Mic eseu despre duel

Profesorul Ion Papuc relatează că Petre Ţuţea se lăuda că ar fi stat o noapte întreagă de vorbă cu Codreanu pe malul mării, în tabăra legionară de la Carmen-Sylva, încercînd să-l convingă de necesitatea legalizării duelului, ca formă de reglaj social al onoarei, de care să beneficieze pînă şi „băcanul”.

Incitanta carte a d-lui Sorin Lavric, „Noica şi Mişcarea Legionară” (Editura Humanitas, Bucureşti, 2007), ne reaminteşte şi ea, în treacăt, că în interbelicul românesc simţul onoarei, cel puţin la nivelul tinerei aristocraţii intelectuale, era încă în măsură să fie împins pînă la soluţia extremă a duelului, deşi nici una dintre provocările evocate (fără indicarea surselor, care probabil că sînt mai ales orale) nu s-a soldat cu vreo confruntare propriu-zisă. Astfel, „Dan Botta l-a provocat la duel pe Lucian Blaga fără să i se dea satisfacţie*, Mircea Vulcănescu a făcut acelaşi lucru cu Sandu Tudor**, Petre Pandrea i-a aruncat mănuşa lui Zelea-Codreanu fără ca şeful Gărzii de Fier s-o ridice***” (p. 80).

E ştiut că pe legionarii primei generaţii îi obseda ideea onoarei şi indignarea vindicativă în faţa trădării, considerate cel mai grav păcat al istoriei noastre (şi cine ar putea spune că nu-i aşa?). Exista o etică a cavalerismului, cu sublimităţile şi cu excesele ei, suficient de asumată pentru a fi plătită cu orice preţ. În cărţile „Căpitanului” citim: „Mergi numai pe căile indicate de onoare. Luptă şi nu fii niciodată mişel. Lasă pentru alţii căile infamiei. Decît să învingi printr-o infamie, mai bine să cazi luptînd pe drumul onoarei”. Legea Onoarei figurează de altfel, în „Cărticica şefului de cuib”, printre cele 6 legi de bază ale marii „familii legionare”. Noica însuşi, cu ostentativa sa angajare legionară de după asasinarea lui Codreanu (30 noiembrie 1938), înţelegea să poarte crucea onoarei (cu urmări pe care le va resimţi de-a lungul întregii vieţi).

În interbelicul românesc, în indignarea ei față de marșul dizolvant al stîngii (politicianismul autohton și amenințarea bolșevică), aproape o întreagă generaţie a ales calea „duelului eroic” cu puternicii vremii, gata să plătească chiar preţ de sînge pentru onoarea sa şi a neamului românesc. Martirajul legionar (greu de separat, din păcate, de propriile lui excese), chiar redus la cele cîteva sute de victime de sub Carol II, s-a articulat, intențional, în punctul de întîlnire dintre jertfelnicia mărturisitoare a muceniciei creştine (dimensiune prevalentă a sfinţeniei răsăritene) şi patosul cavalerilor cruciaţi (dimensiune prevalentă a eroismului apusean). Mihail, Arhanghelul dreptății (pedepsitorul lui Lucifer), arhistrategul cu sabie de foc al legiunilor cerești, a fost văzut ca un fel de întruchipare sintetică a acestui binom atitudinal…

Dar să trecem de la cazul particular la problema generală.

Bună sau rea, „instituţia duelului”, ca exerciţiu radical al onoarei, este expresia derivată a cavalerismului, deci a virilităţii. Oricîte rezerve s-ar putea formula la adresa ei, nu poţi să nu-i admiri temeiul de verticalitate. Şi nu întîmplător, deşi există şi excepţii (care pînă la urmă nu fac decît să confirme regula), nostalgia duelului franc şi bărbătesc, odinioară marcă a condiţiei aristocratice („Noblesse oblige”), este caracteristică în măsură semnificativă oamenilor cu mentalitate de dreapta, pentru care rectitudinea este – sau măcar se vrea – axă a existenţei. Trecerea de la ordinea aristocratică la ordinea burgheză şi apoi proletară a lumii a îngustat treptat şi exigenţele onoarei, şi practica duelului. Pentru mentalitatea stîngistă, fie ea liberală, socialistă sau comunistă, onoarea însăşi reprezintă un concept desuet şi „reacţionar”, iar refuzul şi prohibiţia duelului – o formă de „civilitate” umanitarist-democratică, reflectînd în mic invazia ideologică („lupta pentru pace”) sau sentimentală („Make love not war!”) a pacifismului modern (care numai în mod demagogic invocă uneori şi scrupulul moral-religios, de care în alte privinţe nu prea se sinchiseşte, filosofia subsecventă fiind una laică, dacă nu chiar atee). Cu riscul ca afirmaţia să fie calificată drept „sexistă” de noii politruci ai „corectitudinii politice”, este desigur în joc şi trecerea de la o paradigmă „tare”/virilă a istoriei la una (mai) „moale”/efeminată (ce merge de la explozia „feminismului” pînă la… „teologia feministă”).

Ce-i drept, instituţia duelului nu mai există demult, dar duelul a continuat să fie practicat şi mult după ce fusese interzis. Duelatorii (duelgii?) îşi asumau de-acum încă şi mai mult de dragul onoarei: nu numai riscul de a pierde duelul, dar şi pe acela de a suferi sancţiunea aspră a legii (care putea merge pînă la proscrierea pe viaţă sau chiar pînă la pedeapsa capitală). Şi atunci una din două: ori erai ucis şi scăpai de la sine de sancţiunea legală, ori ucideai şi rămîneai în afara legii.

De aceea, creştineşte vorbind (şi mai ales dintr-o perspectivă ortodoxă, mai sensibilă la sfinţenie decît la cavalerism), cred că lui Dumnezeu nu-i va fi plăcut niciodată duelul, de două ori zădărnicitor de perspective: nici ticălosul nu se mai putea îndrepta, nici virtuosul nu-şi mai putea valorifica liber virtutea. Moartea anula „de facto”, supravieţuirea anula „de jure”. Supravieţuitorul era nevoit ori să fugă, ori să se predea, iar onoarea „reperată” risca să rămînă fără purtător. De aceea aş îndrăzni să spun că Dumnezeu îi va fi iubit pe cei ce se duelau, dar va fi urît duelul, care în principiu părea o soluţie, dar în fapt era o fundătură (dacă, bunăoară, Cain l-ar fi ucis pe Abel în duel, n-ar fi fost mai puţin ucigaş de frate).

În chestiunea duelului partea cea mai delicată e aceea că dreptatea intră sub hazard: ce se întîmplă dacă nu tu, dreptul, îl omori sau răneşti pe ticălos, ci el, ticălosul, te „mătrăşeşte” pe tine?! Te alegi şi cu „capul spart”, şi cu onoarea „nereperată”, iar ticălosul se poate prevala de deznodămînt ca să-şi disimuleze şi să-şi perpetueze ticăloşia, ba încă şi cu aere de erou! Şi atunci cine ce-a avut de cîştigat? Ce rost are?

Ştiu că unii sînt de părere că, asemenea vechilor „ordalii”, duelul n-ar fi menit să măsoare priceperea în mînuirea armelor, sau curajul aferent, sau scrupulul onoarei, ci să ofere cadrul în care Dumnezeu să dea în vileag dreptatea celui ce o are. Să fie oare pe placul lui Dumnezeu să fie astfel „somat”? Şi care ar fi criteriul că un deznodămînt sau altul reprezintă musai voia lui Dumnezeu şi nu jocul hazardului? Sau oare nu cumva şi dracul de-abia aşteaptă să-şi bage coada, cum se zice, în astfel de afaceri, ca învrăjbitor de meserie ce este („Întărîtă-i, drace!”)? Nu-i numai problema duelului, ci a oricărei forme de ispitire a voii lui Dumnezeu.

Nu mai vorbesc de situaţia, frecventă în ultimele veacuri, în care „duelgii” se întîmplă să fie atei convinşi. Se poate oare susţine o „desacralizare” a duelului? E clar că unii ca aceştia nu-L mai ispitesc pe Dumnezeu, ci, în limbajul lor, îşi ispitesc, păgîneşte, „norocul”.

În ce-L priveşte pe Dumnezeu, e mai înţelept (şi, în orice caz, mai creştineşte) să-L credem pe Cuvînt că voieşte „nu pieirea păcătosului, ci îndreptarea lui”!

Ce-i drept, Dumnezeu lucrează, în fel şi chip, prin toţi şi prin toate, dacă nu cu voia, măcar cu îngăduinţa. Dacă vrea El, lucrează înclusiv prin îndrăzneala unora (fie şi nesăbuită) sau prin mîndria lor (fie cît de deşartă). Aceasta este însă treaba lui Dumnezeu. Noi se cade să avem, în cît mai mare măsură, „deosebirea duhurilor”. Hristos ne cheamă la îndrăzneală, dar nu la acea îndrăzneală care este fruct al mîndriei (sau al patimii în general) şi n-are paşaport în cer. El nu ne cheamă să biruim în lume, de dragul lumii, ci să biruim lumea, de dragul Lui. Ca să venim chiar la un caz evocat aici, iată ce nu înţelesese tînărul Codreanu, dar înţelesese Codreanu cel de dinaintea morţii (cf. „Jurnalul de la Jilava”)…

Oricît s-ar invoca retoric poziţia clasică în materie (moartea este preferabilă dezonoarei), lucrurile rămîn într-o relativitate frustrantă, iar creştinismul pare pus între paranteze păgîne.

De aceea mai eficient pe termen lung şi mai plăcut lui Dumnezeu rămîne, fără doar şi poate, „duelul” verbal. Ticăloşia trebuie prompt şi ferm deconspirată, certată public, dată de ruşine. Dacă am face lucrul ăsta cum trebuie şi de cîte ori trebuie, echilibrul conştiinţei publice ar fi altul şi poate că măcar unii dintre ticăloşi ar ajunge să-şi dorească mai degrabă să fi murit decît să îndure oprobriul pînă la moarte…

Sau poate sînt şi eu tributar paradigmei „efeminate” a modernităţii…

___________________________________

* La mijloc era desigur încredinţarea lui Dan Botta că Blaga, în teoria filosofico-poetică a „spaţiului mioritic”, îi plagiase lui marea idee de „unduire”, dintr-un eseu cu tentă thracizantă (polemică îndeobşte cunoscută de istoria literară). E singurul „duel” – dintre cele enumerate aici – pentru care, din cîte ştiu, există documente scrise, deşi cuvîntul nu este avansat ca atare (dar poate fi presupus din următoarea frază a lui Botta: „Acest domn va avea să răspundă neapărat, pe altă cale, de insultele pe cari le-a rostit”). Pentru amănunte, a se vedea Dan Botta, „Cazul Blaga”, Editura Bucovina – I. E.Torouţiu, Bucureşti, 1941 (reprodus, din publicaţii anterioare, şi în antologia „Plagiatul la români”, Editura ARC, Chişinău, 2004, pp. 107-118). Cf. şi Ion Simuţ, „Lucian Blaga provocat la duel de Dan Botta”, în „România literară”, nr. 11/2005, sau Andrei Oişteanu, „Duelul la români”, în „România literară”, nr. 22/2005. Oricum, dintre cei evocaţi în continuare, Blaga, cel ce mărturiseşte franc într-un poem emblematic: „Fiu al faptei nu sînt…”, e singurul ce ar putea fi suspectat de o eventuală laşitate. (Nota mea – R. C.)
** Amîndoi – stranie grimasă a sorţii! – aveau să moară mai tîrziu în temniţa comunistă de la Aiud: Mircea Vulcănescu în 1952, iar Sandu Tudor – devenit Daniil de la Rarău – în 1962. (Nota mea – R. C.)
*** Cei doi fuseseră colegi de liceu militar la Mănăstirea Dealu. Cu tot stîngismul lui, Pandrea va ajunge şi el în temniţele comuniste (experimentînd din plin, pe propria piele, diferenţa dintre teoria şi practica marxismului, precum şi dreptatea fostului său coleg cum că „de vor intra trupele ruseşti pe la noi şi vor ieşi învingătoare, în numele Diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină că ele vor pleca de la noi înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza?”). (Nota mea – R. C.)

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).
Răzvan Codrescu

Ultimele articole de Răzvan Codrescu (toate)

1 thought on “Mic eseu despre duel

  1. Conform canoanelor Bisericii ortodoxe, cei morti in duel se socotesc in aceeasi categorie cu sinucigasii. Problema e dezbatuta si in fratii Karamazov.

    Ca om si Tutea o fi gresit nu o data; nu are nici un sens sa dezgropam greselile trecutului.

Spune-ți părerea