Petre Țuțea despre filosofi și filosofie*

Filosoful este omul care transformă în viciu nevoia întrebării. Încăpute pe mîna lui, chiar fructele inspiraţiei devin „probleme”. Întrebările filosofilor au topit cîndva Olimpul, acesta supravieţuind obscur doar în sufletul mulţimilor.

Filosoful se întreabă, util, comod sau gratuit, mişcîndu-se, cu problemele şi cu pseudo-problemele lui, între aporetic şi fals. Raţiunea filosofului poate plăsmui „simboluri” eficiente în lumea aparenţei, pe care el încearcă însă, în mod ilegitim, să le aplice apoi asupra transcendenţei. Pe calea aceasta se poate ajunge chiar la contestarea realităţii, transformînd esenţele din cuprinsul ei în „fantome ale creierului” (Kant). Întrebările filosofului pulverizează Realul; prin ele adevărul, binele, frumosul şi sacrul devin ficţiuni utile, comode sau plăcute, ori se prefac, dialectic, în aporii. Logicul şi senzorialul, raportate la Real, sînt deopotrivă neesenţiale. La nivel empiric sau logic, totul stă sub semnul fenomenului, al imanenţei, în vreme ce unităţile Realului sînt transcendente, atît prin origine, cît şi prin finalitate. Necesitate în devenire? Dar în orizontul material, al infinitului spaţio-temporal, „jocul apariţiei şi dispariţiei” se desfăşoară arbitrar, sub semnul „realului imaginar”, fiindcă „tot ce devine nu este”, cum spunea bătrînul Parmenide. Astfel, unitatea şi multiplicitatea, calitatea şi cantitatea, esenţa şi lucrul – toate sfîrşesc în neant; căci acest joc, înlăturîndu-L pe Dumnezeu în numele abstracţiunilor raţionale, dă doar simpla iluzie a realului, chiar şi atunci cînd atribuie fiinţei pieritoare demnitatea participării conştiente la el, ca-n panteismul hegelian. De la presupusa „mirare primordială” (cu funcţiunea ei gnoseologic-trezitoare) şi pînă azi, omul singur n-a făcut nici un pas spre Absolut, cheltuindu-se neliniştit şi steril, precum Faust, în jocul magic al ficţiunii pure.

Filosoful nu este decît ipostaza „teoretizantă” a omului năuc, căutător între cele două lumi, confundîndu-le adesea şi nereuşind niciodată să şi le asume integral şi definitiv. De obicei, el amestecă ilegitim logicul cu ontologicul, pornind, precum Kant, de la prejudecata raţionalistă a inteligibilităţii sau non-inteligibilităţii realităţii, de parcă Realul s-ar sinchisi de raţiunea noastră autonomă. De aici şi confuzia frecventă între logic şi ideal („Lumea inteligibilă este o lume a gîndirii pure, o lume ideală”, crede Kant). Dar sfera inteligibilului este logică, nu ideală, idealul fiind transcendent în esenţă, în sensul lui platonic. Un Goblot considera în mod eronat ideile platonice ca aparţinînd lumii inteligibile; acestea aparţin transcendenţei, supranaturalului, fiind arhetipuri, modéle reale şi perfecte, la care gîndirea „participă” vocaţional. Schopenhauer le-a definit ca „Urformen als Urkräfte”, deşi în „Fedru”, unde se face teoria ideilor, aceste esenţe n-au formă şi nici culoare, distingîndu-se şi astfel de lucrurile sensibile. Inteligibilul nu este idealul propriu-zis, ci doar cel mult unul imperfect, reflectat; el nu trebuie confundat cu transcendentul, cu „supranaturalul”, la care filosofia modernă nici nu mai are acces.

În definitiv, ce este filosofia? Este ştiinţa umanistă – a omului întrebător – care problematizează gnoseologic şi axiologic, încercînd să depăşească jocul dintre ontic şi logic, dar amestecînd ilegitim cele două planuri. Ea este produsul neliniştii omului autonom, ştiinţă imanentistă a întrebărilor, a problemelor izvorîte din aventura istorică a „omului-demiurg”, al cărui orgoliu întreţine iluzia că lumea poate fi constrînsă să i se dezvăluie. Acest „om-demiurg” se crede „legiuitor al raţiunii sale” (Kant), al vieţii şi al lumii, devenind robul propriilor ficţiuni, al acelui „als ob” kantian pe care un Vaihinger l-a înţeles atît de bine. Ambiguul termen grecesc de „philo-sophía” exprimă astăzi tocmai autonomia raţiunii problematizante. Spiritul filosofic, născut, geograficeşte vorbind, în lumea euro-mediteraneeană, reprezintă nefericita detaşare orgolioasă a omului de tip european de puterea revelatoare a divinităţii, reducerea acestuia la sine însuşi, la conştiinţa sa întrebătoare. Filosofia propriu-zisă nu poate fi înţeleasă decît prin dihotomia ortodoxie – heterodoxie, spirit mistic – spirit raţional. Refuzînd Absolutul ca instanţă supremă şi absolutizînd ilegitim dimensiunea imanentă a cunoaşterii, spiritul filosofic cade în infinitul rătăcirii raţionale. Căutătorul „alege şi, alegînd, rătăceşte”. Asta l-a făcut probabil pe Tertullian să vorbească despre filosofi ca despre nişte „patriarhi ai ereticilor”.

La greci, „Olimpul s-a dizolvat raţional sub puterea negativă a întrebărilor”, tot aşa cum, sub ispita demiurgiei, protopărinţii au pierdut paradisul, tot aşa cum neliniştea demonică a omului modern îl îndepărtează de adevăr („triumful aparenţei”, cum spunea Alain despre gnoseologia kantiană). Numai credinţa îl poate scoate pe om din chinul existenţial produs de întrebările fără răspuns (sau cu prea multe „răspunsuri”, ceea ce este acelaşi lucru), abătîndu-l dinspre utilităţile, plăcerile şi comodităţile trecătoare, dinspre acea „goană după vînt” de care vorbea Ecclesiastul, spre Absolutul divin, spre maiestatea unică şi netrecătoare a Logosului revelat. Omului „muşcat de şarpele demiurgiei” (Nae Ionescu) i se opune omul îndumnezeit, misticul care „se înalţă smerindu-se” şi „crede ca să cunoască” (Anselm de Canterbury).

Oricine, spune Bossuet, e liber să aleagă între „calea omului” şi „calea Domnului”. Şi tot el: „Raţiunea omului să tacă atunci cînd intră pe calea Domnului”. Nu este vorba să tacă în sensul de a se anula, ci în sensul de a se smeri. Pe cealaltă cale, pe „calea omului”, raţiunea sfidează Logosul divin prin logoree: se semeţeşte şi piere pe limba ei.

Filosofia? Nu mi se pare altceva decît o rafinată trăire în promiscuitate cu moartea şi cu neantul…

Petre ŢUŢEA

* Deşi a mai apărut pe vremuri în „Puncte cardinale” (1992 şi 1995) și în „Rost” (2011, de unde şi este reprodus aici), textul acesta este prea puțin cunoscut publicului larg. Înregistrat de Marcel Petrişor nu mult înainte de 1989 şi transcris de mine la începutul anilor ‘90, textul echivalează cu o mică sinteză testamentară, trimiţînd la principalele teme ale gîndirii lui Petre Ţuţea şi la poziţionarea sa ca „gînditor creştin” (nu agrea deloc să i se spună „filosof”). (R. C.)

Răzvan Codrescu

About Răzvan Codrescu

Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

1 thought on “Petre Țuțea despre filosofi și filosofie*

  1. Wiki. fr. isi avertizeaza cititorii curiosi sa afle cine a fost Petre Tutea ca informatiile privitoare la persoanalitatea acestuia, primite prin „proiectul Romania” sunt prea elogioase, chiar hagiografice.
    https://fr.wikipedia.org/wiki/Petre_%C8%9Au%C8%9Bea
    Cred ca domnul Liiceanu ar trebui sa isi foloseseasa larga dechidere si apreciere de care se bucura in lumea editorilor francezi, pentru promovarea imaginii ganditorului Petre Tutea.
    Ar putea intreprinde acest demers din intelegere pentru destinul geniilor fara opera si din admiratie pentru Cioran.
    „Transfigurarea este o mare tentaţie după povara păcatului metafizic, care ne-a scos din rândurile oamenilor şi a vieţii, mai mult decât o crimă ordinară. Nimeni, pe căile durerii şi ale păcatului, ale nebuniei şi ale morţii, nu scapă din vedere fascinarea învăluitoare a unei lumini finale. Dar tot aşa nici unul, din aceia cari au trăit amarnic dialectica demonică a vieţii, nu poate accepta beatitudinea finală, atunci când mai are încă de trăit. Din frica de sfârşitul lui. Căci transfigurarea este o înfrângere a dialecticii, o transcendere esenţială a oricărui proces. Sfinţenia este o stare de continuă transfigurare, deoarece sfinţenia este o depăşire definitivă a dialecticii. Un sfânt n’are nici un fel de istorie; el merge în linie dreaptă spre cer.” ( „Pacat si Transfigurare” Emil Cioran-Gandirea 1935, preluare de pe miscarea-net)

Spune-ți părerea