Un sfert de veac de la războiul ruso-român de pe Nistru (III)

Faza deschisă a războiului

NOI eram idealiști, romantici. Foloseam din plin Perestroika. Erodam fundamentul Imperiului anacronic. Personal, așteptam ”marele eveniment” de o viață. Dar, în 1990, nu aveam de unde să știu că se va produce atât de curând. EI erau pragmatici, băieți deștepți. Ne-o luau mereu înainte, sub multe aspecte. Erau ajutați de instincte native, reflexe condiționate, de niște calități predictive, inerente tuturor profesioniștilor în informație/ contrainformație.

Cu un an înainte de venirea ”odiosului Druc” la Chișinău, peste o jumătate din efectivul KGB-ului din RSSM a demisionat. Dar nici unul nu s-a retras la ”odihna binemeritată”. Și nici nu și-au schimbat profesia. Foarte mulți s-au integrat armonios în aparatul administrativ a lui Igor Smirnov. Și, rapid, unii au constituit un KGB separat, alții au fost angajați în structurile de forță ale viitoarei Republici Moldovenești Nistrene (RPM). Tot în acea perioadă, s-a observat că dispare armament din depozitele Armatei a 14-a. Către 1991, gărzile nistrene, formate prin încălcarea legislației sovietice, încă în vigoare, erau înzestrate complet, mai bine decât miliția noastră, cu arme automate și nu numai.

NOI credeam/speram că Republica Moldova va reuși să aplaneze conflictul pe cale pașnică. Însă ”directorii roșii” și conducerea complexului militaro-industrial se pregăteau intens de război. PSYOP includea: propaganda și inducția unui ”mare pericol român”; difuzarea de tipărituri în care Statul român este descris ca o ”invenție” a puterilor occidentale; aducerea în zonă a elementelor criminale; distribuirea masivă de arme și muniții fără ca ”apărătorii lumii ruse” să prezinte măcar un buletin de identitate.

În stânga Nistrului umblau înarmați polițiști moldoveni și reprezentanți ai ”autoapărării”. Erau, de fapt, militari ruși deghizați. Se deosebeau, totuși, de cazaci și alți patrioți ai Rusiei și Ucrainei. Nu se drogau și nu se îmbătau peste măsură. Apropo, la războiul ruso-român de la Nistru au participat și radicalii ucraineni. De partea RMN, bineînțeles. O temă de cercetate aparte și de mare actualitate.

Orice ucrainean ”care se respectă” nu poate admite că sudul Basarabiei, nordul Bucovinei sau raioanele RM din stânga Nistrului nu sunt ”teritorii legitime ale Ucrainei”. În 1992, la întrebarea jurnaliștilor ”De ce ați venit și voi aici?”, răspundeau: ”Tiraspolul este oraș ucrainean; căpătăm experiență de luptă pentru bătăliile viitoare”.

Jurnalistul ucrainean Oleg Cheslavsky nu vede mare diferență între evenimentele din stânga Nistrului și cele din Carabahul de Munte, Crimeea și Donbass, Abhazia și Osetia. Toate sunt niște operațiuni clasice ale GRU. Scopul lor principal este menținerea regiunilor respective sub controlul Rusiei. Pretextul enunțat – exprimarea liberă a voinței poporului: rebelii separatiști, maltratați și ofensați, doresc să obțină, în mod pașnic, o putere absolută asupra regiunii. Numai că, întâmplător, în vecinătate se află și unități militare ruse. În cazul RM, soldații și ofițerii Armatei a 14-a și-au scos galoanele și tresele, sau deghizat în separatiști sadea și au intrat în luptă cu forțele de ordine ale Republicii Moldova. Datorită superiorității numerice și a înzestrării tehnice au spulberat embrionara Armată a Republicii Moldova. Și astfel, au fost salvați de la piere cetățenii rusofoni din Pridnestrovie, din orașe și sate precum Bender și Dubăsari, atât de cunoscute și dragi fiecărui rus. Cu alte cuvinte, o dezinformare clasică.

În vara lui 92, TV Chișinău prezenta un caz amuzant și trist: ne vorbea un tânăr din Rusia profundă; în schimbul eliberării sale din penitenciar, a fost de acord să plece voluntar pe frontul de la Nistru. Băiatul a adormit în tren, a trecut de Tiraspol și a coborât abia la Chișinău. Umblase zăpăcit prin gară tot întrebând unde se dau lupte grele ”cu fasciștii români”? Oamenii l-au dus la televiziune. Acum, pe internet, circulă multe filmulețe cu mercenari luați prizonieri de militarii ucraineni. La interogatoriu sunt întrebați: ”De ce ați venit în Donbass?. – Să luptăm cu fasciștii. – Și ați văzut fasciști pe aici? – Nu, n-am văzut. Pe aici sunt tot oameni, ca și noi”. Dar câți dintre ei au crezut cu totul altceva, văzând la televiziunea Moscovei ”o femeie bocind un copil rus răstignit de fasciștii ucraineni”.

Asemenea lucruri se întâmplă în secolul Internetului, cu acces relativ liber la diverse surse de informație. Însă, acum 25 de ani, tot ce se vorbea la radio era perceput ca ”adevăr adevărat”. Cei narcotizați de mass-media Centrului imperial, luau arma în mâini și plecau la luptă. Ajungând în zonă nu dădeau peste ”fasciști români”. La fel și cei din partea opusă. Afară de niște cazaci improvizați, în veșminte teatrale din timpuri apuse și mercenari duși cu pluta, descopereau și foști colegi, sau chiar prieteni. Brusc, apărea confuzia și multe, multe semne de întrebare.

Oamenii adunați din toate colțurile Uniunii Sovietice, se încăierau, se băteau cu arme reci, fără să facă uz și de armele lor de foc. Însă, la 19 iunie 1992, la Tighina s-a întâmplat ceva. Într-o avansată stare de ebrietate, niște militari GRU, în frunte cu maiorul Igor Ermakov, s-au angajat într-o altercație cu polițiștii moldoveni. Temperamentul nu a permis aplanarea pașnică a conflictului. Maiorul, ca orice brav ostaș al glorioasei armate ruse, a deschis focul asupra polițiștilor.

Acum să fim sinceri: schimbul de focuri era așteptat de întreaga urbe; ambele părți erau extenuate de atâta expectativă. Când s-au auzit împușcături, ca la comandă, și-au făcut apariția amatorii de tiruri. Nici un dubiu: provocarea conflictului a fost planificată. Iuri Kostenko, comandantul batalionului doi Tighina, nu a ascuns niciodată: primise ordin să atace secția de poliție a RM de la Ștefan Chițac, ”românul, care a luptat cu moldovenii”.

Ştefan Chiţac s-a născut în România, la 28 decembrie 1933 în satul Ostriţa, județul Cernăuţi. Până la Tiraspol, generalul sovietic Chiţac şi-a făcut serviciul militar în ţări precum Ungaria, Cehoslovacia şi Afganistan. A fost unul dintre fondatorii armatei RMN. În septembrie 1991, după desprinderea de RM a raioanelor sale de est, Chiţac a format primele unităţi militare din stânga Nistrului, fiind numit comandant al „gărzii republicane”. Din octombrie 1992 şi până la decesul său, Ştefan Chiţac a fost inspector militar pe lângă preşedintele separatist Igor Smirnov. Am citit undeva că Ştefan Chiţac era văr bun cu generalul român Mihai Chițac.

Provocația a fost planificată din timp: în ziua aceea la Tighina, întâmplător, venise toată conducerea RMN, în frunte cu Smirnov și Antiufeev, plus comandantul Armatei a 14-a. În ajutorul militarilor ruși s-a precipitat batalionul de gardă al RMN; din mers, fără să ceară careva explicații, a deschis focul asupra polițiștilor; aceștia au reușit să se retragă în incinta secției de poliție Tighina. Atacatorii se înmulțeau din clipă în clipă. Între timp, Igor Ermakov, care inițial a provocat scandalul, se afla în arestul poliției. De fapt conflictul se desfășura sub pretextul eliberării maiorului GRU. Polițiștii refuzau să-l elibereze și asediul a continuat.

A doua zi au venit în ajutorul celor care asediau secția de poliție trei batalioane ale ”autoapărării separatiste”. Către seară în Tighina au intrat forțele speciale ale poliției RM ca să deblocheze situația. Au mai venit voluntari și o unitate a Armatei Naționale în devenire.

Propaganda rusă vorbește și astăzi de polițiști și militari înarmați până în dinți și multă tehnică militară. În realitate erau autobuse de pasageri și un TAB foarte vechi. Înzestrarea tehnică a poliției RM fiind sub orice critică. Operațiunea a fost catalogată de mass-media rusă drept invazie militară și ”ocuparea barbară a Tighinei”. Deși, în realitate, conform standardelor actuale, nu era decât o acțiune antiteroristă a poliției. Participau la acest conflict forțele de ordine ale RM și câteva grupări ale forțelor RMN.

Minunea avea să urmeze: la orele șase dimineața au încercat să intre în Tighina șase tancuri. De unde, peste noapte, ”autoapărarea Pridnestroviei” făcuse rost de șase tancuri cu echipaje cu tot? Nu erau tancuri rusești? Mass-media Imperiului ne convinge în continuare că Armata a 14-a nu s-a amestecat în conflict.

Forțele RM au respins atacul. Cu arme antitanc capturate de la ”locuitorii pașnici” ai RMN au distrus trei tancuri. Atunci a intervenit direct militarii Armatei a 14-a, dislocați în Cetatea Tighina. Astfel, forțele militare ale RMN au reușit să pună stăpânire pe oraș.

Te doare mintea cum descriu publicațiile rusești implicarea unităților Armatei a 14-a: militarii ruși au păstrat cu strictețe neutralitatea; tehnica militară nimerea uneori în mâinile gardiștilor; unitățile militare fiind dislocate pe toată linia frontului de-a lungul Nistrului, nimereau adeseori sub foc încrucișat și au efectuat tiruri sporadice de artilerie, dar numai la ordinul comandantului.

Mass-media rusă descrie ziua de 19 iunie 1992 astfel: ”Seara, la orele 19, în pofida armistițiului între RM și RMN, în Bender au năvălit mișelește ocupanții moldoveni. Din direcțiile Căușeni și Chișinău, ajutate de TAB-uri și tancuri românești, unitățile regulate ale armatei și poliției RM, au intrat în oraș. Invazia era însoțită d bombardamente masive de artilerie și aruncătoare de mine. Fasciștii moldoveni, întărtați, distrugeau totul în calea lor, fără să cruțe locuitorii pașnici – femei, copii și bătrâni.

Totodată, a început jefuirea orașului. Soldații și polițiștii moldoveni prădau magazinele, acaparau bunurile oamenilor, cărau utilajele de la fabrici și uzine. Au încercat să bombardeze podul cu avioane MIG-29, dar bombele au nimerit peste satul Parcani, pe malul stâng al Nistrului.

Apărătorii eroici ai orașului, ajutați de câteva tancuri și TAB-uri, au reușit să distrugă artileria moldovenească și să intre în Bender, care ardea și era deja distrus. Unitățile militare ale RM au început retragerea precipitată lăsând tehnica, armamentul și chiar tovarășii răniți. Datorită acțiunilor concertate, apărătorii orașului către dimineața zilei de 22 iunie, au reușit să-l elibereze, practic, în întregime. [Chiar nu înțeleg nimic: cum au intrat și au eliberat în întregime orașul, dacă forțele RM controlau doar suburbiile din partea de sud?] După ce gardiștii și cazacii au reușit să alunge ocupanții din oraș, confruntarea a continuat pe linia frontului, apărută în afara orașului. [Ocupanții moldoveni, care erau la marginea orașului, au fost alungați și au intrat cei care îl apărau!?].

În încheiere, jurnaliștii ruși înfierează clica/junta fascistă la putere în Republica Moldova. Și o fac așa cum i-au învățat la cursurile de «Спецпропаганда»:

”Masacrul comis de fasciștii româno-moldoveni s-a soldat cu moartea a circa 700 de pridnestrovieni, peste 1300 de oameni au fost răniți. Peste 100 000 s-au refugiat. [Un oraș cu o populație de 91 000 a înregistrat peste 100 000 de refugiați!?]. Au fost distruse în întregime sau parțial peste 130 000 de case, practic toate instituțiile sanitare și de învățământ. Au fost prădate sau distruse circa 50 de întrepidei. Au trecut deja 25 de ani, dar autoritățile Moldovei nici până astăzi nu și-au cerut iertare de la poporul Pridnestroviei și, în particular, de la locuitorii orașului Bender, și nu recunosc măcelul pe care l-au înfăptuit.

Difuzați! Să nu dăm uitării! Ziua memoriei și durerii! Ziua tragediei de la Bender!”

Multă lume, din necunoaștere sau rea voință, continuă și astăzi să opereze cu date false. Alții vehiculează aceleași versiuni fanteziste despre războiul de la Nistru. Am urmărit presa timpului și am întrebat martori oculari. Nu mi-au confirmat, că ar fi văzut, în vara anului 1992, orașul Bender zăcând în ruine. Urmele de gloanțe, țigla căzută și geamurile sparte nu însemnă ”40% la sută din fondul locativ distrus”. Edificiul care a avut de suferit cel mai mult a fost Comitetul executiv al orașului, sediul poliției și câteva case din jur. A rămas pe locul său cinematograful ”Drujba”, despre care posturile de radio rusești ne-au informat că a fost ras de pe fața pământului. Vitrinele magazinelor erau întregi, cu excepția câtorva din centru orașului. Acelea au fost prădate, în timp ce secția noastră de poliție, asediată de mercenari, se apăra eroic.

Nu au fost bombardate satele și orașele din Pridnestrovie. Nici ”grădinițe de copii, mitraliate de către moldoveni” nu au fost. Nimeni nu a văzut ”tancuri românești”, nici ”eșaloane cu armament și muniții din România” sau ”mine-jucării din România”. Nici lunetistele lituaniene nu au participat la război de partea noastră. A fost o psihoagresiune sistematică și generalizată a Rusiei contra Republicii Moldova și o mistificare grosieră cu denumirea ”acapararea barbară a Tighinei”. Manipulare și minciuni mass-media! Ceea ce am văzut, erau tiruri cu ajutoare umanitare. Veneau din județele din Transilvania, prin ”Asociația Pro Basarabia și Bucovina” și conducerea FPM le împărțea femeilor refugiate din stânga Nistrului.

Mass-media ”Rusiei eliberatoare” nu a găsit de cuviință să-i întrebe ceva și pe polițiștii noștri din Bender/Tighina. Or, acolo au demarat evenimentele. Legendarul Victor Gusleakov, un rus adevărat, era la acea dată comisarul poliției acelui oraș de pe malul drept al Nistrului. Printre polițiștii din subordinea sa jumătate erau ruși. Și cu toții demonstrau o intransigență ieșită din comun: ”Nu recunoaștem Republica nistreană. Tighina a fost și va rămâne un oraș al Moldovei”.

Acest credo era rostit de colonelul Victor Gusleakov în fața camerelor unor reporteri de la France-Presse și ”Svoboda”, după patru luni de asediu. Combatantul era intervievat în incinta sectorului de poliție Tighina, devenit aproape o ruină după un tir neîntrerupt de trei zile. Aceste reportaje ar fi putut fi prezentate și telespectatorilor din Rusia? Chiar în zilele acelea amestecul armatei ruse și ocupația ulterioara a raioanelor de est ale Republicii Moldova se desfășurau cu sloganul: ” Să apărăm drepturilor rușilor în orice teritoriu!”.

Știți care este cel mai prost vin de Republica Moldova? Vin cazacii! (1992)

Eram informați că, în zilele acelea, unitățile Armatei a 14-a ocupaseră poziții de lupă, întru apărarea populației rusofone. Ținta era de fapt partea basarabeană a Republicii Moldova, unde se mai aflau unități militare ale fostei Armate Sovietice. Operația era pregătită de faimosul general Makașov. NOI, însă, creduli și naivi, speram că mass-media rusă și ucraineană se va deștepta înainte ca EI să-și impună propria ordine la Kiev și la Moscova. Perspectiva ”tancurilor rusești la Chișinău”, mai ales după numirea lui Lebed la comanda Armatei a 14-a (trecută atunci sub jurisdicția Rusiei) devenea o amenințare reală. Ne temeam că următorul ГКЧП pe teritoriul fostului imperiu sovietic ar fi putut începe sub pretextul ”apărării familiilor ofițerilor ruși”.

Până la finele anului 1992, mass-media Centrului imperial a rămas neclintită pe pozițiile celor de la Tiraspol și Comrat. Adeseori am fost întrebat, de ce tăceam? Basarabenii nu au tăcut o clipă. De la Kremlin au venit la Chișinău diverse comisii. Jurnaliștii noștri plecau la colegii lor moscoviți. Și cu ce ne-am ales de la demersurile adresate democraților și liberalilor lui Elțîn? Îmi amintesc de un torent de articole despre ”naționaliștii moldoveni și fascismul român”. Despre românii moldoveni din stânga Nistrului, torturați și alungați din casele lor de către cazaci și mercenari sosiți din fundăturile Imperiului, nimeni nu sufla o vorbă. Mass-media rusă trecea cu vederea acțiunile detașamentelor de represalii căzăcești în localitățile moldovenești din stânga Nistrului.

NOI, nu eram lăsați nici să deschidem gura, în sensul direct al cuvântului. În avalanșa dezinformărilor declanșate instantaneu, declarațiile Chișinăului căpătau o rezonanță diametral opusă conținutului acestora. Televiziunea ”Ostankino” a transmis de două ori declarația ”sângerosului președinte Snegur”, însoțită, firește, de comentarii ostile. ”Sovietul directorilor TV Ostankino” dădea explicații: ”Comuniștii, homosexualii și președintele Moldovei Mircea Snegur ne acuză că, chipurile, nu suntem obiectivi…”. Imediat după intervenția lui Snegur, urma ”reportajul de pe malul stâng”.

Reporterii repetau una și aceeași: ”un război adevărat, oameni în tranșee, morți pe străzi”. Comentariile precizau: ”Distrugerile și victimele sunt rezultatul acaparării barbare a Tighinei de către armata Moldovei”. Urmau pe ecran locuitori din raioane, care confirmau că ar fi fost bombardați de pe malul drept al Nistrului. Dar locutorii, care au suferit din cauza bombardamentelor gardiștilor, nu au fost arătați niciodată la televiziunile rusești. Despre rezultatele ”lucrului bine făcut” de artileria și tancurile Armatei a 14-a nici o informație.

Reporterii și corespondenții speciali sosiți de la Moscova în zilele acelea de foc au intervievat mai mulți parlamentari moldoveni, dar toate au dispărut fără să mai fie transmise la radio sau TV. Reacția Occidentului și opiniile oamenilor politici europeni nu erau difuzate. Metaforic, sau chiar direct, putem afirma, că războiul ruso-moldovenesc l-au pornit și l-au câștigat mijloacele de comunicare în masă ale Moscovei și Kievului, împreună cu militarii ruși, specialiști în domeniul PSYOP și PSYWAR.

Românii basarabeni nu au avut norocul balticilor. Lituanienii, letonii și estonienii au contat un timp și pe sprijinul ”tinerii democrații rusești”. S-au bucurat de o înțelegere cât de cât din partea deputaților Dumei de Stat. În privința Basarabiei, după ”evenimentele de la Bender” liderii politici ruși, mijloacele de comunicare în masă și conducerea complexului militaro-industrial au devenit practic solidari și unanimi.

Totuși, adevărul e că unii jurnaliști ruși au reacționat mai obiectiv. Vladimir Durnov, de exemplu, în toiul luptelor, scria în ziarul ”Izvestia”, din 18 iunie 1992. că rușii nu au o imagine reală despre evenimentele din Republica Moldova. Jurnalistul locuia de 26 de ani la Chișinău. Cunoștea situația mai bine decât cei care veneau în delegație de la Moscova pentru câteva zile. Sau cei care priveau numai TV Ostankino, susținătoarea înrăită a separatiștilor de la Tiraspol. Iată viziunea lui Durnov în rezumat:

”În august 1991, populația republicii s-a făcut zid în apărarea lui Elțîn contra puciștilor. Malul stâng al Nistrului a salutat din toată inima ГКЧП. Acum Moscova dă crezare informației răspândite de la Tiraspol. E cazul ca Moscova să evite o gravă eroare. Să nu caute dușmani ai Rusiei în Moldova… Generalul Graciov le explică ziariștilor geneza conflictului foarte simplu: ”au apărut o mulțime de partide politice, a început confruntarea, inițial verbală, după care au început să tragă… Niște primitivi!” Nu este clar, însă, cum s-a demarcat multitudinea de partide exact de-a lungul Nistrului?”.

În 1990-1992, Republica Moldova a solicitat sprijinul Ucrainei. Personal, de la Cimișlia, l-am rugat pe Witold Pavlovici Fokin, omologul meu de la Kiev, să nu permită infiltrarea mercenarilor în RSS Moldova, prin frontiera ucraineană din sudul Basarabiei. Rugămintea mea a fost transmisă prin ministrul Constantin Tampiza. Nu mi-a răspuns. Astfel, Comratul, în octombrie 90, s-a umplut de comandouri rusești și ucrainene, forța de șoc a găgăuzilor.

Ucraina a refuzat mereu să ne ajute motivând că este o ”problemă internă a autorităților de la Chișinău”. La 7 iulie 1992, Rada Supremă nu a recunoscut agresiunea deschisă a Federației Ruse asupra Republicii Moldova, deși Armata Rusă își transporta tehnica și trupele traversând teritoriul Ucrainei. Autoritățile de la Kiev și-au exprimat ”profunda îngrijorare în legătură cu acest ”conflict intern” din Republica Moldova”. Adresându-se Chișinăului, Rada a condamnat ”recurgerea la forță, care duce la pierderi omenești” și ia recomandat ”să caute căi pașnice de reglare a diferendului”.

Fiind singură, fără ajutor, Republica Moldova a capitulat acceptând condițiile ”pașnice” ale Kremlinului. În consecință, autoproclamata Republică Moldovenească Nistreană s-a separat de Republica Moldova, ca să devină un ”stat nerecunoscut”. Și până în prezent, controlat de Moscova, așteaptă unirea cu Rusia, tot uitându-se chiorâș la sudul Ucrainei, care împiedică realizarea proiectului imperial ”Novorusia”. Abia acum, în 2017, deputații de la Kiev parcă s-ar fi luminat. Unii trimit suvenire inedite liderilor americani cu inscripția: ”Pridnestrovie, Crimeea și Donețk – ocupate de Putin”. Incorect: ocupația raioanelor de est ale Republicii Moldova a fost pecetluită de Rusia, cu sprijinul Ucrainei, în timpul războiului de la Nistru din 1992.

Cine dorește să cunoască amânunte despre războiul ruso-român de la Nistru din 1992 poate consulta documente, mărturii şi cărţi de investigaţie. Pentru optica „gâştelor sălbatice”, referitor la cele întâmplate, recomand:

  • Ion Costaş. Transnistria, 1989-1992. Cronica unui război „nedeclarat”. Bucureşti, 2012
  • Anatol Munteanu. Epopeea libertăţii. Războiul de la Nistru (1990-1992). Bucureşti, 2012
  • Vlad Grecu. O viziune din focarul conflictului de la Nistru. Chişinău, 2005
  • Corneliu Filip. Dosarul Transnistria. Istoria unui „conflict îngheţat”. Bucureşti, 2011

Pentru optica “gâştelor colhoznice” despre aceleași evenimente (1989 – 1992) există o bancă de date enormă. Majoritatea materialelor sunt în rusă, o mare parte fiind accesibilă pe internet.

Imposibila înțelegere

A trecut un sfert de secol. Agonia și prăbușirea Imperiului Ideocratic Sovietic, războiul ruso-român de la Nistru, ca și cele care au urmat (ruso-cecen, ruso-georgian și ruso-ucrainean) sunt tratate în mod diferit. Există un adevăr al Kremlinului și există un alt adevăr, cel al victimelor războiului. Indiscutabil, fiecare trăiește cu propriul său adevăr. Așa a fost, așa va fi întotdeauna și peste tot. Adevărul nu poate fi obiectiv. Cu timpul, însă, fiecare îi regretă pe cei căzuți în lupte. Și-i invidiază pe cei care au obținut adevărate victorii cu mintea, nu prin vărsare de sânge. Cunosc documentele și producția istoriografică a ambelor părți. Din memoriile combatanților, le recomand pe cele ale lui Ivan Dnestreanski și Vlad Grecu.

Gardiștii și milițienii internaționalistului Ivan Dnestreanski din stânga Nistrului.

Ivan se autoidentifică drept ”internaționalist”:

”Aparțin milioanelor de oameni cu sânge diferit, dar de cultură rusă, care au locuit în republicile fostei Uniuni Sovietice. M-a prins perestroika și dezmembrarea țării în Moldova Sovietică. Am trăit de la început până la capăt toate momentele negative apărute odată cu ”democratizarea” și ”parada suveranității”. Mi-a fost de ajuns ca să urăsc naționalismul și să mă aflu în rândurile miliției RMN”.

Ivan, născut în 1967, este locotenent în rezervă și locuiește la Bender/Tighina. A luptat în batalionul lui Iuri Kostenko. De ani buni, Ivan administrează un portal: adună și înmagazinează tot ce ține de războiul de la Nistru. Regretabil, dar inserează numai materiale și documente rusești. El este ferm convins:

”În sursele moldovenești nu are rost să cauți adevărul despre evenimentele din 1992; în cărțile autorilor moldoveni faptele sunt ajustate conform concepției românilor”.

Totuși, zic eu, listele publicate de părțile beligerante sunt veridice, fără îndoială. E vorba de internaționaliști și naționaliști căzuți în lupte, sau dispăruți fără urmă. Au murit fiecare pentru adevărul lor și astăzi sunt dați uitării și de EI și de NOI, în aceeași măsură.

Vlad este născut în 1959, la Dubăsari. Pictor, arhitect, scriitor. Participant la război de partea Republicii Moldova. Autorul unei cărți bine documentate despre ”conflictul de la Nistru”. Citez din lucrarea sa:

”Tatăl meu este născut în Lunga/Dubăsari. A învățat, după spusele sale, două clase la români și altele două la ruși; mie, însă, îmi este refuzată cetățenia română, deși am luptat pentru integritatea Republicii Moldova. În schimb altora, care au luptat contra Chișinăului, dar fiind născuți în Basarabia, adică în fosta Românie regală, li se acordă cetățenia. Și mulți dinte ei au obținut-o deja. Nu este și acesta un paradox? La ce bun am mai luptat între noi, și care români vroiau să ne ocupe!?”

Voluntarii românului Vlad Grecu din Lunga/Dubăsari pe frontul de la Nistru, 1992.

Așadar, în 1992 s-a încheiat ocupația ”pacificatoare” a raioanelor de est ale Republicii Moldova. Dintr-o dată, în mass-media Rusiei s-a observat un fel de reflux. S-a ajuns, chipurile, până la o recunoaștere tacită, că acțiunile guvernului de la Chișinău au fost legitime. În calitate de inculpați erau numite unele persoane de gradul doi și trei. Dar nu au mai reușit să ajungă la cele de rangul întâi de la Tiraspol. Acestea deveniseră deja prea independente, ca să mai țină cont de ”ideologii” de la Moscova. Jurnaliștii, care încercau să abordeze această temă, primeau telefoane de la niște ”persoane necunoscute”. Cu toate acestea, în presa de la Moscova au început să apară și ”semi-adevăruri” despre Republica Moldova și războiul de la Nistru.

Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice s-au modificat și prioritățile psihoagresiunii mediatice. EI au inventat ”fascismul român”. Presa comuniștilor de la Chișinău vehicula ”pericolul războiului civil” și ”agresiunea României”. Cetățenii Republicii Moldova au fost împărțiți în ”patrioți/stataliști” și ”dușmani/unioniști”. În campaniile electorale, propagandiștii comuniștilor, într-un mod primitiv, le băgau mințile în cap alogenilor: ”Rusofoni! Votați comuniștii că de nu, opoziția vă unește mâine cu România!”

Polițiștii Republicii Moldova, veterani ai războiului de la Nistru, 1992

Nu le vorbeau alegătorilor despre încălcarea legilor și corupția generalizată, despre salariile și pensiile mici, despre prețurile în continuă creștere. Unica problemă erau românii, care, din clipă în clipă, ar fi trecut Prutul, ca să facă ordine cu нагайка (cravașa). Deși aceasta nu a fost niciodată ”unealta de muncă” a jandarmilor români, ci a cazacilor, pe care se ținea Imperiul țarist. Astfel, EI încearcă să pună pe seama românilor basarabeni pogromurile din Chișinău, organizate de sutele negre pravoslavnice. Acum românofobia a devenit arma principală a comuniștilor și socialiștilor, conduși de Voronin și Dodon.

În 2009, Serghei Felixovici Cerneahovski, unul dintre fondatorii și ideologii ”Clubului Izborsk”, înfiera cu mânie bolșevică oamenii lui Voronin:

”Moldova și-a făcut-o cu mâna ei… În aprilie, comuniștii au fost prea moi. Nu erau pregătiți. Sau nu au vrut să răspundă cu rafale de mitralieră. Cu șrapnele, cu aruncătoare de foc… Ar fi trebuit ca huliganica plasmă cu pașapoarte românești să se zvârcolească în piață, să alunece în sângele propriu, înecată de spaimă și disperare…” (www.apn.ru, 2009-08-04).

Au trecut anii… După alegerile din 29 iulie 2009, EI au presimțit că pierd monopolul puterii. Brusc, s-a declanșat reflexul condiționat. Exact ca în august 1989, când a fost adoptată legislația lingvistică, au decis să tensioneze situația în teren. De data aceasta nu la Tiraspol, ci la Comrat și la Bălți. Apăreau inscripții ”Bălți – oraș rusesc!”, ”RUS&MD – frați slavi!”, ”Moarte jidanilor!” ”Pentru Sfânta Rusie!” După pictarea pereților cu asemenea chestii climatul interetnic s-a înrăutățit, lupta politică s-a agravat, s-au înregistrat ciocniri.

De evenimentele din aprilie 2009 comuniștii acuzau România, iar creștin-democrații, partenerii lor la guvernare, acuzau Rusia. În următoarea campanie electorală, comuniștii au mizat pe ”problema națională”; pretindeau că ar fi unicii apărători ai minorităților naționale. Tot comuniștii și socialiștii cereau ca partidele, care colaborează cu România, să fie eliminate din cursa electorală, iar liderii acestora internați și judecați. Cineva din exterior îi consiliase pe comuniști să-și facă o campanie electorală în stilul – ”Aici e Stalingradul tău!”. Interesant, cu ce lozinci vor veni socialiștii lui Dodon la alegerile din 2018?

Cunoaștem prea bine optica gâştelor de la ferma colhozului nostru, natal şi moldovenesc, despre războiul de la Nistru. Cât despre gâştele de la fermele colhozului rusesc şi cel ucrainean… Acestea, cu diverse ocazii, declanşează câte o campanie de denigrare a celor două state româneşti. Neverosimil, dar unii autori tratează subiecte legate de România, ca şi cum Războiul a doilea Mondial abia s-a terminat. Iar la Bucureşti ar fi în plină desfăşurare procesele organizate de către ”eliberatori sovietici” și executarea eroilor români, care au luptat contra invaziei Imperiului bolșevic.

La 26 decembrie 2010, Tiraspolul insinua:

„Fostul ministru al culturii în guvernul Druc a ţinut o cuvântare nazistă de o jumătate de oră la un mare miting din Chişinău… Ion Ungureanu a îndeplinit funcţia de ministru sub comanda ex – premierului Druc, unul din responsabilii pentru declanşarea conflictului armat de la Nistru, care locuieşte acum în România”.

De ce nu au scris corect: „Ion Ungureanu, fostul ministru al culturii în guvernele Pascari, Druc şi Sangheli”? Fiindcă așa, minciuna nu ar avea nici un efect. Pentru manipulare e mai bun adevărul sincopat. Lăsăm numai elementul sugestiv: „fost ministru al culturii în guvernul condus de Mircea Druc, care locuieşte în România”. Aşa merge! Oricine ar fi ministru al culturii, dar dacă a făcut parte din guvernul celui care a pornit războiul în Transnistria, iar acum locuieşte în România, nu poate să ţină decât discursuri naziste.

Campion al dezinformării și manipulării rămâne «Информационное Агентство Regnum», o continuatoare demnă a ”cauzei Lukianov-Blohin”. Portalul www.regnun.ru a fost fondat în 2002. Agenţia Regnum are pui pe tot cuprinsul defunctei Uniuni Sovietice: portalul „Imperiu”, agenţia de informaţii „Rex” și altele de genul acesta. Toţi împreună reprezintă un nucleu dur, semi ocult, de brokeri ai puterii imperiale. Aceştia nu-şi imaginează viitorul Rusiei decât ca Imperiu. Fie ţarist, fie sovietic, fie liberal sau religios-pravoslavnic, nu importă, imperiu să fie…

Unul dintre principalii membri fondatori este Modest Alekseevici Kolerov. Până în 2013, a îndeplinit funcţia de redactor-şef. Din mai 2013 este redactor-şef al Agenţiei de informaţii „Rex”. Kolerov a fost consilierul generalului Aleksandr Lebed. În 2005-2007, a deţinut funcţia de şef al Direcţiei preşedintelui Rusiei pentru relaţii interregionale şi culturale. În septembrie 2012, preşedintele autoproclamatei republici nistrene Evghenii Şevciuk l-a decorat pe Kolerov cu ordinul „Дружба”. Ca stil şi temperament, aminteşte, în multe privinţe, de Dmitri Rogozin. Din august 2012, Kolerov este declarat persona non grata de către Letonia, având în vedere „pericolul pentru integritatea teritorială şi securitatea economică”. Până la acea dată lui Kolerov i-a fost interzis accesul pe teritoriul Lituaniei, Estoniei şi Georgiei.

De la înfiinţare şi până astăzi, Regnum nu a publicat decât ştiri negative şi analize tendenţioase despre România. Agenţia continuă diversiunea, inspirată de Kremlin în ajunul colapsului Uniunii Sovietice. O stratagemă de susţinere a separatiştilor de la Tiraspol şi Comrat, coordonată de Anatolii Lukianov, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. Omul de legătură cu separatiştii şi conducerea Districtului militar Odessa era Iurii Blohin, deputat în Sovietul Suprem al URSS din partea RSSM. Mai exact, din partea complexului militaro-industrial sovietic. Din ofensiva mediatică a lui Kolerov, cititorii urmează să reţină: forţele de orientare pro-română de la Chişinău au declanşat războiul din Transnistria şi Găgăuzia; unioniştii, şi nu altcineva, au dezmembrat RSSM, punând bazele tuturor dificultăţilor ei actuale.

Jurnaliștii acestei agenții nu pierd ocazia de a-l înfiera pe ”Mircea Druc, ex prim-ministrul Moldovei – iniţiatorul campaniei găgăuze şi unionist fanatic”. Din an în an, din lună în lună, intercalează în textele lor de știri o notă:

”În octombrie 1990, ca reacție la cursul autorităților RSS Moldova de unire cu România, autodeterminata Republică Găgăuză a anunțat începerea alegerilor Sovietului Suprem al Găgăuziei. Aceasta a servit drept pretext pentru a trimite în Găgăuzia coloane de mașini cu activiști ai Frontului Popular din Moldova și voluntari din România, însoțiți de detașamentele de miliție, cu scopul de a împiedica alegerile și a reprima mișcarea găgăuză pentru independență națională. Campania anti-Găgăuzia a fost condusă de prim-ministrul Mircea Druc. Acțiunea a provocat victime printre populația Găgăuziei. Escaladarea conflictului a putut fi evitată datorită intervenției unor unități ale forțelor armate ale URSS”.

Această notă, repetată la infinit, ar putea servi drept mostră de minciună mass media pentru studenții facultăților de ziaristică și viitorii profesioniști în PSYOP. Agenția întrece orice măsură. Crede că toată lumea este analfabetă. De unde a apărut ”mișcarea găgăuză pentru independența națională”, care a și proclamat ”Republica Găgăuză”, nerecunoscută niciodată de nimeni? Și, la drept vorbind, față de cine se doreau ”independenți” cei circa 130.000 de găgăuzi? Față de URSS? Astăzi, în unele țări europene există mai mulți români basarabeni decât găgăuzi în Republica Moldova și Ucraina. Nu cred că vor începe și ei o ”luptă pentru autonomie sau independență națională”.

De peste două decenii, agenția de informații rusă Regnum repetă aceeași minciună. Or, NOI, am evitat vărsarea de sânge nu datorită, ci în pofida „implicării unor structuri ale forţelor armate sovietice”. Nici voluntari din România nu au ajuns la Cimişlia şi Comrat. Nu am avut pierderi de vieţi omeneşti. Pentru cei ca mine, care au trăit evenimentele „nota explicativă” nu e decât o minciună mediatică.

Cine spune adevărul? Cum a fost posibil, ca în octombrie 90, la Comrat, conflictul să se aplaneze fără victime? Iar în noiembrie 90, la podul din Dubăsari, trei tineri şi-au pierdut viaţa. La întrebările jurnaliştilor răspundea Constantin Tauşangi, etnic găgăuz, deputat în Sovietul Suprem al RSSM:

„Două conflicte, unul la Comrat şi altul la Dubăsari. În primul caz, la Comrat, în fruntea celor două coloane, de ambele părţi, se aflau oameni, care nu voiau vărsare de sânge şi erau dispuşi să-şi sacrifice propriile vieţi, numai ca să le salveze pe ale celorlalţi. În cel de al doilea caz, la Nistru, situaţia era diametral opusă”.

Aceeaşi agenţie Regnum publică articolul „Genocidul găgăuzilor şi esenţa ideologiei unioniste a românilor”. Autorii Ivan Kirioglo (găgăuz) şi Oles Goncear (ucrainean), membri ai unei echipe, care, în 2007, au lansat la Odessa proiectul ”Moldova Mare”, cer imperativ: „să fie judecat pentru genocid călăul poporului găgăuz Mircea Druc„. În iunie 2010, istoricul Andrei Marciukov, un simpatizant al liderilor separatiști de la Tiraspol şi Comrat, explica:

„Chiar dacă luăm în consideraţie agresivitatea naţionalismului românesc, să vorbim despre genocid, nu e cazul. Totuşi, n-au existat, probabil, planuri de exterminare în masă a poporului găgăuz. Termenul „genocid” se cere abordat cu acurateţe”.

Ei bine, dacă pe cineva îl duce mintea să pună în discuție „genocidul găgăuzilor”, sunt dispus să intru în boxa acuzaţilor imediat. Să mă judece cel mai aspru tribunal din lume. Să limpezim odată apele! Între timp, grupulețe de găgăuzi continuă jocul de-a țara. Ilia Uzun, un deputat al Adunării Populare de la Comrat, în iunie 2014, însuflețit de evenimentele din estul Ucrainei, chema la arme. În cadrul unei întâlniri cu ambasadorii străini acreditați la Chișinău, deputatul a dat de înțeles, că în autonomia găgăuză ar putea izbucni un conflict și că locuitorii de acolo ar putea recurge și la utilizarea armelor. Mesajul lui Uzun a sunat ca un avertisment pentru autoritățile de la Chișinău:

„Ne vom întoarce în Moldova anilor 1990. Avem oameni tineri, care ştiu să ţină arma în mâini. Noi nu vrem asta, dar nu ne temem. Vom muri pe pământul nostru. Pentru că pământul nostru este ținutul Bugeacului, care ne-a fost dat de țarul Rusiei. Teritoriul Moldovei este până la Cimișlia”.

E greu, foarte greu, imposibil, să dai uitării anii 1989-1992, războiul ruso-român și suferințele oamenilor de pe ambele maluri ale Nistrului, atacul mediatic și psihoagresiunea. În colecțiile de ziare și fotografii, în filme și imprimări audio-video redescopăr atâtea fețe și voci cunoscute. Cazaci ruși/ucraineni și voluntari basarabeni în tranșee, polițiști și gardiști, prieteni și dușmani. Și mă cuprinde o tristețe iremediabilă…

Pe unde mai sunteți și câți ați mai rămas în viață, voi, bravi cavaleri ai cruciadei mediatice contra românilor!? Ce fac copii și nepoții voștri? Mai țineți minte ”faza latentă” și ”faza fierbinte” a războiului de la Nistru? Erați tare supărați pe NOI, că am trădat socialismul și Imperiul sovietic. Apropo, la voi, în Rusia, sunteți acum de partea ”roșilor”, ca atunci, în 90, sau ați trecut de partea ”albilor”? Cine sunt adevărații patrioți ai Rusiei: bolșevicii-internaționaliști sau alb-gardiștii naționaliști? Ce părere aveți de ”teroarea roșie” și ”teroarea albă?” Cine, credeți, că avea dreptate: Armata Roșie sau Armata Albă? Ce părere aveți de războaiele care au urmat și vor urma după al nostru, cel din 1992?

Mi-am amintit și de anii mei de studenție la Leningrad. Odată, un coleg rus (studiam împreună spaniola) mi-a recitat o strofă din poemul ”Granada” de Mihail Svetlov. Un poet revoluționar-troțkist, care dorea să învețe spaniola, să ajungă în Spania, ca să ”împartă pământ țăranilor”. Colegul meu a rostit apoi, ca pentru sine: ”Păcat, m-am născut prea târziu… Aș fi plecat în Spania, traducător, ca Plavskin și Stepanov, profesorii noștri”. N-am comentat, dar m-am gândit: ”Aș fi plecat și eu voluntar în Spania… Dar nimeream, probabil, în alte tranșee; de partea opusă, acolo unde era Ion Moța și Vasile Marin, căzuți în luptă lângă Madrid, ”pentru crucea lui Cristos și salvarea lumii latine de bolșevism”.

Eu am rămas la estimarea din 1990-1992: mass-media nu are cum să fie imparțială. Imposibil ca un eveniment să fie ”trăit” așa cum s-a produs în realitate după trecerea sa prin mai multe filtre. Primul – martorii direcți ai evenimentului, dacă au fost și martori. Apoi, obiectivul camerei, dacă a fost îndreptat exact. Urmează relatarea a ceea ce au înțeles primii reporteri sosiți la fața locului. Dacă au sosit, bineînțeles. Un rol aparte îl au studioul de montaj, laptopul sau dictafonul, telescriptorul sau satelitul, ”stilizarea” în biroul redactorilor, dacă se mai stilizează. În final, importă emoțiile cauzate de eveniment, celor care-l trăiesc și îl transmit. Indiferent de mijlocul de comunicare în masă, obiectivitatea informației depinde, în mare măsură, de biografia și cultura, religia și ideologia celor, care o prezintă publicului.

Așadar, vă înțeleg, nu se putea altfel… Așa a fost să fie. Atunci, voi, ca niște patrioți ai URSS, ați luptat pentru păstrarea Imperiului. Eu, însă, ca român basarabean/bucovinean, toată viața am luptat, cum am putut, și am sperat să-mi văd Patria reîntregită. De aceea nu mai sunt supărat pe ”lipsa de obiectivitate” a gâștelor de la ferma colhozului «Дружба народов». Și am rămas încadrat în unghiul migrator al gâștelor sălbatice, ghidat de legile Naturii. Rămânem fiecare cu propriul adevăr. Timpul să ne vindece rănile sufletești, căci Istoria, cu siguranță, ne va absolvi.

Citiți și:

1 thought on “Un sfert de veac de la războiul ruso-român de pe Nistru (III)

Spune-ți părerea