Călăreț al apocalipsei: Ion V. Emilian

La 14 decembrie 1976, Ion V. Emilian implinea varsta de 70 ani. Iata cum era prezentatin paginile prestigiosului ziar al exilului, Cuvantul Romanesc, de catre Alexandru Moraru:

„L-am intalnit in Romania ca avocat, ca deputat, ca prefect, scriitor, editor si luptator anticomunist. L-am intalnit pe frontul din rasarit ca ofiter si tata al soldatilor. Tot pe baricade l-am intalnit in exilca scriitor, publicist si tribun.” (1)

Emilian vazu pentru prima oara lumina zilei la 14 decembrie 1906 in capitala Olteniei, Craiova. (2)Bunicul dupa tata, Stefan Emilian, dascal de-al lui Avram Iancu venit cu generatialui Aron Pumnul la Iasi si bunica sa, Cornelia Emilian, au fost parintii sufletesti ai marelui poet M. Eminescu. Dupa mama, cobora dintr-o familie de razesi din sudul Moldovei, de langa Sovejala poalele muntilor Vrancei.(3) Liceul il face mai intai la Sf. Iosif in Bucuresti, iar apoi la liceul militar Manastirea Dealului. Datorita presiunilor din partea familiei, nu devine ofiter activ ci urmeaza facultatea de Drept devenind avocat.

A activat in cadrul Ligii Apararii National Crestine (L.A.N.C.) condusa de A.C. Cuza si a fost numit prefect de Neamt in timpul scurtei guvernari Goga-Cuza. Emilian a publicat numeroase articole in Porunca Vremii si alte periodice de dreapta. La un moment dat, pe fondul pregatirii prigoanei anti-legionare de catre regele Carol II si camarila sa, este chemat la Bucuresti unde Istrate Micescu, ministrul de externe, incearca sa-i incredinteze o misiune speciala, asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, seful Miscarii Legionare. „Dupa audienta de la ministrulde externe, avocatul Ion V. Emilian comunica totul lui C.Z. Codreanu si pleaca la Piatra Neamt.(4) Camarila carlista spera ca binecunoscuta rivalitate intre cuzisti si legionari sa foloseasca la gasirea unei unelte oarbe, insa Emilian era un om al onoarei si adept al ideii unui front comun de dreapta.

Voluntar pe frontul de est, Emilian participa la campania contra bolsevismului ca ofiter de rezerva in cadrul regimentului 2 Calarasi. „Figura-i devenise legendara, pe front ostasii-l poreclisera «piele de drac». Uneori il credeau mort sau disparut, dar aparea la timp in fata escadronului, bandajandu-si ranile.(5) Trecerea Prutului si eliberarea Basarabiei este urmata de traversarea Transnistriei si inclestari armate pe Nipru. Emilian ia parte la campania din Crimeea, iar in 1942 ajunge cu unitatea sa pana in punctul cel mai estic atins de trupele aliate romano-germane, la 50-60 kilometri de Astrahan. Aici salasuiau calmucii, o populatie budista net ostila comunismului, care-i primi pe romani cu bratele deschise.

Urmeaza retragerile suferite in urma Stalingradului si demobilizarea din martie 1943 care va dura pana la fatidicul 23 august 1944. Odata cu intoarcerea rusinoasa a armelor de partea barbarilor din rasarit si impotriva fostilor camarazi, Emilian este trimis pe frontul de vest impreuna cu ce mai ramasese din armata romana, sa slujeasca drept carne de tun Armatei Rosii in avansul sau spre inima Europei.

Aceasta rusine, Emilian a resimtit-o profund. In timpul asaltului sinucigas ordonat de comandamentul sovietic asupra cotei 672 de la Silicka Planina in Slovacia, la 17 ianuarie 1945, el, impreuna cu oamenii sai trece linia frontului si se preda nemtilor din divizia a 4-a alpina Gentiane. (6) Crezut mort in timpul atacului, este decorat „post-mortem” de catre sovietici cu medaliile Bogdan Chmielnitski si Victoria, dupa ce obtinuse Ordinul Mihai Viteazul si Crucea de Fier germana pentru eroism in luptele contra rusilor.

Emilian ajunge la Viena unde se formase un Guvern National Roman in exil sub presidentia lui Horia Sima si se pune la dispozitia acestui organism politic in speranta ca va putealupta din nou impotriva bolsevicilor, in cadrul Armatei Nationale ce era in curs de formare din elemente legionare si prizonieri romani de razboi. Sfarsitul razboiului il surprinde in Germania unde petrece cateva luni in lagarele de prizonieri aliate, intai la Altheim, apoi la Ebensee si altelocuri.

Am fost intr-adevar ucis la 17 ianuarie 1945. De atunci nu mai sunt decat o umbra dince-am fost si duc din umbra razboiul secret si perfid al umbrelor”. (7) Inceputurile razboiului rece il conduc pe Emilian spre o colaborare ceruta de serviciile secrete americane, in special C.I.C. (Counter Intelligence Corps). Avand o reputatie de anticomunist convins si dispunand de numeroase contacte printre refugiati, legaturi clandestine cu tara intr-o vreme cand frontierele nu earu inca impermeabile, si un deosebit talent oratoric, Emilian se integreaza in lupta clandestina de culegere a informatiilor din tara ocupata de rusi, de mentinerea unei atitudini anti-bolsevice in cadrul firavelor organizatii de pribegi romani ce se infiripau.

Succesul sau in aceasta activitate demna de filmele cu James Bond enerveaza intr-atat pe sovietici, incat se incearca de mai multe ori asasinarea sau rapirea sa. In octombrie 1949 N.K.V.D.-ul incearca otravirea lui Emilian prin intermediul unui anume doctor Wolf. (8) Cateva luni mai tarziu, in ianuarie 1950, este cat pe aci sa fie rapit in plina zi, de pe strada unui orasel din zona de ocupatie franceza. O alta tentativa de rapire esueaza in 1956. De altfel, ramane in atentia Securitatii de la Bucuresti pana la moartea sa in 1985. Un document informativ al DIE, datat 1 august 1968, relateaza ca Emilian „…publica materiale impotriva ideologiei comuniste… ia atitudine impotriva cetatenilor care vin in contact cu reprezentantele noastre diplomatice sau viziteaza R.S. Romania, sprijina in coloanele ziarului actiunile legionarilor simisti, se pronunta impotriva agitatiilor iredentiste ale refugiatilor maghiari, impotriva dislocarilor de populatie din Basarabia si Bucovina de Nord…(9). Neputandu-se razbuna direct pe el, regimul comunist executa pe Marcel Emilian, fratele sau, la 13 decembrie 1949, iar in 1962 o masina neagra a Securitatii loveste intentionat si mortal pe mama sa, in varsta de 86 de ani. Vecinilor, martori la aceasta scena, nu le-a venit sa creada, insa vorba lui Emilian, „cand e vorba de ei (comunisti) totul e posibil.(10)

Incepand cu octombrie 1953 Ion Emilian publica ziarul Stindardul, din care au aparut 154 de numere pana la moartea sa. Acest periodic a trezit un mare interes si o profunda apreciere in cadrul emigratiei romanesti, a Exilului. Avand colaborator permanent pe profesorul Eugen Lozovan din Danemarca (1929-1997), specialist in limbi romanice si un infocat patriot de o vastacultura, Stindardul a beneficiat si de numeroase alte semnaturi cunoscute in exil , precum Victor Buescu, generalul Platon Chirnoaga, capitanul Constantin Stoicanescu, Ion Pantazi, Dumitru Amzar, O.I. Mirea, si multi alti intelectuali, fosti soldati si ofiteri romani refugiati in strainatate. Emilian marturiseste cum „Ideea unui ziar de lupta, cand lupta se terminase in infrangere sitradare, cand armele erau sfaramate, cand vechile idealuri erau terfelite cu sens intors, cand mormintele camarazilor erau profanate de-a latul Europei de biruitori beti fara masura de victoriacare trebuia sa fie amara – ca toate victoriile – ideea acestui ziar a incoltit la Innsbruck in minteaunui om aparent invins. Abea se ridicase din genunchi, dar era halucinat de paradisul pierdut aunei patrii condamnate la robie pentru cine stie cate zeci de ani. Purta sub pleoape figurile camarazilor pe care ii comandase pana in stepa calmuca si in Caucaz. Oastea umbrelor defila infiecare noapte in cosmarele sale, purtatoare al reprosului tacut, mai apasator decat protestul rostitcu vorbe vehemente. Atunci a hotarat supravietuitorul fara mijloace, gol ca dreptul Iov, inconjurat de un univers ostil sa comita un gest «dement» : ridicarea din noroi a stindardului cazut….. Din capul locului mica echipa si-a fixat drept stea polara romanismul integral si unic, reabilitarea mortilor profanati si, pe cat era posibil, trasarea unui orizont de speranta.(11)

Temele abordate de ziar de-a lungul celor 32 de ani de aparitie au fost dintre cele mai variate, concentrandu-se totusi asupra luptei Romaniei impotriva dusmanului de la rasarit. Titlurile multor articole sunt revelatoare in acest sens: „Ce-am cautat dincolo de Nistru”, „Sensul luptei noastre”, „Cele mai vechi regimente romanesti”, „Armata romana la Stalingrad”,„Republica Populara o imensa puscarie”, „Pentru o versiune romaneasca a campaniei din Rusia”,„ Fortele noastre aeriene”, „Contributii la istoria sfantului nostru rasboi”, etc. Ilustrat bogat cu poze rare de arhiva, Stindardul a fost un monument dedicat eroilor cazuti in lupta cu balaurul rosu. Atat de multe informatii detinea Emilian ca a reusit sa publice si o lista detaliata de „ofiteri si subofiteri morti pentru Patrie incepand la 21 iunie 1941, ora 23:50(12) pe parcursul maimultor numere de ziar.

Anul 1974 marcheaza aparitia cartii sale de amintiri, „Les Cavaliers de l’Apocalypse”(Calaretii Apocalipsei) la editura Pensee Moderne din Paris. Scrisa in colaborare cu Jean Marcilly datorita faptului ca Emilian nu se simtea destul de stapan pe limba franceza , cartea ramane o capodopera in categoria memorialisticii de razboi si un imn dedicat Romaniei luptatoare dinainte de 1944. La douazeci si unul de ani de la caderea regimului comunist in Romania, este inca netradusa in limba romana, uitata si ingropata in tacere.

Chiar de la bun inceput „Les Cavaliers de l’Apocalypse a fost supusa unor incercari desuprimare. Jean Marcilly povesteste cum , dupa indelungi cautari a unei edituri dispusa sa publice o asemenea carte incorect politica, necunoscuti au incercat sa fure manuscrisul dinmasina sa si nereusind, au umblat la frane cauzand un accident care n-a lipsit cu mult sa-i fiefatal. (13) In 1977 apare si o editie in limba germana, „Der Phantastiche Ritt” la editura K.W.Schutz KG din Preussisch Oldendorf. Cartea a avut un mare rasunet, nu numai in cadrul exilului romanesc, ci si in randurile germanilor originari din tara care au luptat pe frontul de est. O mostra din sentimentele trezite de lectura acestei lucrari poate fi spicuita din numeroasele scrisori primite de Emilian la redactia Stindardului. Un roman din Germania scria „…am cumparat cartea Dvs…am plans mult citind-o. Aceasta carte este epopeea ostasului roman care s-a jertfit pentru ca neamul nostru sa poata dainui..”. Un general portughez ajuns in posesia editiei franceze multumea „pentru cartea care mi-a adus-o fiul meu… am tresarit de interes si de emotie cand amcitit-o dintr-o suflare pentru a o relua pe urma de la inceput..” Sute de scrisori asemanatoare soseau anual la redactia ziarului laudand publicatia, cartea sau amandoua. (14)

In afara ziarului, Emilian s-a afirmat timp de patru decenii „ca una din personalitatile defrunte ale exilului romanesc… nelipsit de la orice manifestare culturala sau patriotica. Societatea Academica Romana din Freiburg a avut in Emilian un membru de valoare..(15) Deasemenea a intretinut relatii si cu foste personalitati marcante din armata germana, corespondenta cu ei scotand in evidenta camaraderia de arme existenta in timpul razboiului. La 23 noiembrie 1956 generalul Jaenecke isi amintea, intr-o scrisoare care incepea cu „Iubite camarad”, de acele „vremuri trecute si dragi, cand fiecare dintre noi ne bucuram sa fim alaturi de soldati cinstiti, viteji si patrunsi de simtul onoarei!…(16). Feldmaresalul von Manstein, la randul sau, scria lui Emilian la 26 martie 1970: „..Imi amintesc cu recunostiinta de vitejia si de faptele de arme ale Detasamentului Korne in actiunea de recucerire a Peninsulei Kerci in primavara anului 1942, precum si de toti camarazii romani care au luptat alaturi de noi…(17)

Dupa o viata dedicata patriei si neamului romanesc, Ion Valeriu Emilian trece la cele vesnice la 6 iulie 1985. Inmormantarea sa la cimitirul din Furstenfeldbruck a dovedit inca odata pretuirea de care se bucura in randul exilatilor romani si a multor etnici germani. Peste 200 de persoane l-au condus pe ultimul drum, aducandu-i un ultim omagiu. (18) Timp de 45 de ani, cand efortul militar roman pe frontul de rasarit era condamnat in tara de un regim antinational si anticrestin, a purtat singur pe umerii sai, asemenea unui Atlas, raspunderea pentru neuitarea faptelor vitejesti din perioada 1941 – 1944. La final merita sa inchinam un gand pios celui care a fost Ion Valeriu Emilian recitind prima strofa a versurile dedicate lui de catre poetul Ovidiu Vuia in acelasi exil pe care l-au impartit amandoi:

Ideal Ucis

Vai, toate visele ce ne-au mintit, azi iar ne mint.

La portile’ntunericului atarnat de-un snur,

Sta duhul rasucit, un luger fin de hiacint,

Al insului crescut in idealul vesnic, pur.

……………………………………………………….(19)

Radu GREUCEANU

____________________________________

(1) Alexandru S. Moraru „Dr. Ion Valeriu Emilian Septaugenar” in Cuvantul Romanesc, nr. 11, martie 1977, p. 16, Hamilton, Canada.

(2) Liviu Valenas „Soldat al Maresalului Ion Antonescu: Convorbiri cu Ion Pantazi”, ed.Vremea, Bucuresti, 2001, p.109.

(3) Ovidiu Vuia „Ion V. Emilian” in Buletinul Casa Romana, anul 8, nr. 4, dec. 1985, p. 61, California, S.U.A.

(4) Serban Milcoveanu „Pentru ce a fost asasinat Corneliu Zelea Codreanu” vol.1, f. Ed.,Bucuresti, 2007, p.190. A se vedea si mentiunea facuta de Mircea Dimitriu in Liviu Valenas „Convorbiri cu Mircea Dimitriu: Miscarea Legionara intre adevar simistificare”, ed. Marineasa, Timisoara, 2000, p.43.

(5) Nicolae Seitan „Ion V. Emilian” in Vatra, nr. 172, mai-august 1985, Freiburg, Germania, p. 20.

(6) Ion V. Emilian „Les Cavaliers de l’Apocalypse”, ed. Pensee Moderne, Paris, 1974, p.390.

(7) Ibid. p.21.

(8) Ibid. p.430.

(9) Liviu Valenas „Convorbiri cu Mircea Dimitriu…”, p.247.

(10) Ion V. Emilian „Les Cavaliers….”, p.435

(11) Stindardul, nr. 138, oct. 1978, Germania, p.1. „Primii 25 de ani ai Stindardului” – editorial.

(12) Stindardul, nr. 62/63, iunie-iulie 1962, p. 1

(13) Jean Marcilly „Pourquoi je me suis battu pour Les Cavaliers de l’Apocalypse” in Stindardul, nr. 127/128, februarie-iunie 1974, p. 3.

(14) Stindardul, nr. 140, octombrie 1979, p. 3.

(15) Constantin Sporea „Ion V. Emilian” in Revista Scriitorilor Romani, nr. 22, 1985,Munchen, p. 190-191.

(16) Stindardul, nr. 30/31, martie-aprilie 1957, p.3.

(17) Stindardul, nr. 110, aprilie-iunie 1970, p. 2.

(18) Ion Pantazi „Am trecut prin iad” vol.2, ed. Stindardul Romanilor, Germania, 1989, p.207.

(19) Ovidiu Vuia „Cumintenia cerului sau Din singuratatile lui Anaxandros” (poezii), ed.Coresi, Elvetia, 1987, p.58.

1 thought on “Călăreț al apocalipsei: Ion V. Emilian

  1. Ce-ar fi dacă editura ROST ar publica versiunea românească a Cavalerilor Apocalipsei care, dacă nu mă înșel, poartă titlul ORDON: TRECEȚI PRUTUL — traducere datorată unuia dintre ultimii colaboratori ai autorului, decedat în 1985.
    Cine mai știe astăzi ca STALIN a acordat două ordine POBEDA (decorația sovietică supremă).Unul dintre aceste ordine a fost acordat regelui Mihai. Celălalt căpitanului-erou mort, ION V. EMILIAN, care însă nu a muirit cu adevărat decât 40 de ani mai târziu.
    Total necunoscută generației actuale de Români, pagina aceasta ar merita, probabil, să fie deschisă. Ce spune despre asta editura Rost?

Spune-ți părerea