Sîmbătă 8 aprilie 2017, la ora 9,30, la Biserica Sf. Ilie Gorgani din Bucureşti, va avea loc o slujbă de pomenire a Maicii Mihaela Iordache, martirizate de comunişti la 20 aprilie 1963, în închisoarea de femei de la Ciuc.
***
Mucenicia Maicii Mihaela
„Fratele Andrei Scrima, bibliotecarul Patriarhiei, a denumit-o pe Maica Micaela «spiritus rector», la care eu am spus, visător: «C’est une abbesse, c’est une vraie grande dame!»” (Petre Pandrea)
Maica Mihaela – „spiriduşul” Vladimireştilor, cum obişnuia să-i spună nu fără simpatie Patriarhul Justinian Marina (sub care, din păcate, destinul ei atît de neobişnuit „s-a frînt fără să se îndoaie”, în iureşul de nestăvilit al prigoanei comuniste) – a fost una dintre cele mai pure şi mai nobile figuri ale monahismului românesc din secolul XX.
Provenind dintr-o veche familie de răzeşi şi podgoreni avuţi din ţinutul Moldovei de Jos, primise la botez numele de Marieta şi era sora mai mică (n. 15.11.1914) a bădiei Nicoară Iordache din Nicoreştii Tecuciului, universitar, poet şi eseist, fruntaş legionar ucis în lagărul de la Miercurea Ciuc, alături de alţi 43 de camarazi, în masacrul consecutiv pedepsirii lui Armand Călinescu (călăul „Căpitanului”, „Nicadorilor” şi „Decemvirilor”) [1].
Marieta Iordache, absolvind strălucit liceul teoretic, s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie (unde a atras dintru început atenţia unor profesori de talia lui Nae Ionescu, Octav Onicescu sau Gh. Zapan), apoi la ANEF (Academia Naţională de Educaţie Fizică; în arhiva Vladimireştilor se păstrează diploma ei de absolvire).
Iată cum o zugrăveşte un Petre Pandrea (cf. „Profilul Micaelei, substareţa Vladimireştilor”, în „Memoriile mandarinului valah”), altminteri spirit pozitivist şi adversar al lumii legionare:
„Marietta Nicoară [sic] evolua printre ideile politice şi idealurile de scriitor ale fratelui Nicoară cu graţie de gazelă, proaspăt bacalaureată, nonşalantă felină, tandră şi pură. S-a înscris la Litere şi Filosofie. Fiindcă era sportivă, s-a înscris şi la ANEF, pentru a se face, eventual, profesoară de gimnastică. Iubea sportul, aerul, lumina. Umbla trei anotimpuri în short, cu anatomia ei agreabilă de zeiţă tînără, de Diană virginală”.
Tot el ne istoriseşte (poate literaturizînd puţin) gestul ei intrat în legendă:
„Carol II sărbătorea la 8 iunie 1938, cu tot fastul regal, instalarea sa ca dictator, după modificarea Constituţiei din februarie 1938, înconjurat de demnitari, pe stadionul de la ANEF… Iordache Nicoară zăcea la puşcărie, împreună cu camarazii lui de luptă… [Sora lui] se afla în careul de gimnastică, în grup, ca o anonimă, evoluînd graţios şi ritmic, sub privirile benevolente ale demnitarilor. Cînd s-a apropiat de microfon, l-a luat fulgerător din mîna speaker-ului şi a scandat lozincile celor aflaţi în închisoare. Stupoare. Scandal. A fost arestată şi maltratată, ca să se afle «complotul», complicii şi vinovăţiile. Marietta n-avea însă complici. Făcuse un gest premeditat şi solitar. Dacă ar fi luat revolverul şi ar fi tras, ar fi fost un gest anarhist. Dar Marietta Iordache nu era o anarhistă. Ea era o sportivă îndrăgostită de aer, apă şi lumină, care evolua sub lumina cea mare a credinţei lui Cristos şi a luptei contra tiraniilor” [2].
A urmat episodul internării la Mănăstirea Suzana (Prahova), în jurul căruia s-au ţesut numeroase legende. Se mai aflau acolo şi alte deţinute politice, printre care Mary Polihroniade (văduva avocatului Mihail Polihroniade, ucis şi el în lagărul de la Rîmnicu Sărat), Ana-Maria Marin (văduva lui Vasile Marin, martirul de la Majadahonda) sau Anastasia Popescu (viitoarea „Mama Sica”, soră cu Tudose Popescu, unul dintre întemeietorii Legiunii). Pentru gestul ei curajos şi sublim, pe Marieta Iordache o aştepta un proces greu şi poate o condamnare pe viaţă. Într-o noapte, după un plan venit din afară, a avut loc evadarea [3]. Escaladînd cea dintîi turnul, Marieta Iordache a suferit o fractură, fiindcă legătura de cearceafuri a cedat înainte ca „Motănelul” (cum o alintau co-deţinutele pe Marieta) să atingă pămîntul. Celelalte n-au mai putut coborî, dar ei i s-a pierdut urma în pădure. Se pare (cum aflăm din memoriile regretatei Ana-Maria Marin) că a stat ascunsă o vreme şi la Bucureşti, în dealul Cotrocenilor, la părinţii lui Vasile Marin, dar destul de repede, „ca să nu facă necaz altcuiva”, îşi amintea Stavrofora Veronica Gurău, „a venit la părinţii ei, spunîndu-le: «Mă urc în podul casei; daţi-mi o saltea şi ceva cărţi de cetit…»”. Şi a stat 2 ani în podul casei părinteşti (mereu deschis, tocmai ca să nu trezească bănuieli), dîndu-i semne discrete Veronicăi ori de cîte ori trecea pe acolo [4].
A vegheat la ridicarea Vladimireştilor, iar în primăvara lui 1942 a venit şi i-a spus stareţei: „Măicuţă, dincolo de poarta mănăstirii am lăsat totul. Am venit să vă fiu de folos, aşa cum îi spuneaţi mamei cînd eu eram în pod şi ascultam conversaţia”.
A depus votul călugăriei pe 14 iulie 1946, primind numele de monahia Mihaela. Funcţiona deja ca secretară a stăreţiei şi a fost în consiliul de conducere al mănăstirii pînă în martie 1955, cînd aceasta a fost abuziv desfiinţată de comunişti, iar o parte din vieţuitoare au fost arestate şi condamnate (Maica Veronica a primit 15 ani de muncă silnică, duhovnicul Ioan Iovan 20 de ani m.s., iar Maica Mihaela, prin sentinţa 1655 din 7 decembrie 1955, a fost condamnată la 25 de ani m.s. şi 10 ani degradare civică, pentru „crima de uneltire contra ordinii sociale” p.p. de art. 209 p III C.P., şi la 5 ani închisoare corecţională şi 5 ani interdicţie corecţională, pentru fals în acte publice, urmînd să execute pedeapsa cea mai mare, conform art. 101 C.P. – cf. Arhiva CNSAS., fond Penal, dosar nr. 160, vol.6, f. 188) [5].
De ce s-a călugărit Marieta Iordache? Nimeni dintre cei ce au cunoscut-o îndeaproape nu i-a pus la îndoială autentica vocaţie mistică, iar desăvîrşirea vieţii ei monahale s-a făcut vestită încă de timpuriu dincolo de zidurile Vladimireştilor. Însuşi Petre Pandrea, înlăturînd toate bîrfele ieftine, scrie:
„Marietta Iordache, Diana virginală şi sportivă, îndurerată şi jignită, s-a dus la mănăstire ca să se roage pentru iertarea păcatelor comise de coreligionarii ei politici…, a intrat în nobilul cin călugăresc ca să se roage pentru iertarea păcatelor altora”.
Mesajul testamentar rămas de la ea [6] este mai lămuritor în această privinţă decît orice posibile comentarii:
„… Legionarii nu au greşit în principiu. Ei au vrut să scoată neamul românesc din fundul unei adînci prăpastii de întuneric, dezmăţ şi necredinţă…Dacă am greşit că am scos sabia, atunci cînd vrăjmăşiile ne copleşeau din toate părţile, am şi primit cu seninătate să ne plecăm capul sub ea. Vieţile curmate – ale noastre şi ale vrăjmaşilor noştri – vor sta în cumpănă în faţa lui Dumnezeu. Nimeni nu are dreptul să frîngă vieţi omeneşti. Noi n-am dorit să ucidem, ci să ne apărăm de cei ce ne-au ucis cu sutele… Am vorbit despre Hristos şi am mers – în parte, după puteri – pe urmele Lui. Acum sîntem total ai lui Hristos, vieţuind întru El. Drumul acesta înseamnă dragoste şi numai dragoste. Toate celelalte le lăsăm în seama lui Dumnezeu, iar grija noastră să fie una singură: aceea de a cunoaşte voia Lui şi de a o împlini întocmai, chiar cu preţul vieţilor noastre…”
Arestată de comunişti pe motiv de „agitaţie publică”, pretext abandonat ulterior în favoarea mai gravei acuzaţii de „uneltire contra ordinii sociale”, a declarat ferm, în interogatoriile luate de securişti, că va lupta întotdeauna împotriva ateismului, că a ascuns fugari la mănăstire şi că nu i-ar denunţa niciodată. Şi-a recunoscut deschis trecutul legionar, iar în arhiva CNSAS se află o declaraţie care arată cum înţelegea ea datoria legionarului în regimul comunist: „Rostul mişcării legionarilor este de a apăra şi sprijini Biserica, să propage în rîndurile populaţiei virtuţi creştine şi a atrage populaţia alături de Biserică. Că legionarii vor trebui să dea ei înşişi exemplul lor personal că apără Biserica şi că sînt uniţi împotriva celor care sînt contra lui Dumnezeu” [7].
Din declaraţia regretatei Maria [Blaj] Constantinescu (4.11.2007), care a fost deţinută împreună cu Maica Mihaela, rezultă că aceasta, deşi avînd o alimentaţie de detenţie mult inferioară celei minim admisibile, postea în mod obişnuit lunea, miercurea şi vinerea, fără să mănînce în timpul zilei, ci, numai după asfinţit, puţină pîine şi apă. Lucrul nu era o rigiditate formală, ci un exerciţiu duhovnicesc, căci le scria din închisoare călugăriţelor de la Vladimireşti: „… munciţi toate după putere, nu exageraţi cu postul decît în ispite mari” [8]. Declaraţia aceleiaşi camarade de celulă arată că avea un program special de rugăciune chiar în perioadele în care plecarea genunchilor era aprig prigonită, astfel că trebuiau să vegheze împreună în fiece noapte spre a putea găsi momentele potrivite.
Din cauza asprului regim penitenciar, a căpătat o serie de afecţiuni grave. Deşi bolnavă, a refuzat în special examenul ginecologic şi orice procedură invazivă. Explicaţia avea să o dea într-un înscris adresat comandantului penitenciarului:
„Mai înainte de a se încerca deci o refacere fizică, determinată de condiţiile speciale ale vieţii din închisoare, nu pot accepta operaţia propusă, iar la acest regim, desigur, nu am nici o pretenţie, fiind deţinută şi nu om liber cu dreptul la viaţă” [9].
Prin urmare, monahia Mihaela nu refuza, din vreo concepţie absurdă, însuşi tratamentul medical, dar nu era dispusă a-şi pune trupul şi intimitatea la îndemîna experimentelor comuniştilor.
Roasă de suferinţă, de frig şi de boală, Maica Mihaela s-a stins în temniţa de la Miercurea Ciuc (locul fatidic al familiei sale!), singură în celulă, după o hemoragie mare, la numai 49 de ani (aprilie 1963), dar mormîntul nu i s-a descoperit, iar data morţii ei a fost multă vreme controversată.
„I s-a pus diagnosticul cancer uterin. Au îngropat-o cine ştie unde şi au trimis lucrurile acasă, ca să ştie şi familia. Familia maicii fusese decimată aproape în întregime: un frate, «Bădița» [Iordache Nicoară], împuşcat la zid de regele Carol II, un frate şi un cumnat ucişi pe front, în echipele de pedeapsă ale generalului Antonescu (care purtase şi el cămaşă verde şi – învins în război – fusese împuşcat la Jilava). Mai rămîneau părinţii bătrîni [Alexandru şi Elena] şi o soră” [10].
A murit ca o mare mărturisitoare şi rugătoare, păstrîndu-şi pînă la capăt puritatea şi rectitudinea. O Biserică mai puţin istovită şi impură ar fi canonizat-o demult. Dar sfinţenia are timp să aştepte, în răbdătoarea iertare a iubirii, ca una ce nu se măsoară cu anii, ci cu veşnicia.
___________________________
[1] În noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939, cînd au fost împuşcaţi toţi legionarii internaţi în lagăre: 44 la Miercurea Ciuc, 32 la Vaslui, 13 la Rîmnicu Sărat, cărora li s-au adăugat 7 legionari internaţi în Spitalul Militar de la Braşov, precum şi 3-4 legionari din fiecare judeţ al ţării (ridicaţi de acasă, executaţi fără nici un proces şi apoi expuşi în pieţele publice). Despre Iordache Nicoară (1906-1939) – de la care a rămas un frumos „Imn camaraderiei” – se spune că a rostit, în auzul tuturor, ultimul „Tatăl nostru” înainte de execuţie.
[2] După alte surse (cf., de pildă, „Martiri pentru Hristos din România…”, EIBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 364), Marieta Iordache ar fi strigat atunci: „Corneliu Zelea Codreanu este nevinovat şi pentru acest adevăr sînt gata de moarte!” („Căpitanul” – ce avea să fie asasinat în detenţie, în toamna aceluiaşi an – tocmai fusese condamnat la 10 ani de închisoare, în urma parodiei de proces din luna mai; cf. Kurt W. Treptow, Gh. Buzatu, „«Procesul» lui Corneliu Codreanu (mai 1938)”, Col. „Românii în istoria universală”, Iaşi, 1994, sau antologia partizană „Din luptele tineretului român…”, Bucureşti, 1993, pp. 279-409).
[3] Cf. Ana-Maria Marin, „Poveste de dincolo… (Amintiri din ţara cotropită)”, Editura Ex Ponto, [Constanţa], 2002, p. 101.
[4] Cf. „50 de ani de la martiriul maicii Mihaela”, în „Sfinţii închisorilor în «Lumea Credinţei»…”, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2014, p. 242 şi urm. – cu relatarea maicii Veronica, trecute dincolo în 2005 şi, în simplitatea ei, ea însăşi o mărturisitoare. Iată, pentru mai buna înţelegere a contextului, necrologul pe care i l-am făcut Veronicăi (Vasilicăi) Gurău în „Lumea credinţei” (octombrie 2005): „După o îndelungată şi grea suferinţă, s-a mutat la Domnul, pe 15 septembrie a. c., Maica Stavroforă Veronica Gurău (n. 1920), stareţa Mănăstirii Vladimireşti (din Episcopia Dunării de Jos, între Tecuci şi Galaţi) […], în care s-au nevoit, printre altele, Maica Mihaela Iordache (moartă muceniceşte în temniţa de la Ciuc) şi Maica Teodosia (Zorica Laţcu, celebra poetă şi clasicistă). Viaţa Maicii Veronica, ca şi a mănăstirii pe care a întemeiat-o în 1938 şi a reîntemeiat-o în 1990, a fost plină de dramatism şi nu lipsită de controverse. În 1937, Vasilica Barbu Gurău, copilă simplă din comuna Tudor Vladimirescu, povesteşte că a avut vedenie şi a primit poruncă de Sus să ridice o mănăstire numai de fecioare. Umblă peste tot să adune fondurile necesare şi în 1938 mănăstirea ia fiinţă. Duhovnic a fost, până la desfiinţarea ei abuzivă, părintele Ioan Iovan (actualmente la Recea). În 1955, Securitatea a arestat-o pe Maica Stareţă Veronica şi pe fruntaşele mănăstirii, tîrîndu-le în închisoare (Galaţi, Jilava, Văcăreşti, Miercurea Ciuc, Mislea), iar în 1956 întreaga obşte a fost risipită şi prigonită. După eliberare (1964), se vede silită să contracteze o căsătorie (formală?) şi să trăiască în lume (unde se pare că s-a lăsat ademenită spre unele rătăciri de la dreapta credinţă, de care mai tîrziu s-a pocăit) […]. Dumnezeu s-o odihnească în pace, iar obştii îndurerate să-i dăruiască puterea şi vrednicia de a creşte şi a respira în cel mai autentic duh ortodox”.
[5] „Ne-am eliberat cu Decretul lui Gh. Gheorghiu-Dej, afară de maica Mihaela, despre al cărei sfîrşit mucenicesc, în închisoarea de la Miercurea Ciuc, am aflat 2 ani mai tîrziu”, îşi amintea maica Veronica (ibidem).
[6] Reprodus aici din revista „Puncte cardinale”, an II, nr. 11/23, noiembrie 1992, p. 3; transmis oral şi atestat de mai multe camarade de suferinţă din temniţa Ciucului, textul cunoaşte mici variaţii de la o sursă la alta.
[7] „Martiri pentru Hristos…”, ed. cit., p. 366.
[8] Ibidem, p. 370.
[9] Ibidem, p. 369.
[10] Ana-Maria Marin, op. cit., p. 98.
- DANA KONYA-PETRIȘOR, ÎNTRU VEȘNICĂ POMENIRE - 17 martie 2021
- ÎNĂLȚATU-S-A! - 28 mai 2020
- Sic credo – Francisco Franco (1892-1975) - 25 octombrie 2019