Remember N. Steinhardt

Se fac 28 de ani de cînd monahul Nicolae de la Rohia (N. Steinhardt: 29 iulie 1912 – 30 martie 1989) a fost petrecut pe ultimul drum. În loc de alt „remember”, reproduc mai jos – mai cu seamă pentru cei care n-au avut încă ocazia s-o citească prin altă parte – autobiografia sa încredinţată Mănăstirii Rohia în 1987 (adică exact acum 30 de ani).
Dumnezeu să-l odihnească şi să ţină vie şi lucrătoare pilda lui în minţile şi în inimile noastre. (R. C.)

***

Autobiografie

Din porunca Î.P.S. Arhiepiscop Teofil Herineanu şi după îndemnul Părintelui Arhimandrit Serafim Man, duhovnicul meu, schiţez aceasta scurtă autobiografie spre a fi păstrată în arhiva Mănăstirii Rohia.

Sînt născut în anul 1912, într-o margine de Bucureşti, unde tatăl meu, inginer, conducea o fabrică de mobile şi cherestea (comuna suburbană Pantelimon). Din copilărie m-au atras clopotele şi obiceiurile creştineşti. Părinţii mei erau în bune relaţii cu preotul Mărculescu de la biserica locală, Capra, unde am mers şi eu. Clasele primare le-am urmat parte acasă, parte la Şcoala Clemenţa (în răstimp ne mutaserăm în centrul oraşului). La Liceul Spiru Haret am fost singurul dintre patru elevi israeliţi care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am învăţat religia creştină avîndu-l drept dascăl pe preotul Gheorghe Georgescu de la Biserica Sf. Silvestru, om de ispravă, care mă simpatiza şi-mi da note mari. Bacalaureatul l-am luat în 1929, urmînd apoi cursurile facultăţilor de Drept şi Litere. Mi-am terminat studiile în 1934, însă doctoratul în Drept l-am luat abia în 1936. După aceea, pînă la izbucnirea războiului mi-am continuat studiile la Paris şi în Anglia.

Reintors în ţară, nu am avut de suferit ca evreu, tatăl meu – încetăţenit prin lege individuală votată de parlament şi ofiţer de rezervă – fiind recunoscut „evreu de categoria a doua”, care ne punea la adăpost de măsuri vexatorii. Am executat totuși – deşi puteam fi scutit – munca obligatorie şi munca la zapadă, însă în condiţii de operetă. Ar fi cu toate acestea făţărnicie din partea mea dacă nu aş recunoaşte că măsurile luate cu privire la evrei nu m-au întristat, dîndu-mi totodată prea bine seama că guvernul ţării – date fiind împrejurările – nu putea proceda altfel şi admirînd curajul şi mărinimia sa în refuzul de a da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populaţiei evreieşti. Afecţiunea mea pentru neamul românesc s-a întărit.

Greu m-am împăcat cu regimul introdus în toamna anului 1947. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat destulă voinţă şi destulă luciditate pentru a nu mă lăsa prins în capcană de ademenirile acestui nou regim. Purtarea majorităţii coreligionarilor mei m-a surprins şi m-a supărat, făceau jocul unui partid care de altfel avea să se descotorosească repede de ei. Am suferit alături de atîţia alţii, am fost dat afară din casă şi barou şi am dus-o foarte greu din punct de vedere material şi sufletesc. Am fost şi foarte bolnav, vreme îndelungată.

Din punct de vedere spiritual lucrurile au evoluat în cu totul alt mod. Mă simţeam din ce în ce mai atras de creştinism. Cu o bună şi binevoitoare prietenă, Viorica Constantinide, mergeam des pe la diferite biserici, ea fiind o credincioasă fierbinte. Datorită unor oameni de mare cultură şi intensă trăire creştină – Virgil Cândea şi Paul Simionescu – m-am putut apropia de literatura patristică şi de filosofia creştină. Progresam aşadar pe amîndouă planurile: teoretic şi practic.

Eram în realitate apt pentru botez, îmi lipseau numai curajul şi hotărîrea de a face pasul final. Şovăiam, mi-era ruşine, diavolul mă ispitea cu frica, smerenia, slăbiciunea, mă păstra în starea aceea confuză dintre dorinţă şi panică, prielnică lenei şi tergiversării. Mi-era şi teamă, mă ştiam foarte necurat.

Domnul însă lucrează în chip tainic şi umblă pe căi misterioase. În 1959, grupul de prieteni căruia aparţineam de cîţiva ani a început să fie arestat, primul dintre noi fiind filosoful Constantin Noica.

Îndemnat cu putere de tatăl meu (căci mi se acordaseră trei zile de răgaz), ba şi beştelit pentru a fi primit să reflectez trei zile, şi învrednicindu-mă de harul Domnului, am refuzat să fiu martor al acuzării, am fost arestat, judecat în cadrul „lotului mistico-legionar Constantin Noica – Constantin Pillat” şi osîndit la doisprezece ani muncă silnică pentru crima de uneltire împotriva orînduirii socialiste a Statului.

Atunci n-am mai şovăit şi toate aprehensiunile şi subtilităţile mele mintale au dispărut ca prin farmec. Eram sigur că nu voi rezista doisprezece ani şi că voi muri în puşcărie. Nu voiam să mor nebotezat.

Domnul din nou mi-a venit în ajutor. În prima celulă în care am intrat la Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu: de îndată ce i-am destăinuit dorinţa mea, nu a stat mult pe gînduri. Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua (unde în două rînduri cursese sînge) am primit Sfîntul Botez (15 martie 1960). Părintele Mina a ţinut să dea botezului acestuia, care s-a asemuit mult unui „hold-up”, un caracter ecumenic şi i-a poftit la mica ceremonie clandestină pe cei doi preoţi greco-catolici aflaţi în celulă. Am fost botezat – valabil – în mare grabă cu apa dintr-un ibric cu smalţul sărit. Naş l-am avut pe un coleg de lot, fost director de cabinet al mareşalului Antonescu, Emanuel Vidraşcu.

La ieşirea din închisoare, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici (august 1964), am desăvîrşit botezul prin mirungere la Biserica Schitul Darvari (preot Gheorghe Teodorescu), primind şi Sfînta Împărtăşanie.

De atunci am dus o viaţă creştină conform datinei şi regulilor bisericeşti. Jinduiam acum după călugărie. O doream încă din închisoare. După moartea tatălui meu (în vîrstă de 90 de ani, în 1967) am inceput să-mi caut o mănăstire, am întîmpinat însă greutăţi şi refuzuri, stareţii se fereau de un fost deţinut politic. Părintele Mina vroia să mă cheme la Huşi, la mănăstirea din dependenţele fostei Episcopii; s-a opus episcopul Ciopron. La Cozia, stareţul Gamaliel Vaida mi s-a dovedit plin de bunăvoinţă, locaşul mi s-a părut însă mie mult prea bîntuit de turişti şi vizitatori.

Abia in 1973 Constantin Noica m-a înştiinţat că a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspătul episcop Justinian Chira, şi că a vizitat Mănăstirea Rohia, unde episcopul fusese stareţ vreme de treizeci de ani. „Ţi-am găsit locul potrivit”, mi-a spus Noica. De îndată am plecat la Rohia, însoţit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica. În noiembrie `73 ne-a întîmpinat la Rohia noul stareţ, Serafim Man. Rohia m-a cucerit din prima zi şi deplin, o dată mai mult Noica împlinise sarcina de înger călăuzitor al meu. Timp de şapte ani am mers regulat la Rohia, de cel puţin trei ori pe an, pe cîteva zile, apoi pe cîteva săptămîni. Am fost, bănuiesc, supus unui examen, unei cercetări negrăbite. În 1979, Părintele Serafim mi-a făgăduit că mă va călugări. S-a îmbolnăvit, apoi, foarte grav şi a fost internat în stare aproape disperată la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit în august 1980 la Rohia numai ca să mă călugărească, potrivit făgăduinţei ce-mi făcuse. Am fost călugărit în ziua de 16 august, în paraclisul noii clădiri, de părinţii Serafim Man, Antonie Perţa, Nicolae Leşe şi Emanuel Rus. Binecuvîntarea Arhiepiscopiei s-a cerut şi obținut ulterior.

Cunoscîndu-mi firea mai bine decît o cunosc eu, părintele Serafim mi-a dobîndit de la bunii şi îngăduitorii noştri ierarhi de la Cluj încuviinţarea de a păstra o camera în Bucureşti, unde să mă pot duce din cînd în cînd spre a-mi continua într-o oarecare măsură activitatea literară, considerată a fi, indirect, în folosul Bisericii.

Sînt acum monah de şapte ani. Am izbutit să organizez, de bine, de rău, biblioteca mănăstirii, mi-am deprins să nu lipsesc de la Sfînta Liturghie şi de la miezonoptică – principalele momente ale disciplinei călugăreşti – şi am fost, cred, de oarecare folos mai multor candidați la examenul de intrare în Seminarul Teologic. Dau din tot sufletul slavă lui Dumnezeu că m-a învrednicit de Sfîntul Botez şi de călugărie, mult mai mult decît putea nădăjdui un ins ca mine. Port din tinereţe o cruce grea şi urîtă: o ticăloasă boală de intestine. Ar fi trebuit să deznădăjduiesc, să mă întunec. Credinţa îmi ajută să o rabd cu destul stoicism şi să nu-i îngădui să-mi zdruncine bucuria de a fi creştin şi monah – pe măsura darului, foarte puţin adică, avînd totuşi dreptul de a rosti: „Et in Arcadia ego”. Fie numele Domnului binecuvîntat!

(Cele de mai sus le-am relatat pe larg şi într-o formă literară într-o naraţiune intitulată „Jurnalul fericirii”, care merge pînă în 1971. Manuscrisul dactilografiat mi-a fost confiscat de Securitate în 1972 şi restituit în 1975, după intervenţia Uniunii Scriitorilor, apoi din nou confiscat în 1984 şi depus la Arhivele Statului, secţia secretă.)*

N. STEINHARDT, 1987

* Recuperată din arhivele fostei Securități, cartea a apărut postum, în 1991, la Editura Dacia din Cluj, cunoscînd numeroase reeditări. Cea mai bună ediție de pînă azi este cea apărută la Editura Polirom din Iași în 2008 (în cadrul „Integralei” Steinhardt, realizate în colaborare de Mănăstirea Rohia și Editura Polirom). Cea mai bună monografie N. Steinhardt de pînă azi este cea alcătuită de conf. univ. dr. George Ardeleanu (Universitatea București): „Nicolae Steinhardt și paradoxurile libertății. O perspectivă monografică”, Editura Humanitas, București, 2009.

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).
Răzvan Codrescu

Ultimele articole de Răzvan Codrescu (toate)

1 thought on “Remember N. Steinhardt

Spune-ți părerea