Noua eră „întunecată”. Școala de la Frankfurt și „corectitudinea politică” (V)

IV. Erosul aristotelian: Marcuse şi contracultura drogurilor promovate de CIA

Hans Georg Gadamer

În 1989, Hans Georg Gadamer, unul dintre protejaţii lui Martin Heidegger şi ultimul din generaţia originală a Şcolii de la Frankfurt a fost rugat să ofere o apreciere a propriei munci de către ziarul german Frankfurter Allgemeine Zeitung. El a declarat: „Cineva trebuie să conceapă etica aristoteliană ca reprezentând adevărata împlinire a provocării socratice, pe care Platon a plasat-o în centrul dialogurilor sale asupra interogaţiei binelui”.

Platon descrie ideea de bine că fiind ultima şi cea mai înalta idee, ce se presupune a fi cel mai înalt principiu al existenţei pentru Univers, Stat şi sufletul uman. La polul opus acestui principiu, Aristotel opune o critică decisivă, sub formula celebra „Platon este prietenul meu, dar adevărul este prietenul meu şi mai mult”. El a respins ideea că binele este principiul universal al existenţei, presupus a opera în acelaşi fel atât pentru cunoaşterea teoretică, cât şi pentru cunoaşterea practică şi activitatea umană.”

Această afirmaţie nu numai că enunţă succint filozofia subiacentă a Şcolii de la Frankfurt, dar sugerează, de asemenea, un punct de inflexiune în jurul căruia putem ordona o mare parte a disputei filozofice a ultimelor două milenii. În termeni simpli, corecţia aristoteliană adusă lui Platon ascunde fizica de metafizică, relegând Binele la un simplu obiect al speculaţiei, asupra căruia „cunoaşterea noastră rămâne la nivelul ipotezei” – în cuvintele lui Wilhelm Dilthey – filozoful favorit al Şcolii de la Frankfurt.

Cunoașterea noastră asupra „lumii reale”, aşa cum cum Dilthey, Nietzche şi alţi precursori ai Şcolii au dorit să sublinieze, devine erotică, în sensul cel mai larg al termenului, ca fixaţie obiectuală. Universul devine o colecţie de obiecte care fiecare operează pe baza naturii proprii (în sens generic) şi a interacţiilor reciproce (mecaniciste). Ştiinţa devine deducerea categoriilor specifice ale acestor naturi şi interacţii. Din moment ce mintea umană este aproape în exclusivitate un aparat senzorial, aşteptând mărul newtonian „să plonjeze” în deducţie, relaţia umanităţii cu lumea (şi viceversa), devine un ataşament erotic legat de obiecte. Înţelegerea universalului – încercarea minţii de a fi o imagine vie a Dumnezeului celui Viu, este, prin urmare, iluzorie. Acest „universal” fie nu există, fie există incomprehensibil ca „deux ex machina”. Altfel spus, Divinul există că supra-adăugare (superadiționare) la universul fizic – Dumnezeu este că un adevărat Zeus – aducând trăsnete asupra lumii dintr-o locație exterioară acesteia. Sau, chiar mai clar: Dumnezeu este cu adevărat Cupidon, lansând săgeţi de aur pentru a face că obiectele să se atragă sau să se respingă.

Cheia întregului program al Şcolii, începând cu originarul Luckacs, este „eliberarea” erosului Aristotelian pentru a face starea de spirit a indivizilor una primară din punct de vedere psihologic.

Când liderii ICS au ajuns în SUA, la mijlocul anilor ’30, au fost foarte exaltaţi, deoarece acest loc nu avea nici un fel de apărare filosofică adecvată împotriva a ceea ce aceştia numeau Kulturpessimismus – pesimism cultural. În orice caz, cu toate că Şcoala a „săpat” multe drumuri interioare în viaţa intelectuală Americană înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, această influenţă era în mare parte exercitată în cercuri academice şi la radio; cu toată importanţa sa, radioul nu avea încă influenţa sa covârşitoare asupra vieţii sociale atinsă în timpul războiului. Mai mult, mobilizarea pentru război şi victoria împotriva fascismului au deraiat agenda Şcolii. În 1945, America era foarte optimistă, cu o populaţie ferm convinsă că o republică mobilizată şi susţinută de ştiinţă şi tehnologie putea realiza aproape orice.

Cei 15 ani de după război au cunoscut dominaţia vieţii de familie de către radio şi televiziune, ambele conturate de Şcoala de la Frankfurt, într-o perioadă de eroziune politică, în care potenţialul pozitiv al Americii a degenerat într-o poziţie pur negativă la adresa ameninţării reale şi uneori manipulate a URSS. În acelaşi timp, sute de mii de tineri, aşa-numiţii „baby boomers” intrau la colegiu şi aveau să fie expuşi la otrava Şcolii, direct sau indirect. Este exemplificator faptul că, în 1960, sociologia a devenit cel mai popular curs în universităţile americane. Într-adevăr, dacă cineva observă primele manifestaţii de protest studenţeşti de la începutul anilor ’60, cum ar fi Mişcarea pentru Libertatea Cuvântului de la Universitatea Berkeley sau Declaraţia de la Port Huron, care a fondat organizaţia Studenţi pentru o Societate Democratică, va fi izbit de lipsa de conţinut real a acelor discursuri.

E multă anxietate în a fi determinat să te conformezi sistemului. „Sunt o fiinţă umană! „Nu mă încătuşa şi mutila!”, suna un slogan iniţial al Universităţii Berkeley, dar este clar că „problemele” citate derivau mai mult din manualele de sociologie decât din nevoile reale ale societăţii.

Revoluţia psihedelică a CIA

Neliniştile mocnite din campusurile anilor ’60 se poate să fi trecut sau să fi avut un rezultat pozitiv. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre traumatica „decapitare” a naţiunii prin asasinarea lui Kennedy şi introducerea simultană pe scară largă a consumului de droguri. Drogurile au fost dintotdeauna un „instrument analitic” al Romantismului secolului al XIX-lea, ca în cazul simboliştilor francezi, şi au fost populare în cadrul elitelor boeme europene şi americane de după cel de-al Doilea Război Mondial. Dar, în a doua jumătate a anilor ’50, CIA-ul şi serviciile aliate de intelligence au început experimentarea extensivă cu halucinogenul LSD, pentru a investiga potenţialul său de control social. Este acum un fapt bine documentat că milioane de doze au fost produse şi distribuite sub „egida” operaţiunii CIA MK ULTRA.

LSD a devenit un drog recreaţional chiar în cadrul Agenţiei, fiind chiar distribuit la liber între prietenii „familiei”, incluzând un număr substanţial de veterani ai OSS. De exemplu, veteranul Diviziei de Cercetare şi Analiză al OSS, Gregory Bateson, a fost cel care l-a „aprins” pe poetul stilului Beat, Allen Ginsberg, în cadrul unui experiment LSD al US Navy de la Palo Alto, California. Nu numai Ginsberg, ci şi nuvelistul Ken Kesey, precum şi membrii iniţiali ai trupei rock Greatful Dead au „deschis” uşile percepţiei la US Navy. Guru-ul revoluţiei psihedelice, Timothy Leary a descoperit pentru prima dată drogurile halucinogene în 1957 prin intermediul revistei Life (al cărei publisher, Henry Luce, a fost iniţiat chiar de Guvern, asemeni multor altor formatori de opinie) şi şi-a început cariera ca angajat contractual al CIA.

La reuniunea din 1977 a pionerilor halucinogenelor, Leary a admis deschis că „Tot ceea ce sunt datorez viziunii CIA”. Halucinogenele au ca efect unic transformarea victimei într-o persoană asocială, centrată în totalitate pe sine şi preocupată de obiecte. Chiar şi cele mai banale obiecte ajung să aibă o „aura”, despre care Benjamin vorbise iniţial. Victimele devin atemporale şi profund deziluzionate. Cu alte cuvinte, halucinogenele determină instant o stare de spirit identică cu cea prescrisă de teoriile Şcolii de la Frankfurt. Popularizarea acestor droguri a creat o vastă labilitate psihologică în vederea transpunerii în practică a acelor teorii. De aceea, situaţia de la începutul anilor ’60 a reprezentat o strălucită re-intrare în scenă a Şcolii de la Frankfurt, fiind exploatată la maxim. Una din ironiile „Generaţiei Acum”, de la 1964 încoace este că, în pofida tuturor protestelor sale la adresa modernităţii, nici una din ideile sau realizările sale nu avea mai mult de 30 de ani vechime. Teoria politică a fost rezultatul exclusiv al Şcolii de la Frankfurt.

Lucien Goldmann, un radicalist francez şi fost profesor-invitat al Universităţii Columbia în 1968, avea absolută dreptate, când, în 1969, spunea despre Herbert Marcuse: „Mişcările studenţeşti au găsit în munca sa şi numai în ea formularea teoretică a problemelor şi aspiraţiilor lor”. Părul lung, sandalele, comunităţile „iubirii libere”, mâncarea macrobiotică, stilul de viaţă „eliberat”, toate au fost elaborate la începutul secolului, fiind în întregime testate de diferite experimente sociale conectate la Şcoala de la Frankfurt, precum „comuna” din Ascona, din jurul anului 1920. Chiar sfidătoarea formulare „Niciodată să n-ai încredere în cineva de peste 30 de ani”, a lui Tom Hayden, a fost aproape o versiune mai puţin urbană a cărţii lui Rupert Brooke din 1905, intitulată „Nu merită să vorbeşti cu cei de peste 30 de ani”. Planificatorii sociali ce au conturat anii ’60, s-au bazat, pur şi simplu, pe materiale deja existente.

Eros şi civilizaţie

Documentul fondator al contraculturii anilor ’60 şi care a adus „mesianismul revoluţionar” al Şcolii de la Frankurt din anii ’20 în contextul şi prim-planul anilor ’60 a fost lucrarea „Eros şi civilizaţie” a lui Herbert Marcuse. Publicată iniţial în 1955 cu finanţare din partea Fundaţiei Rockefeller, documentul sintetizează ideologia Kulturpessimismus a Şcolii de la Frankfurt în forma conceptului de „dimensionalitate”. Într-una dintre cele mai bizare pervertiri filozofice, Marcuse pretinde să derive acest concept din Friedrich Schiller. Schiller, a cărui moştenire de gândire Marcuse intenţionat o perverteşte, este identificat ca moştenitor al lui Kant. Conform gândirii acestuia, umanitatea cunoaşte două dimensiuni: o dimensiune a instinctelor senzuale şi una a impulsurilor către formă/organizare. Schiller pledează către armonizarea celor două instincte în interiorul fiinţei umane sub formă instinctului creativ de joc (interacţiune).

Pentru Marcuse, pe de altă parte, singura speranţă de scăpare din monodimensionalitatea societăţilor moderne industriale este eliberarea părţii erotice din om, a instinctului senzual, rebeliunea faţă de „raţionalitatea tehnologică”. După cum va spune în 1964 în a sa carte „Omul unidimensional”: „O confortabilă, fină, acceptabilă şi democratică lipsă de libertate prevalează în civilizaţia industrial avansată, un jeton al progresului tehnologic”. Această eliberare erotică este greşit identificată de Marcuse cu instinctul de interacţiune al lui Schiller, care mai degrabă decât a fi erotic este o expresie a carităţii, concept mai înalt al iubirii, asociat cu adevărata creativitate.

Teoria contrară, a eliberării erotice a lui Marcuse, este implicită în opera lui Sigmund Freud, nefiind, însă, explicit scoasă în evidenţă, cu excepţia freudienilor renegaţi, precum Wilhelm Reich sau, până la un punct, Carl Gustav Jung. Fiecare aspect al culturii în Occident, inclusiv raţiunea însăşi, spune Marcuse, acţionează pentru a-l reprima.

„Universul totalitar al raţionalităţii tehnologice este ultima transmutaţie a ideii de raţiune”, sau „Auschwitz-ul continuă să bântuie, nu memoria ci realităţile omului: zborurile spaţiale, rachetele şi navetele cosmice, frumoasele maşinării electronice.”

Această eliberare erotică trebuie să ia forma „Marelui Refuz”, o respingere totală a monstrului capitalist şi a realizărilor sale, incluzând „raţionalitatea tehnologică” şi „limbajul ritual autoritar”.

Ca parte a „Marelui Refuz”, omenirea trebuie să dezvolte un „ethos estetic”, transformând viaţa într-un ritual estetic, într-un „life-style” ( un non-sens care a apărut în limbaj în 1960 sub influenţa lui Marcuse).

O dată cu Marcuse, ca punct de referinţă, anii 60 au fost plini de justificările intelectuale obtuze ale rebeliunii sexuale adolescentine lipsite de conţinut.

„Eros şi civilizaţie” a fost retipărită în 1961 într-un format ieftin de buzunar şi a continuat în câteva ediţii. În prefaţa la ediţia din 1966, Marcuse a adăugat că noul slogan „Make love not war” era exact ceea ce dorea să exprime. „Lupta pentru eros este o lupta politică”. În 1969, el nota că până şi folosirea obsesivă de către Noua Stângă a obscenităţilor în manifestele sale era o parte a „Marelui Refuz”, numindu-l „o sistematică rebeliune lingvistică ce loveşte contextul ideologic în care cuvintele sunt folosite şi definite”.

Marcuse a fost ajutat de psihanalistul Norman O. Brown, protejatul său din cadrul OSS, contributor la opera „Viaţă împotriva morţii” – 1959 şi „Corpul iubirii” – 1966, chemând bărbatul să-şi lepede confortabila „armură” a egoului şi să îl înlocuiască cu un ego corporal dionisiac, care va îmbrăţişa realitatea instinctuală a perversităţii polimorfice şi va face să aducă omul „înapoi” la „unirea cu natura”.

Cărţile lui Reich, care pretindeau că nazismul a fost cauzat de monogamie, au fost re-editate. Reich a murit într-o închisoare din America, fiind închis pentru banii luaţi în schimbul promisiunii vindecării cancerului prin „recanalizarea” „energiei orgonice”.

Alexander Sutherland Neil

Educaţia primară a devenit dominată de succesorul principal al lui Reich, A.S. Neil, un militant ateist, membru al cultului teozofic din anii ’30, ale cărui teorii educaţionale cereau că elevii să fie învăţaţi să se revolte împotriva profesorilor, care erau, prin natura lor „autoritari”.

Cartea lui Neil „Summerhill” s-a vândut în 24.000 de exemplare în 1960, ajungând în 1968 la 100.000 de exemplare şi la 2 milioane în 1970. Până la acest an, a devenit o lectură obligatorie în 600 de universităţi, devenind astfel una din cele mai influente texte educaţionale ale perioadei, fiind un punct de referinţă pentru scriitorii actuali ai domeniului.

Marcuse a deschis calea pentru revenirea în prim-plan a tuturor celorlalţi teoreticieni ai Şcolii de la Frankfurt, reintroducându-l în America pe mult-uitatul Lukacs. Marcuse însuşi a devenit „toiagul luminat” al atacurilor la adresa contraculturii, fiind constant contestat de diferite surse, precum periodicul sovietic Pravda şi, apoi, de guvernatorul Californiei, Ronald Reagan. Singura critică adevărată a venit din partea Papei Paul al VI-lea, care, în 1969, l-a denunţat pe Marcuse (un pas extra-ordinar, aşa cum Vaticanul obişnuieşte pentru denunţarea formală a indivizilor în viaţă), împreună cu Freud, pentru justificarea „dezgustătoarei, desfrânatei exprimări a erotismului” şi a denumit teoria eliberării „o teorie care deschide calea pentru libertinaj camuflat în libertate, o aberaţie a instinctului”.

Erotismul contraculturii a însemnat mult mai mult decât „iubirea neîngrădită” şi atacul violent la adresa familiei nucleare. A însemnat totodată legitimarea eros-ului la nivel filozofic. Oamenii au fost obişnuiţi să se perceapă ca pe nişte obiecte, determinate de natura lor. Importanţa omului ca persoană dăruită cu chip divin şi har creativ, capabilă să acţioneze la nivelul întregii civilizaţii umane, a fost înlocuită de ideea că persoana este importantă graţie faptului că el/ea este negru/neagră, este de sex feminin sau are impulsuri homosexuale. Acest fapt explică deformarea mişcării drepturilor civile în mişcări de tipul „puterea negrilor” şi transformarea problemelor legitime legate de drepturile femeilor în feminism. Discursul privind drepturile civile ale femeilor a fost forţat în a se transforma într-un alt „cult al eliberării”, completat cu alte ritualuri de tipul sau închinate zeiţei Astarte.

Un rezumat al cărţilor „Politica Sexuală” a lui Kate Millet (1970) şi „Femeia eunuc” a lui Germaine Geer (1971) demonstrează complotul fundamentat pe lucrările lui Marcuse, Fromm, Reich şi alţi extremişti freudieni.

O călătorie „rea”

Această popularizare a vieţii ca ritual erotic pesimist nu a scăzut, ci dimpotrivă, s-a accentuat pe parcursul ultimilor 20 de ani. Ea reprezintă baza mizeriei pe care o vedem în jurul nostru. Urmaşii lui Marcuse şi Adorno domină complet universităţile, învăţând studenţii să înlocuiască raţiunea cu exerciţiile ritualice ale corectitudinii politice. Sunt puţine lucrări teoretice astăzi în domeniile artei, literelor sau lingvisticii publicate în SUA sau Europa care să nu recunoască introductiv „moştenirea” datorată Şcolii de la Frankfurt.

„Vânătoarea de vrăjitoare” din campusurile universitare de astăzi reprezintă implementarea conceptului de „toleranţă represivă” a lui Marcuse – toleranţă faţă de mişcările de stânga şi intoleranţă faţă de mişcările de dreapta, impusă de către studenţii Şcolii de la Frankfurt, numiţi acum profesori de studii feministe şi afro-americane. Cel mai erudit purtător de cuvânt al programelor de studii afro-americane, profesorul Cornell West, de la Princeton University, admite public că teoriile sale sunt derivate din George Lukacs. În acelaşi timp, urâţenia, atât de atent cultivată de „pesimiştii” Şcolii, a corupt cele mai înalte realizări culturale.

Cineva, cu greu mai poate găsi o reprezentaţie a operei lui Mozart care să nu fie cu totul deformată de către un director care, urmându-i lui Benjamin şi ICS, să nu dorească „eliberarea subcontextului erotic”. Nu poţi cere unei orchestre să-I interpreteze pe Schonberg şi Beethoven în cadrul aceluiaşi program şi să păstreze integritatea partiturii în spiritul ei. Şi, în momentul în care, cele mai înalte valori culturale devin inoperante, cultura populară devine în mod deschis bestială.

Freddie Krueger, personajul din „Coșmar pe strada Elm”

O imagine ultimă: Copiii americani şi europeni urmăresc filme precum „Coşmarul de pe strada Elm” sau „Memorie totală” ori emisiuni tv asemănătoare acestora. O scenă tipică include figuri hidoase ce ies din ecran, a căror piele de desprinde de pe faţă, având lame pe post de degete, ce cresc până la dimensiuni groteşti, ca apoi să fie topite de acid. Acesta nu e divertisment. Acesta e un episod halucinogen paranoid indus de LSD. Ceea ce a fost mai rău în anii ’60, acum e disponibil „la liber” în fiecare zi. (continuare)

Mircea TĂNASE

Sursa: Cultura vieții

_______________________________

Citiți și:

The following two tabs change content below.

1 thought on “Noua eră „întunecată”. Școala de la Frankfurt și „corectitudinea politică” (V)

Spune-ți părerea