Învierea Domnului în poezia clasică românească

Învierea Domnului este cea mai importantă sărbătoare din tot calendarul creştin. Înainte de Învierea Sa, Domnul mai înviase din morţi pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Nain şi pe Lazăr. Acum, însă, este vorba de Învierea Celui ce-a spus despre Sine: „Eu sînt învierea şi viaţa. Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va trăi” (Ioan 11, 25), făcîndu-Se chezăşia învierii noastre, după cum mărturiseşte Sf. Apostol Pavel, „Căci dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Corinteni 15, 14). Dacă Părinţii Bisericii şi teologii ei au dedicat pagini nenumărate acestui măreţ praznic, poeţii nu puteau rămîne mai prejos, şi cu atît mai puţin poeţii români.

Luceafărul poeziei româneşti, MIHAI EMINESCU, prezintă în poezia „Înviere” viziunea cosmică a nespusei bucurii pascale: „Un clopot lung de glasuri vui de bucurie,/ Colo-n altar se uită şi preoţi, şi popor/ Cum din mormînt răsare Christos biruitor,/ Iar inimile toate s-unesc în armonie./ Cîntări şi laude-nălţăm/ Noi, Ţie, Unuia./ Primindu-L cu psalmi şi ramuri,/ Plecaţi-vă neamuri,/ cîntînd Aleluia./ Christos a înviat din morţi/ Cu cetele sfinte/ Cu moartea spre moarte călcînd-o,/ Lumina ducînd-o/ Celor din morminte”.

GEORGE COȘBUC, în poezia „La Paşti” dă glas exploziei de bucurie şi speranţă pentru primăvara Învierii: „Prin pomi e ciripit şi cînt,/ Văzduhu-i plin de-un roşu soare/ şi salciile-n albă floare/ – E pace-n cer şi pe pămînt./ Răsuflul cald al primăverii/ Adus-a zilele-nvierii.// Şi cît e de frumos în sat!/ Creştinii vin tăcuţi din vale/ Şi doi de se-ntîlnesc în cale,/ Îşi zic: Hristos a înviat./ Şi rîde-atîta sărbătoare/ Din chipul lor cel ars de soare”.

ALEXANDRU VLAHUȚĂ îi surprinde pe stăpînii lumii înspăimîntaţi, în poezia sa „Hristos a înviat”: „S-au cutremurat stăpînii lumii/ La glasul blîndului Profet/ Şi-un dúşman au văzut în Fiul/ Dulgherului din Nazaret…/ El n-a venit să răzvrătească,/ Nu vrea pieirea nimănui;/ Desculţ pe jos colindă lumea/ Şi mulţi hulesc în urma lui!, arătînd că El orbilor le dă lumină/ Şi muţilor le dă cuvînt,/ Pe cei infirmi îi întăreşte,/ Pe morţi îi scoală din mormînt”. Poezia se încheie cu un îndemn: „Voi toţi ce-aţi plîns în întuneric/ Şi nimeni nu v-a mîngîiat,/ Din lunga voastră-ngenunchere/ Sculaţi… Hristos a înviat!”.

Mobilizatoare este şi poezia „Christos a înviat” de VASILE ALECSANDRI, în care se afirmă: „Christos, zeul credinţei, ieşit-a din mormînt/ Şi-a Sa înviere/ Ne-arată că nu piere/ Dragostea, credinţa şi adevărul sfînt./ Christos e viu! Ca Dînsul, o, voi ce suferiţi/ În lanţuri de robie/ Curînd la viaţa vie/ Din umbra trist-a morţii veţi fi cu toţi ieşiţi!”.

OCTAVIAN GOGA, în poezia „E sărbătoare”, face o paralelă între Învierea Domnului şi cea a obiditului neam românesc: „E sărbătoare pe cîmpie, şi-n suflete e sărbătoare,/ Învie firele de iarbă sub ploaia razelor de soare./ Sînt Paştile cele frumoase şi-n fire zvonul lor străbate,/ Clopotniţa-şi îndoaie trudnic încheieturile uscate…// Voi toţi ce suferiţi şi plîngeţi sub larga-ntindere albastră/ Veniţi, veniţi, căci va să vie curînd împărăţia voastră…/ Voi, cei cu fruntea de sudoare, cu genele de lacrimi ude,/ Eu cerului vă strig durerea şi Dumnezeu din cer aude!// Aduc lumina care sparge şi sfarmă capişti de păcate,/ Zăvoarele mucegăite din temniţe întunecate!/ Eu celor orbi dezleg azi taina înfricoşată de-a vedea/ şi prăznuiesc, că-n a lor suflet învie învierea mea”.

În poezia „Noaptea Învierii”, poetul-teolog NICHIFOR CRAINIC prezintă minunea cu tîlharul care, venit cu toporul, să fure şi să ucidă, cade-n genunchi cerînd iertare în faţa icoanei la care o bătrînă infirmă se roagă şi cîntă „Hristos a înviat”: „E noaptea-nvierii. Tresaltă făptura/ Tămîie e-n codrii şi smirnă-n grădini,/ Spre mare iubire se-nalţă natura,/ Cu ierburi şi arbori schimbaţi în lumini…// Ce caldă blîndeţe, ce miere cerească/ E-n glasul bătrînei că omu-a-mpietrit,/ Se năruie braţul ce vru să lovească,/ Toporul îi cade cu zgomot ignit…// Zdrobit îngenunche şi cere «Iertare,/ Iertare, iertare», cu glas sugrumat,/ Bătrîna-l priveşte cu-adîncă mirare,/ Iar glasul ei cîntă «Christos a-nviat!»”.

Alt mare poet interbelic, RADU GYR, în poezia „Săptămîna Patimilor”, afirmă: „Dă-ne iubirea Ta,! Dă-ne puterea/ Din clipa încleştării-nsîngerate/ Să ne primim şi cuiele, şi fierea/ Ca Tine-n marea Ta singurătate”. Tot el, în poezia „Iisus în celulă”, are într-o noapte viziunea intrării Mîntuitorului în celula unde fusese întemniţat de comunişti: „Azi-noapte Iisus mi-a intrat în celulă./ O, ce trist şi ce-nalt părea Christ!/ Luna venea după El în celulă/ Şi-l făcea mai înalt şi mai trist… / S-a asezat lîngă mine pe rogojină:/ Pune-mi pe răni mîna ta!/ Pe glezne avea urme de cuie şi de rugină,/ Parcă purtase lanţuri cîndva…/ Unde eşti, Doamne? – am urlat la zăbrele./ Din lună venea fum de căţui…/ M-am pipăit… şi pe mîinile mele/ Am găsit urmele cuielor Lui”.

V. VOICULESCU, în poezia „Pe cruce”, arată durerea Sfintei Fecioare, a ucenicilor şi a naturii pentru crucificarea Domnului: „Iisus murea pe cruce, sub arşiţa grozavă,/ Pălea curata-i frunte ce-o sîngerase spinii,/ Pe stîncile Golgotei tot cerul Palestinii/ Părea că varsă lavă.// Şi chiar în clipa morţii huliră cărturarii,/ Cu fierea oţeţită îl adăpau străjerii./ Rîdea în hohot gloata de spasmele durerii/ Şi-L ocărau tîlharii …// Zdrobită, la picioare-i zăcea plîngînd Maria/ Şi-adînc zbugnea durerea din inima-i de mamă./ Alături Magdalena, în lunga ei maramă/ Ţipa văzînd urgia”.

Preotul basarabean ALEXEI MATEEVICI apoteozează lumina Sfintei Învieri în poezia „Hristos a înviat”: „Lumini lucesc la gura mormîntului deschis/ Întunecimea piere o clipă-n toată firea…/ Hristos învie!… Paznici, să fie vouă vis?/ Lumina vă orbeşte, v-a înlemnit uimirea./ Lumina din lumina cerescului cuprins/ Luceşte-acum pe chipu-I. Îl nalţă biruinţa./ Şi, lepădînd pămîntul, îl lasă foc nestins/ Pe calea mîntuirii; nădejdea şi credinţa./ Cu moartea Sa pe cruce, murind nevinovat,/ Ne-a dat El nouă pilda a marei jertfi de Sine./ Cu moartea Sa pre moarte călcînd a înviat/ Spre învierea vieţii în faptele de bine”.

C. Z. BUZDUGAN, în poezia „Clopote de Paşti”, redă dialogul clopotelor în sfînta zi a Învierii: „De departe,-n lungi ecouri, mii de sunete de clopot/ Îşi amestec-armonia în acest feeric ropot./ Primăvara lung răsună prin văzduhuri, cadenţat,/ Iar ecoul blînd răspunde: «Adevărat a înviat!»./ Şi cînd templele sfinţite deschid vechile lor porţi/ E-ntr-un gînd întreg pămîntul: A-nviat Christos din morţi”.

DUILIU ZAMFIRESCU, în poezia „Ghetsimani”, imaginează rugăciunea Mîntuitorului adresată cerescului Tată: „Părinte, tu ce toate cele/ Le duci pe dreapta lor cărare,/ Ce cîrmuieşti prin haos stele,/ Talazuri pe pustiu de mare…// Părinte, Tu, ce-ai pus în mine/ Senin din sfînta Ta fiinţă,/ Măreşte-mi sufletul spre bine,/ Puterile spre suferinţă.// Şi cade pe genunchi. Eteric/ Sclipeşte luna peste dealuri,/ Lăsîndu-I chipu-n întuneric,/ Iar gîndul sus, în idealuri”.

VASILE MILITARU, în poezia „Hristos a înviat!”, explică necesitatea îndepărtării zgurei păcatului prin spovedanie, pentru apropierea de Cel Înviat: „Simţi tu topită-n suflet vechea ură,/ Mai vrei pierzania celui plin de har?/ Ţi-ai pus zăvor pe bîrfitoarea gură?/ Iubirea pentru semeni o simţi jar?// O, dac-aceste legi, de-a pururi sfinte,/ În aur, măcar azi, te-au îmbrăcat,/ Cu Serafimii-n suflet, imn fierbinte/ Ai drept să cînţi: «Hristos a înviat!»”.

Spaţiul nu ne permite decît să-i amintim şi pe alţi poeţi români care au imortalizat în versuri minunea Învierii: Dimitrie Bolintineanu, Panait Cerna, Maria Cunţan, Tudor Arghezi, Ion Pillat, Mihai Codreanu, Paul Sterian, Teodosia (Zorica) Lațcu, Pan M. Vizirescu, Ioan Alexandru etc.

HRISTOS A ÎNVIAT!

Pr. Dr. Cezar VASILIU

The following two tabs change content below.
Rost Online

Rost Online

Rost Online

Ultimele articole de Rost Online (toate)

Spune-ți părerea