Un cuvînt testamentar al Părintelui Galeriu*

Legitimitatea titulaturii de „Biserică naţională” pentru Biserica Ortodoxă Română unii poate că pur şi simplu n-o înţeleg, fie din slăbiciunea minţii, fie din puţinătatea cunoştinţelor; alţii o înţeleg, dar oportunismul este mai puternic şi atunci se conformează anumitor comandamente ideologice sau stereotipuri din lumea occidentală, aşa cum ieri făceau ascultare faţă de dogmele ideologice emanate din Uniunea Sovietică: aşa e omul, bietul de el, slab şi ispitit să stea „sub vremi”, cum zicea cronicarul. Dar mai sînt şi alţii – sărmanii de ei, Dumnezeu să-i ierte! – care s-au învechit în sminteală şi li s-a întinat lor şi cugetul, şi inima; aceştia cred că sînt stăpînii adevărului împotriva lui Dumnezeu, răstălmăcind totul şi smintindu-i şi pe alţii, cu raţionamente şi vorbe meşteşugite…

De unde ar trebui să pornească o astfel de discuţie? Desigur, de la „naţie” sau „naţiune”, de unde derivă cuvîntul „naţional”. Este naţiunea o realitate sau o simplă convenţie? Este naţiunea de la Dumnezeu sau de la oameni? Şi atunci, dacă naţiunea este convenţie omenească, ea are o valoare relativă, ca toate lucrurile omeneşti; dar dacă este realitate rînduită de Dumnezeu, atunci ea face parte din ordinea creaţiei dumnezeieşti, este bună în sine, iar a o nega sau a o dispreţui e o lucrare cel puţin nedreaptă.

La noi, pe vremuri, se limpeziseră aceste lucruri, mai ales prin osteneala a doi mari teologi: Nichifor Crainic („Puncte cardinale în haos” şi „Ortodoxie şi etnocraţie”) şi Dumitru Stăniloae („Ortodoxie şi românism” şi „Reflecţii despre spiritualitatea poporului român”). Pentru gîndirea şi sensibilitatea ortodoxă, naţiunile, naţiile, neamurile, entităţile etnice, sau oricum le-am spune, nu numai că sînt realităţi şi nu convenţii, dar ele nu au doar realitate istorică sau biologică, ci şi realitate divin-transcendentă şi morală. Prin urmare, specificul naţional, toate determinaţiile care ţin de o anumită fiinţă naţională, nu sînt ceva inventat – nici interesat, nici dezinteresat –, ci ceva dat, concret, obiectiv. Desigur, acolo unde o naţiune, în cadrul unui stat naţional, este majoritară, acest fapt este firesc să se reflecte în toate. Părintele Arhiepiscop Bartolomeu Anania are dreptate cînd zice: „Dacă există stat naţional, trebuie să existe şi Biserică naţională”, adăugînd că Biserica Ortodoxă Română ESTE Biserică naţională indiferent de opoziţia unuia sau altuia. Altfel spus, nu se poate aboli o realitate de fapt printr-un decret ideologic; ea poate fi cel mult pusă între paranteze, ca-n cazul abuzurilor comuniste, dar nu des-fiinţată.

La unii dintre noi se constată un fel de tendinţă luciferică: nu Tu, Doamne, ci Eu! Iar ideologiile contestatare ale tradiţiilor şi realităţilor îşi creează şi nişte scheme de gîndire, şi nişte limbi de lemn; anumite lucruri sînt exaltate tendenţios, altele sînt aprioric respinse. La fel şi în ce privește cuvintele. Naţiune, naţional, naţionalism intră în categoria celor condamnate în mod pripit, pentru că, vezi Doamne, „nu se mai poartă”!

În realitate, totul e mai simplu decît pare, pentru orice gîndire sănătoasă: aşa cum un om depozitează în memoria lui o anumită experienţă de viaţă, în funcţie de care îşi modelează personalitatea, tot aşa şi neamurile sînt legate de o tradiţie proprie, care se reflectă în specificul lor, şi individual, şi comunitar. Umanitatea răspunde – a răspuns dintotdeauna – chemării lui Dumnezeu într-o formă sau alta. Întrucît nu există umanitate pură, necondiţionată, ci numai umanitate întrupată în naţiuni, răspunsurile sînt diferite, chiar dacă esenţial convergente (sau, în orice caz, nu neapărat antagonice). Unii zic că religia este exclusiv ceva din cer, iar naţiunea exclusiv ceva de pe pămînt, aşa că între ele n-ar exista punct de întîlnire necesar. Dreapta credinţă vede însă realitatea în mod teandric: cerul şi pămîntul comunică prin iconomia harului; nu sînt două niveluri între care să fie o ruptură, ci două vase comunicante, prin voia şi prin harul lui Dumnezeu. Hristos, bunăoară, a fost şi din cer, şi de pe pămînt: divinoumanitate ontologic-mîntuitoare. Religia cheamă la o existenţă mai înaltă, dincolo de lumea aceasta în care noi n-avem, zice Apostolul, „cetate stătătoare”; dar ea, religia, lucrează în lume şi impregnează lumea. Capătul e dincolo, dar „calea” e aici. Fiind o ordine integrală, ordinea religioasă nu poate face abstracţie de factorul „naţiune”; pe de altă parte, comunităţile naţionale sînt solidare şi printr-o anumită comunitate spirituală, istoriceşte cristalizată şi de la sine dominantă. Noi ţinem cu toţii, prin naştere, de o naţiune, iar naţiunea – fie ea română, greacă, germană, evreiască, chineză ş.a.m.d. – ţine, la rîndul ei, prin tradiţie, de o anumită religie. Desigur, un individ poate să opteze pentru o altă religie; naţiunea însă, în ansamblu, merge pe linia tradiţiei ei. Sau uneori, ca în cazul creştinării diferitelor popoare, neamul întreg se poate converti treptat, dar acestea sînt fapte organice, călăuzite de Providenţă, iar nu rezultate imediate ale conjuncturilor ideologice. Ce frumos spunea un francez, scriitorul Saint-Exupéry parcă, printr-o expresivă metaforă: „Recunosc dreptul Templului asupra pietrelor, dar nu recunosc dreptul pietrelor împotriva Templului; recunosc dreptul Poemului asupra cuvintelor, dar nu recunosc dreptul cuvintelor împotriva Poemului; recunosc dreptul Imperiului asupra omului, dar nu recunosc drepturile omului împotriva Imperiului”. Imperiul vrea să zică, aici, comunitatea integratoare, care dă individului un sens transindividual – în ordinea naturală: Naţiunea, în ordinea supranaturală: Biserica. Acestea sînt realităţi şi valori care transcend capriciile istorice şi se află într-o tainică interdependenţă.

Unii invocă, pripit, aşa-numitul „filetism”. Dar aici nu e cîtuşi de puţin vorba de filetism. Filetismul e o marginală problemă bulgărească a secolului trecut [al XIX-lea]. Nici un adevărat creştin nu va pune nu zic naţiunea, dar nimic altceva mai presus de Dumnezeu. Cine procedează sau simte altfel, acela nu-i creştin, ci se foloseşte cel mult propagandistic de religia lui Hristos. Naţionalul se poate subsuma religiosului, dar nu i se poate supraordona, nici substitui. În cazul nostru, a spune „Biserică naţională” nu înseamnă a pune naţionalul mai presus de religios, nici a exagera iubirea de neam, ci doar a defini o realitate venerabilă, în virtutea căreia tocmai spiritualul înnobilează secularul.

Cît despre raportul firesc religie-naţiune, nici chiar în pervertita lume modernă el nu ajunge inactual şi nu poate fi abolit. Avem marele exemplu al statului Israel, a cărui organizare este ca şi teocratică. Pentru evreul credincios religia nu se poate despărţi de naţionalitate, iar istoria este de neconceput în afara perspectivei religioase. Sau, uitaţi-vă la multe din frămîntările lumii contemporane şi socotiţi în ce măsură sînt determinanţi acolo factorii naţional-religioşi: în fosta Iugoslavie, în Irlanda, în Cecenia ş.a.m.d. Atît conştiinţa religioasă, cît şi conştiinţa naţională sînt încă vii şi lucrătoare în lume.

Este adevărat că, după 50 de ani de îndoctrinare ateistă şi în condiţiile în care spiritul secularizat din Apus întreţine anumite prejudecăţi chiar şi după căderea comunismului, există, la noi, o anume criză a înţelegerii Tradiţiei. Există şi neînţelegere, există şi indiferentism. Tocmai de aceea instituţiile responsabile, în primul rînd Biserica şi Şcoala, trebuie să lucreze temeinic şi armonios în sens educativ, catehetic, apologetic, misionar. Tradiţia vie trebuie recuperată şi reasumată, pornind de la credinţa în Dumnezeu şi de la instinctele sănătoase ale neamului românesc.

Tineretul, mai ales, trebuie să conştientizeze nu doar importanţa individuală a relaţiei cu Hristos, dar şi măreţia apartenenţei la cea mai înaltă tradiţie spirituală din istorie. Eu aş zice că noi sîntem cu certitudine CREȘTINI, dar încă şi mai precis – sîntem CREȘTINI ORTODOCȘI. Căci ce înseamnă ortodox? Orto-doxia este „dreapta credinţă”, plinătatea credinţei adevărate şi neştirbirea ei, maxima fidelitate faţă de Revelaţie; este spiritualitatea creştină în lamura ei cea mai pură. Iar poporul nostru nu doar că a primit creştinismul, dar l-a primit chiar de la naştere, păstrînd Ortodoxia de-a lungul veacurilor, identificîndu-se şi străluminîndu-se prin ea, cu mic şi cu mare. Pe de altă parte, Ortodoxia nu apare la un moment dat în istorie: ea este dintotdeauna, de la Hristos şi de la Apostoli. Şi este real „firea omului”, cum observa adînc Rafail Noica.

Fraţii noştri români greco-catolici, pe care o conjunctură istorică i-a smuls de la sînul „Maicii spirituale a poporului român”, cum numea Eminescu Biserica noastră strămoşească, zic uneori, dureros, că Ortodoxia ar însemna „ceţurile slave”! Eu cred că-ţi trebuie mult năduf ca să nu mai vezi decît „ceaţă” în lumea care i-a dat, printre atîţia alţii, pe Rubliov, pe Sfîntul Nil Sorski, pe Dostoievski, pe Florenski sau pe Soljeniţîn! Dar unde erau slavii în veacul întîi, cînd Apostolul Andrei propovăduia printre geţi, sau în veacul al IV-lea, cînd străromânii se închinau mai toţi Domnului Hristos? Oare, îndărătul „ceţurilor slave”, nu stă farul de lumină al Bizanţului ortodox şi imperial, nu stau Sfinţii Părinţi ai Răsăritului şi toate Sinoadele ecumenice, nu stă marea tradiţie mistică a isihasmului athonit, pînă la sacrul geniu „grec” al Sfîntului Grigorie Palama? Cînd s-au aşezat pe aici şi s-au creştinat slavii, noi aveam deja o tradiţie creştină venerabilă, adăpată la izvoarele bizantine. Pînă şi conştiinţa vie a romanităţii imperiale ne-am păstrat-o prin Imperiul de Răsărit, al bizantinilor care-şi spuneau romei. Această sensibilitate creştină răsăriteană a făcut ca şi cuvintele moştenite de noi din latina populară (iar nu din cea vorbită la Roma şi perpetuată ca limbă sacră a Apusului) să fie adeseori transfigurate „ortodox”, cunoscînd o altă evoluţie decît în Apus:„lumen” (lumină) a dat „lume”, „anima” (suflet) a dat „inimă”, „*conquaero” (cuceritor) a dat „cucernic”, ca să mă rezum doar la cîteva exemple.

Că s-a adoptat, circumstanţial şi vremelnic, la începuturile vieţii noastre statale, slavona ca limbă de cult şi cancelarie? Dar aceasta nu era decît o simplă formă tîrzie în raport cu tradiţia noastră creştină răsăriteană, un vehicul care transporta valori bizantine şi o sensibilitate deja specific românească: „suflet românesc în haină slavă”, cum frumos a zis Nicolae Cartojan, marele istoric al literaturii noastre vechi.

Ca să se pătrundă de măreţia creştin-ortodoxă a trecutului românesc şi să priceapă puternica legătură ce-a existat la noi între Biserică şi Stat, din epoca medievală a voievozilor şi pînă-n epoca modernă a regalităţii (să nu uităm că pe blazonul Casei Regale scria: NIHIL SINE DEO), ca să-şi cunoască tradiţia şi deci adevărata identitate spirituală, culturală şi naţională, tinerii noştri ar trebui îndrumaţi să asculte, dincolo de mărturiile istorice bisericeşti, glasul voievozilor cărturari, precum Neagoe Basarab sau Dimitrie Cantemir, al voievozilor martiri, precum Mihai Viteazul sau Constantin Brâncoveanu, al scriitorilor noştri clasici, de la Heliade-Rădulescu la Eminescu şi de la Coşbuc la V. Voiculescu. Zice, bunăoară, Neagoe Basarab: „Eu, feţii mei, nu ştiu alt rai mai dulce decît faţa lui Hristos…”! Ce mărturie mai frumoasă a credinţei şi evlaviei ortodoxe se poate închipui? Şi ea vine de la un om de stat, de la un voievod!

De aceea, trebuie să se ştie şi să se spună răspicat: recunoscînd Bisericii Ortodoxe Române titlul de „Biserică naţională”, recunoaştem şi poporului român titlul de supremă cinstire de a fi ortodox.

Rezervele unora faţă de titlul de „Biserică naţională” sînt şi reflexul anumitor idiosincrazii de provenienţă occidentală. Trebuie însă precizat că, dacă în Occident nu există propriu-zis Biserici naţionale (aceasta stînd în tradiţia universalismului catolic), Ortodoxia este aşezată instituţional pe temeiul Bisericilor locale, ce şi-au căpătat treptat autocefalia. Biserica Ortodoxă Română, de pildă, este Biserică autocefală din 1885 (avîndu-şi conducerea în sînul neamului ei, nu în afara graniţelor naţionale), iar în 1925 a fost ridicată la treapta de Patriarhie. Desigur, acest statut asigură o relaţie specifică a Bisericii cu Statul, cu organismul naţional în genere. De aceea putem vorbi, atît din perspectiva trecutului, cît şi a prezentului, de Biserică naţională, fără ca prin aceasta să intenţionăm să lezăm pe cetăţenii români de alte naţionalităţi sau confesiuni. Desigur, la acestea se adaugă covîrşitoarea majoritate a ortodocşilor: 87%, conform recensămintelor recente. Ceea ce va să zică, mai exact, că Biserica Ortodoxă Română îşi merită statutul şi titlul de Biserică naţională şi calitativ, şi cantitativ, dacă mă pot exprima astfel.

Aş vrea să închei cu o observaţie care mi se pare esenţială: noi am ajuns în situaţia de a ignora o tradiţie – Tradiţia ortodoxă – pe care Apusul însuşi o redescoperă de la o vreme şi o preţuieşte ca pe un izvor viu şi autentic al Revelaţiei. Sîntem, unii dintre noi, ca aborigenii de odinioară: ne ignorăm propriile valori şi sîntem gata să le dăm pe sticlele colorate ale altora! În timp ce acei alţii, epuizaţi spiritual într-o lume secularizată, ştiu să preia şi să chivernisească aurul şi nestematele Sfinţilor Părinţi ai Tradiţiei răsăritene.

În Occident, interesul pentru Ortodoxie este în creştere continuă. Sînt tot mai numeroşi teologii apuseni de marcă, mai ales catolici (i-aş cita măcar pe H. U. von Balthasar, H. Waldenfels, G. Habra, B. Sesboüé), care recunosc dreptatea Răsăritului în multe probleme teologice, invocînd tot mai des şi mai substanţial tezaurul patristicii răsăritene, al gîndirii ortodoxe în general. Faptul este confirmat şi de enciclica papală „Orientale lumen”, de acum cîţiva ani, în care se recunoaşte că Răsăritul este leagănul creştinătăţii, dar şi de vizita recentă a Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul II în România (la invitaţia Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist), această ţară latină ortodoxă pe care a numit-o, invocînd o tradiţie la noi destul de uitată, „Grădina Maicii Domnului”.

Se cuvine, pe aceste temeiuri, să ne cinstim numele de BISERICĂ NAȚIONALĂ şi deci de popor ORTODOX, adică DREPT-MĂRITOR! Amin.

PĂRINTELE GALERIU

________________________________

* Acest text este rezumatul unui lung interviu pe care Părintele Galeriu a avut bunăvoinţa să mi-l dea, pentru pagina creştină săptămînală a cotidianului „Ziua”, în septembrie 1999, cînd anumite cercuri antiortodoxe porniseră o adevărată campanie de contestare publică a legitimităţii Bisericii Ortodoxe Române ca Biserică naţională. După ce interviul a apărut ca atare în „Ziua”, l-am rugat pe Părintele să-mi îngăduie contragerea lui într-un text compact, mai lesne publicabil în orice format şi gen de revistă, ori de cîte ori provocările vremii o vor cere. Părintele a fost de acord şi l-a aprobat în noua versiune, care păstrează atent, cu foarte mici excepţii, nu doar „spiritul”, ci şi „litera” răspunsurilor sale. A apărut ulterior, ca atare, şi în paginile revistei „Lumea Credinţei”. Astăzi, cînd Părintele nu mai este printre noi, textul acesta mărturisitor, fundamental pentru înţelegerea teologică a naţionalului, capătă semnificaţia unui testament solemn lăsat de cel mai mare predicator român al secolului XX generaţiilor româneşti pe care n-a mai avut vreme să le „moşească” prin viu grai întru dragostea de Hristos, de Ortodoxie, de Neam şi de Ţară. (R. C.)

Răzvan Codrescu

About Răzvan Codrescu

Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

2 thoughts on “Un cuvînt testamentar al Părintelui Galeriu*

Spune-ți părerea