Ortodoxia românească și rezistența anticomunistă (I)

Ideea fericită a culegerii intitulate „Sfinții închisorilor în «Lumea Credinței»” (2014) a avut-o prietenul Răzvan Bucuroiu, întemeietorul şi directorul revistei „Lumea Credinţei” (iniţial: „Credinţa ilustrată”) şi al editurii omonime. Am primit cu bucurie să mă ocup de alcătuirea şi îngrijirea ei, atît pentru că am simţit-o ca foarte necesară pe fondul discuţiilor din ultimii ani cu privire la neomartirii români ai secolului 20 (unii chiar propuşi spre canonizare), majoritatea trecuţi prin închisorile sau lagărele de muncă ale epocii staliniste şi prin rezistenţa armată anticomunistă din munţi, cît şi pentru că ea se înscrie pe linia preocupărilor mele mai vechi şi constante de gestionare cuviincioasă a uriaşului capital de suferinţă şi jertfă pe care stă istoria noastră recentă (cunoscută încă prea puţin de publicul mai larg, sau prezentată într-o lumină falsă, din considerente ideologice mai vechi sau mai noi). S-ar cuveni să răspundem cu toţii, într-o măsură mai mare, datoriei morale faţă de cei care, prin suferinţa şi jertfa lor, au răscumpărat vremurile după puteri şi ne-au lăsat un temei adeseori exemplar de demnitate creştină şi naţională.

Prejudecăţi şi mistificări curente

Un gen imund de propagandă antiortodoxă (şi pînă la urmă – cu sau fără voie – antinaţională), din România sau din afara ei, a reuşit să acrediteze în multe conştiinţe superficiale sau neavizate, mai ales după 1989, ideea fixă că Biserica Ortodoxă Română ar fi fost, prin aproape toţi slujitorii şi diriguitorii ei, o simplă unealtă obedientă şi chiar monstruoasă a regimului comunist, faţă de care n-ar fi schiţat nici o opoziţie semnificativă, în timp ce alte confesiuni creştine, în frunte cu romano-catolicii şi greco-catolicii, ar fi rezistat eroic vremurilor, umplînd închisorile şi dînd cohorte de martiri.

M-a pus pe gînduri, bunăoară, altercaţia pe care am avut-o la un moment dat cu un prieten apropiat, botezat ortodox şi declarat „om de dreapta”, care dezvoltase (într-un eseu pe care pînă la urmă a avut decenţa de a nu-l publica) o întreagă critică internă a Ortodoxiei româneşti contemporane, bazîndu-se pe o afirmaţie radicală şi veninoasă a nefericitului Onisifor Ghibu (altminteri personalitate intelectuală de prim rang şi nu fără frică de Dumnezeu, iar pe deasupra trecut şi prin temniţele comuniste*):

„În epoca de teribile încercări inaugurată de ocupaţia comunistă, Biserica Ortodoxă Română, care nu a dat în întreagă această epocă nici un singur luptător eroic şi nici un singur martir, ci a scos la suprafaţă numai profitori şi trădători, îngrijaţi să se salveze numai pe ei înşişi, gata spre «slava lui Stalin» afişată chiar în localul aşa-zisului Sfînt Sinod al patriarhului roşu Justinian, Biserica Ortodoxă Română, ca organizaţie, s-a dovedit cea mai slabă şi mai meschină dintre toate Bisericile din cuprinsul ţării, abandonînd aproape toate poziţiile sale de onoare de pînă aci şi împărţindu-şi activitatea între servilismul odios faţă de regimul comunist şi între un ritualism sterp, care, în ultimă analiză, nu este decît un pseudo-creştinism” (Onisifor Ghibu, „Chemare la judecata istoriei”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1992, p. 186).

În faţa unei asemenea probe de rea-credinţă (autorul) şi de credulitate amnezică (prietenul meu) îţi trebuie multă stăpînire de sine… L-am întrebat pe prietenul cu pricina dacă nu cumva s-ar fi cuvenit – ca profesionist al presei şi român ortodox – să aibă principialitatea, mai înainte de a colporta asemenea grave acuzaţii, să încerce un minimum de informare profesională, iar nu să se lase furat de inflaţia „zvonisticii” curente. Dar, dincolo de orice demers documentar, să nu fi auzit el, om citit şi umblat, nici măcar de cazurile de mucenicie ortodoxă anticomunistă de care a auzit mai toată lumea: de otrăvirea arhiereului Irineu Mihălcescu, de moartea în temniţă a poetului-călugăr Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniil de la Rarău) sau a Maicii Mihaela de la Vladimireşti, de anii grei de închisoare ai unor mari duhovnici ca Arsenie Boca (sprijinitor, între altele, al legendarei rezistenţe armate anticomuniste din Munţii Făgăraşului), Sofian Boghiu, Adrian Făgeţeanu, Arsenie Papacioc sau Iustin Pârvu, ai marelui teolog Dumitru Stăniloae sau ai viitorului ierarh Bartolomeu Valeriu Anania, de cazul părintelui Calciu (21 de ani de detenţie, inclusiv Piteştiul!), sau de cel al lui N. Steinhardt (botezat în închisoare, apoi călugărit la începutul anilor ‘80), sau de cel al preotului Ilie Lăcătuşu, fost deţinut politic, descoperit nu demult cu osemintele întregi şi bine-mirositoare? Auzise, desigur, dar… „nu se gîndise”! Acum, „gîndindu-se”, şi-a amintit că ştia că „pînă şi blîndul părinte Galeriu a făcut vreun an de puşcărie politică”… Or, chiar şi numai prin aceste cîteva nume şi ar fi trebuit să se sesize, lucid şi onest, împotriva afirmaţiei injuste a lui Onisifor Ghibu că Biserica Ortodoxă „nu a dat în întreagă această epocă nici un singur luptător eroic şi nici un singur martir, ci a scos la suprafaţă numai profitori şi trădători, îngrijaţi să se salveze numai pe ei înşişi…”! Ce se întîmplă oare, sub presiunea unui anumit tip nou de manipulare ideologică, importat din Occident sau clocit în anumite medii interne de secesiune confesională, cu luciditatea şi onestitatea atîtora dintre intelectualii noştri (şi, în ultimă instanţă, cu bunul simţ românesc)?! (continuare)

_________________________

* Născut în 1883 şi răposat în 1972, pedagogul şi politicianul ardelean a fost deţinut politic între 1956 şi 1958.

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).
Răzvan Codrescu

Ultimele articole de Răzvan Codrescu (toate)

Spune-ți părerea