generalizarea pe care o face. A fi mirean – în afara tagmei preoţeşti – fatalmente înseamnă a nu fi capabil şi a fi un pericol pentru Biserică. Autorul textului uită de marii profesori mireni ai facultăţilor de teologie din Bucureşti, Sibiu, Cernăuţi – unii dintre ei mult mai performanţi decît profesorii clerici.

– În al treilea rînd: autorul textului decide că profesorii clerici în mod sigur sînt performanţi, deoarece sînt clerici, şi doar ei pot fi conferenţiari şi profesori, ceea ce nu este adevărat.

– În al patrulea rînd, se poate înţelege aşa: cînd un episcop ajunge academician, Academia se sfinţeşte. Cînd un mirean ajunge profesor la Teologie, Facultatea se laicizează. Sensurile antinomice sînt atît de profunde, încît nu poate să le înţeleagă decît cel care le‑a scris.

Iată şi al doilea exemplu:

În unele locuri de pe teritoriul BOR a apărut o practică bizară. Candidaţii la preoţie trebuiau să fie supuşi şi să promoveze un examen psihologic care să dovedească că sînt „normali“. E o metodă riscantă ca un preot să fie cercetat psihologic de un absolvent al unei facultăţi de psihologie atee şi ateizantă care L‑a alungat pe Dumnezeu din curiculă. Îmi închipui cum un psiholog psihanalist „instruit secular“ îl investighează pe viitorul preot din punctul de vedere al frămîntărilor şi neîmplinirilor sexuale; sau cum un psiholog jungian care crede că divinitatea este cuaternară (adică avîndu‑l şi pe diavol prezent) – îl investighează pe un preot care este botezat în numele Sfintei Treimi şi toată viaţa lui trăieşte şi propovăduieşte în numele Sfintei Treimi. Mare sminteală!

Disocierea (schizofrenia) între psihologia laică şi cea întemeiată pe valorile antropologice, dogmatice şi duhovniceşti ortodoxe este atît de mare, încît dacă un creştin intră în cabinetul unui psiholog sau psihiatru şi rosteşte cuvintele de la Rînduiala Sfintei Împărtăşanii, „Doamne, ajută‑mi să Te întîmpin pe nori!“, sînt convins că îl diagnostichează pe loc cu delir mistic, îi recomandă tratament neuroleptic sau îi face semn asistentei să îl interneze la nebuni.

Psihoterapia ortodoxă este un concept preţios, promovat de Mitropolitul Hierotheos Vlachos, întemeiat pe experienţa ascetică vindecătoare a Sfinţilor Părinţi, dar din păcate a rămas singular şi nevalorificat la scară mare în rîndul clerului şi al mirenilor.

Abia anul trecut a apărut – din fericire– Asociaţia Psihologilor Creştini Ortodocşi din România, înregistrată de cele 10 maici licenţiate în psihologie de la Mănăstirea NERA. E un început bun, care merită să fie promovat de la nivelul ierarhiei. (continuare)

(Din Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Întîmplări din Biserică şi Spital. Dialog consemnat de Răzvan Codrescu, Ed. Christiana, București, 2014, pp. 35-71)

_____________________________

Citiți și:

Răzvan Codrescu

About Răzvan Codrescu

Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

Spune-ți părerea