Ortodoxia românească și rezistența anticomunistă (II)

Adevărul probat documentar

Să vedem însă ce spun datele statistice efective, atîtea cîte s-au putut inventaria deocamdată. Prietenului meu îi stătea la îndemînă, încă din 1998, cu răceala şi precizia documentului pur, dicţionarul statistic intitulat „Biserica întemniţată. România: 1944-1989”, alcătuit de Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu şi Flori Stănescu (şi apărut sub egida Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, fără limitări confesionale, ceea ce dă posibilitatea unor comparaţii foarte relevante), unde se află înregistrate 2544 de persoane, între care 2398 de preoţi (ortodocşi – 1725; greco-catolici – 226; romano-catolici – 165; protestanţi şi neoprotestanţi – 90; de alte religii – 36). Deşi neincluşi în corpul dicţionarului, sînt menţionaţi în studiul introductiv şi 31 de ierarhi ortodocşi scoşi din scaun (sechestraţi sau exilaţi, unii morţi în împrejurări pe cît de obscure, pe atît de suspecte, ca Irineu Mihălcescu sau Nicolae Popoviciu), peste 1500 de cazuri de personal ecleziastic epurat, precum şi 60 de monahi despre care se ştie cu certitudine că au sprijinit mişcarea naţională de rezistenţă. Un caz aparte este cel al deţinutilor politici călugăriţi sau preoţiţi după ieşirea din închisoare, printre care aflăm nume ilustre: N. Steinhardt, Constantin Voicescu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa (acesta din urmă rearestat în 1979, pentru protestul său deschis împotriva ateismului oficial şi a dărmării bisericilor, şi eliberat abia în 1984, iar în 1985 constrîns să părăsească ţara) etc.

Mai nou, au apărut alte cîteva lucrări mai mult decît lămuritoare: George Enache, „Ortodoxie şi putere politică în România contemporană” (Ed. Nemira, Bucureşti, 2004), Adrian Nicolae Petcu (coord.), „Partidul, Securitatea şi Cultele: 1945-1989” (Ed. Nemira, Bucureşti, 2005), colecţia intitulată „Biserica Ortodoxă în dosarele Securităţii”, realizată de George Enache şi Adrian Nicolae Petcu la Editura Partener din Galaţi: „Patriarhul Justinian şi Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1964” (vol. 1), „Monahismul ortodox şi puterea comunistă în România anilor ‘50” (vol. 2), „Despre curajul de a rosti: Episcopul Nicolae Popovici al Oradiei” (vol. 3) şi „Părintele Arsenie Boca în atenţia poliţiei politice din România” (vol. 4) – toate apărute în 2009, şi mai ales „Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist”, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2007, volum de aproape o mie de pagini, realizat, sub formă de dicţionar, de un colectiv multiconfesional de specialişti. În acest martirologiu sînt înregistraţi, conform actualului stadiului documentaţiei de la acea dată, cei morţi în închisori sau ca urmare a chinurilor sau privaţiunilor suferite în prigoană: 240 de martiri creştini, dintre care 207 ortodocşi (96 cu biografii bine întocmite), 30 de martiri romano-catolici şi 4 protestanţi evanghelici (greco-catolicii – cu victime destul de numeroase – nu şi-au definitivat şi nu şi-au predat materialul la termenul stabilit, drept care au rămas pe dinafară, pînă la o nouă ediţie).

Da, prietene, vor fi existat şi ierarhi manipulabili, şi preoţi nevrednici, şi monahi compromişi; nu pretinde nimeni că Ortodoxia românească n-a avut uscăturile ei, numai că pădurea nu se judecă prin uscături. Miile de deţinuţi şi sutele de morţi, zecile de ierarhi înlăturaţi din scaun (ba chiar lichidaţi) sau de monahi subversivi (copleşind cu mult, cum era şi firesc, numărul celor de alte confesiuni adunaţi la un loc) nu reprezintă oare tot Ortodoxia? Mai degrabă se poate spune că majoritatea covîrşitoare a ortodocşilor în sînul naţiunii române a făcut ca Biserica strămoşească să aibă, proporţional, şi mai mulţi virtuoşi, dar şi mai mulţi păcătoşi decît minoritatea catolică sau decît confesiunile/cultele de dată recentă, uneori cu totul nesemnificative numeric. Faptul că „virtuoşii” sînt astăzi cu cerbicie ignoraţi, iar „păcătoşii” tendenţios invocaţi, ţine de lipsa de rectitudine a adversarilor. În orice caz, regretatul Paul Caravia avea toată dreptatea să conchidă, în studiul introductiv al „Bisericii întemniţate”: „Se vede că Biserica nu a fost numai contemplativă, ci şi luptătoare” (p. 30). (Va urma)

Citiți și:

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).
Răzvan Codrescu

Ultimele articole de Răzvan Codrescu (toate)

5 thoughts on “Ortodoxia românească și rezistența anticomunistă (II)

  1. Deci, avem pe cine sa pomenim cand deznadejdea si uitare ne da tarcoale,Oare,zelotisti din afara si din pridvorul Biserici, vor pierde zelul ofticos in fata acestui nor mare de martori?Vor incepe sa pomeneasca ierarhia asa cu bubele care si noi le provocam sau vor parasi barca si vor pluti in deriva cu oftica ca busola?

  2. Un profund respect pentru toti crestinii ortodocsi romani- preoti, calugari si laici ( majoritatea legionari) care au marturisit eroic credinta si demnitatea neamului romanesc in temnitele carliste, antonesciene si comuniste. Numele lui Valeriu Anania n-ar trebui sa figureze in lista – sunt prea multe „neclaritati” in biografia sa….

  3. Camlomniile tortionarului – foarte probabil evreu, Ioan Mihai Pacepa, nu ar trebui luate ca surse de informare in calomnierea unor preoti si ierarhi ortodocsi, mai ales cand acestia au suferit prin lagare si inchisori.

  4. Nu Pacepa. Legionarii de la Aiud au spus ce rol nefast a avut Anania in promovarea reeducarii. Iar despre activitatea sa securista in America avertizeaza insusi Comandantul Horia Sima intr-un articol din 1966.
    Si reprosurile pot continua

  5. Exista citeva idei fixe printre legionari, iar aceasta se numara printre ele. Am scris altadata, nu mai revin: e limpede ca nu te poti lupta cu o idee fixa (mai ales cind intra in joc si interesul confesional). Sa ma apuc si eu acum sa „avertizez” asupra „Comandantului Horia Sima” (sau a oricui altcuiva)? Mai bine o lasam balta si recunoastem cinstit ca nu vom putea ajunge niciodata la o adevarata coeziune, pentru ca sintem bolnavi de suspiciune, victime triste (o spun cu tot regretul de a ma include printre ele) ale unor vremuri toxice, pe care le vom duce cu noi in mormint. Dumnezeu sa ne ierte ca am vrea sa fim altfel si nu putem.

Spune-ți părerea