Un cuvînt pascal al Părintelui Calciu

Patimile, moartea și Învierea Domnului

Iubiţi credincioşi,

Vom străbate, de-a lungul acestui cuvînt, cea mai dureroasă suferinţă umană (şi divină) şi cea mai luminoasă bucurie a întregii omeniri: Pătimirile Domnului nostru Iisus Hristos şi Învierea Lui.

Miercuri, Iuda s-a dus la farisei şi la marii preoţi şi i-a întrebat (Matei 26, 15): Ce vreţi să-mi daţi şi eu vi-L voi da în mînă. Iar ei i-au dat 30 de arginţi (de atunci, Biserica a rînduit ca miercurea să fie zi de post, prin care să ne curăţim pe noi şi toată lumea de păcatul vînzării).

Joi – cu această zi începe suferinţa lui Iisus – ucenicii L-au întrebat pe Mîntuitorul: Unde voieşti să-Ti pregătim ca să mănînci Paştile?, iar Iisus le-a spus: Mergeţi în cetate la cutare şi spuneţi-i: Invăţătorul zice: Timpul Meu este aproape, la tine voi face Paştile cu ucenicii Mei (Matei 26, 17-19). Ucenicii au indeplinit întocmai porunca Învăţătorului. Ei au mers în cetatea Ierusalimului, la casa celui unde El îi trimisese, şi acesta le-a arătat un foişor mare, gata aşternut, iar acolo au pregătit tot ce trebuia.

În Evanghelia după Marcu găsim un detaliu (aflat şi la Luca), legat de pregătirea Paştilor, pe care nu-l găsim la ceilalţi evanghelişti. Este evident că Mîntuitorul vorbise din timp cu stăpînul foişorului şi aranjase cum va trimite doi apostoli şi cum vor ajunge la el. Iată textul în forma în care îl găsim la Sf. Evanghelist Marcu: Mergeţi în cetate şi vă va întîmpina un om ducînd un urcior cu apă; mergeţi după el şi acolo unde va intra el, spuneţi-i stăpînului casei că Învăţătorul zice: Unde este odaia în care să mănînc Paștile cu ucenicii Mei? Iar el vă va arăta un foişor mare, gata aşternut (Marcu 14, 13-16).

Deoarece acest detaliu apare mai marcat numai la Sf. Marcu, cercetătorii au tras concluzia că tînărul cu urciorul este chiar autorul celei de-a doua Evanghelii, adică Sf. Marcu. De altfel, tot un tînăr va apărea, de data acesta numai în Evanghelia după Marcu, la arestarea lui Iisus, cînd ostaşii, văzîndu-l şi crezînd că şi el este vreun ucenic, au vrut să pună mîna pe el. Tînărul, înfăşurat într-o bucată de pînză, s-a smuls şi, lăsînd giulgiul în mîinile ostaşilor, a fugit gol în noapte.

Tot joi, seara a avut loc Cina cea de Taină. Se pare că Iisus Și-a luat toate măsurile pentru ca ultima cină cu apostolii Săi să nu fie tulburată de marii arhierei, care ar fi putut să trimită ostaşi şi servitori să-L ia din foişor, căci ei se temeau să facă o arestare în public. De aceea, nici unul dintre ucenici (pentru ca Iuda sa nu afle de locul cinei) nu a fost înştiinţat de planul lui Iisus, pînă în faptul serii, cînd, întrebat fiind, a trimis doi ucenici în Ierusalim să pregătească Cina. Scopul acestei ultime cine cu ucenicii era instituirea Sfintei Euharistii (Împărtăşanii).

În această privinţă, iată ce scrie Sf. Evanghelist Matei în Evanghelia lui: Atunci arhiereii şi bătrînii poporului s-au adunat în curtea arhierelui care se numea Caiafa şi împreună s-au sfătuit ca, prin vicleşug, să-L prindă pe Iisus şi să-L omoare. Dar ziceau: Nu în ziua praznicului, ca să nu se facă tulburare în popor (Matei 26, 3-5).  Din cauza aceasta, Iuda nu a ştiut nimic dinainte, ci s-a trezit numai că, împreună cu ceilalţi ucenici, a trebuit să meargă în foişor, după ce totul fusese pregătit.

Deoarece ucenicii au înţeles că scopul Cinei celei de Taină a fost instituirea Sfintei Euharistii, în relatarea acestui moment evangheliştii sinoptici – Matei, Marcu şi Luca – insistă pe momentul respectiv şi pe afirmaţia lui Iisus că unul dintre cei doisprezece Îl va vinde. Evangheliştii sinoptici redau momentul Cinei în termeni foarte apropiaţi, de aceea voi lua ca prototip Evanghelia după Matei, deosebirile dintre cei trei fiind neînsemnate (diferenţe de limbaj şi de cîteva detalii în plus sau în minus). Evanghelia Sfîntului Apostol loan, fiind scrisă mult mai tîrziu, după ce celelalte trei Evanghelii se împămînteniseră, nu mai preia în detaliu aceste părţi deja foarte cunoscute, ci insistă pe cuvîntările Mîntuitorului cu ocazia Cinei, care nu figurează la cei trei sinoptici.

Ne întoarcem, deci, la relatarea Cinei la Sf. Matei Evanghelistul: Iar cînd s-a făcut seară, a şezut Iisus cu ucenicii Săi la masă şi pe cînd mîncau, Iisus le-a zis: Adevărat vă grăiesc că unul dintre voi mă va vinde (Matei 26, 21). Această afirmaţie a Mîntuitorului, care putea fi o acuzaţie la adresa oricăruia dintre ucenici, i-a tulburat foarte mult şi au început să-L întrebe pe rînd pe Învăţător: Doamne, nu cumva sînt eu? Pentru a-i linişti, Iisus precizează: Cel care a întins cu Mine mîna în blid, acela Mă va vinde. După aceea adaugă: Fiul Omului merge precum este scris pentru El. Dar vai pentru acel om prin care Fiul Omului este vîndut; bine era acelui de nu s-ar fu născut (Matei 26, 24). Iuda, care întinsese în blid cu Iisus, s-a simţit obligat să întrebe: Nu cumva sînt eu, Invăţătorule? Răspunsu-i-a Iisus: Tu ai zis! (ibid., 25). Ceea ce era confirmarea că aşa este.

La Ioan, această scenă este prezentată oarecum diferit, pentru că se lăsase deoparte de către sinoptici un incident pe care ceilalţi nu-l observaseră: în timp ce ucenicii se întrebau şi-L întrebau pe Iisus: Doamne, nu cumva eu sînt acela, Petru i-a făcut semn lui Ioan, care stătea cu capul pe pieptul lui Iisus, să-L întrebe: Doamne, cine este? Iisus i-a răspuns: Acela este căruia Eu, întingînd îmbucătura de pîine, i-o voi da. Și întingînd îmbucătura de pîine, a luat-o şi i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul, şi după îmbucătura de pîine, atunci a intrat satana într-însul… Deci, după ce a luat acela îmbucătura de pîine, îndată a ieşit. Si era noapte (Ioan 13, 25-27 şi 30).  Acest incident s-a petrecut în taină şi ceilalţi ucenci nu au auzit întrebarea discretă a lui Ioan, nici ceea ce spusese Iisus, din cauza tumultului care se făcuse printre Apostoli. Cînd Iuda a plecat, după înghiţirea îmbucăturii date de Mîntuitorul, şi Acesta i-a spus: Ceea ce faci, fă mai repede !, ucenicii au crezut că Învăţătorul a vrut să-i spună (pentru că Iuda purta punga) să cumpere ceea ce trebuia pentru sărbătoare (Ioan 13, 29).

Ioan mai relatează un eveniment foarte semnificativ şi mişcător, o faptă a Mîntuitorului pe care cei care dau titlul capitolelor au numit-o „Spălarea picioarelor ucenicilor” : … ştiind Iisus că Tatăl pe toate I le-a dat în mînă şi că de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu merge, S-a sculat de la Cină, S-a dezbrăcat de haine şi, luînd un ştergar, S-a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. A venit deci şi la Simon Petru. Acesta I-a zis: Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele? Iisus i-a răspuns zicînd: Ceea ce fac Eu tu nu ştii, dar vei înţelege după aceasta. Petru I-a zis: Niciodată nu-mi vei spăla Tu mie picioarele. Iisus i-a răspuns: Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine. Zisu-I-a Simon Petru: Doamne, nu numai picioarele, ci şi mîinile, şi capul ! Iisus i-a zis: Cel ce s-a îmbăiat nu are  nevoie să i se spele decît picioarele, căci e curat tot. Și voi sînteţi curaţi, dar nu toţi, căci ştia pe cel care avea să-L vîndă. (Ioan 13, 2-11).

Ioan redă în Evanghelia lui Cina cea de Taină pe lungimea a patru capitole, pe cînd ceilalţi trei Evanghelişti o expediază numai într-un singur capitol. Vom reveni asupra capitolelor lui Ioan după ce vom analiza esenţa cinei ultime, adică instituirea Sfintei Euharistii, pe care o găsim numai la cei trei Evanghelişti sinoptici: Matei, Marcu şi Luca.

Întreaga cină a fost plănuită de Iisus în secret, pentru ca nu cumva Iuda să-L vîndă înainte de instituirea Sfintei Euharistii. Aceasta a fost esenţa Sfintei Cine a lui Iisus: să nu-i lipsească pe ucenicii Săi de prezenţa Lui sensibilă după moartea, Învierea şi Înălţarea Sa la cer. Și să nu ne lipsească nici pe noi, creştinii, de prezenţa Lui palpabilă pînă la sfîrşitul veacului, cînd Îl vom avea pe Iisus cu noi în deplinătatea slavei lui Dumnezeu.

De aceea a şi început El Cina cea de Taină cu Sfînta Euharistie, pe care, aşa cum am spus, Ioan nu a mai relatat-o, căci Taina aceasta era practicata de mulți ani şi constituia centrul Liturghiei. Dar chiar şi aşa, recitind citatul despre spălarea picioarelor, realizăm că acest act a avut loc după terminarea cinei, căci Ioan spune că Iisus S-a sculat de la cină şi s-a încins cu un prosop. Deci, respectînd succesiunea evenimentelor, constatăm că primul lucru pe care Iisus îl face este să-şi prevină ucencii că unul dintre ei Îl va vinde şi că, prin urmare, aproape sînt pătimirea şi moartea Lui, dar şi Învierea. Apoi, în timpul Cinei celei de Taină, Iisus instituie Sf. Euharistie, la care participă şi Iuda, care, ca şi mulți dintre noi astăzi, nu a înţeles semnificaţia dumnezeiască a Împărtăşaniei şi, asemenea atîtora dintre noi, s-a împărtăşit cu nevrednicie, luîndu-şi sieşi pedeapsă.

Ceea ce a dorit Învăţătorul era ca Iuda să se întoarcă, să nu facă ticăloşia pe care o plănuise. L-a prevenit spunîndu-i că mai bine nu s-ar fi născut şi pînă în clipa împlinirii faptei lui de moarte ar fi putut să se întoarcă, dar n-a făcut-o. Mîntuitorul nu l-a oprit de la Împărtăşanie, dar nici acest act de bunătate nu i-a trezit conştiinţa de vînzător. Iar pe cînd mîncau ei, Iisus, luînd pîine şi binecuvîntînd, a frînt şi le-a dat ucenicilor zicînd: Luaţi, mîncaţi, acesta este trupul meu! Și luînd paharul şi mulţumind, le-a dat zicînd: Beţi dintru acesta toţi, căci acesta este sîngele Meu, al Legii celei noi, carele pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor! Și vă spun Eu vouă că de acum nu voi mai bea din acest rod al viţei pînă în ziua aceea cînd îl voi bea cu voi, nou, întru împărăţia Tatălui meu (Matei 26, 26-29). Acelaşi text îl găsim la Marcu, cu foarte mici deosebiri, ca şi la Luca.

Astfel a instituit Mîntuitorul Taina Sfintei Împărtăşanii, pe care noi o practicăm de atunci şi o vom practica pînă la sfîrşitul lumii. Protestanţii, apăruţi prin ruperea de trunchiul Bisericii, indiferent la ce vreme, nu au Taina aceasta, pentru că ei nu au harul de la Iisus. Neavînd har, nu au nici preoţie şi nici virtutea sacră de a săvîrşi Sfintele Taine. Harul acesta de a lega şi a dezlega pe pămînt, ca să fie legate sau dezlegate şi în cer, l-a dat Mîntuitorul după Invierea Sa, prin suflarea asupra Apostolilor şi prin rostirea cuvintelor: Luaţi Duh Sfînt! Cărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi; cărora le veţi ţinea, ţinute vor fi (Ioan 20, 22-23).

Dumnezeu nu lucrează cu simboluri, ci numai cu realităţi. Oamenii lucrează cu simboluri. De exemplu, în privinţa Sfintei Treimi Iisus a spus de mai multe ori: Eu şi Tatăl una sîntem. Aici nu este nici un simbolism, ci adevăr divin. Cînd oamenii au interpretat afirmaţia ca pe ceva simbolic, au ajuns la erezia subordinaţionistă, a inegalităţii Persoanelor treimice. Sau, cînd a fost vorba de Sfînta Împărtăşanie, Iisus a spus direct: Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu veţi mînca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sîngele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi. Și îndată adaugă, spre a preciza cine este Fiul Omului: Cel ce mănîncă trupul Meu şi bea sîngele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi (Ioan 6, 53-54).

Atunci cînd Iisus a instituit Sf. Euharistie şi a spus: acesta este trupul Meu şi acesta este sîngele Meu, a fost exact pe linia celor spuse la capitolul 6 de la Ioan. Iisus a vorbit literal despre pîine ca fiind trupul Sau şi despre vin ca fiind sîngele Său. Dumnezeu nu minte, nu înşeală prin simboluri. Cine spune altfel, este anatema. Protestanţii mai vechi sau mai noi, rupîndu-se din trupul Bisericii, nu au harul pe care Iisus l-a dat după Învierea Sa Apostolilor. Acest har a fost dat prin suflarea peste Apostoli. Apostolii l-au dat ucenicilor lor, prin punerea mîinilor, iar aceştia, la rîndul lor, l-au dat episcopilor, tot prin punerea mîinilor peste generaţii, şi tuturor preoţilor. Neavînd har, protestanţii nu pot săvîrşi Tainele şi atunci au inventat termenul de simbol sau amintire. Cînd frîng pîinea, ei spun că fac o cină de amintire, ca şi cum Dumnezeu ar fi făcut un fel de teatru ca să-i impresioneze pe Apostoli, spre a nu-L uita. Tainele divine sînt eterne şi, prin Iisus, ele s-au manifestat şi se manifestă în  lume ca şi în cer.

La evanghelistul Luca mai găsim două adaosuri faţă de ceilalţi doi sinoptici: s-a ivit o dispută privind întrebarea care dintre ei să fie cel mai mare în împărăţia cerurilor. Cu această ocazie Iisus face cel mai succint şi cel mai desăvîrşit portret al  conducătorului: … cel mai mare dintre voi să fie asemenea celui mai mic şi căpetenia asemenea celui ce slujeşte (Luca 22, 26).

Al doilea adaos se referă la ce i-a spus lui Petru referitor la lepădare, puţin deosebit de ceilalţi evanghelişti: Simone, Simone, iată, satana v-a cerut ca să vă cearnă ca pe grîu, dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu-ţi piară credinţa, iar tu, oarecînd revenindu-ţi, întăreşte pe fraţii tăi (Luca 22,31-32).

În versetele următoare, Petru, lăudîndu-se cu dragostea lui faţă de Iisus, afirmă că este gata să meargă şi la moarte cu Învăţătorul, la care Iisus îi spune că, în chiar noaptea aceea, se va lepăda de trei ori de El, înainte de cîntatul cocoşului.

Cu aceste fapte şi cuvinte ale Mîntuitorului cei trei evangheliști sinoptici încheie relatarea Cina celei de Taină şi trec la momentul Ghetsimani. Ioan însă mai insistă asupra Sfintei Cine, relatînd cuvintele pe care Iisus le-a rostit ca un rămas bun faţă de Apostolii Săi, despre care ştia că se vor risipi şi se vor tulbura, că Petru se va lepăda şi că Iuda se va spînzura, neînţelegînd iubirea şi iertarea divnă. Inima lui era îndurerată şi inima Apostolilor tulburată.

Redarea mai amănunţită a acestor capitole de la Ioan, pentru planul articolului nostru, ar fi imposibilă. De aceea vom prezenta doar cîteva lucruri mai importante şi, la nevoie, cu scurte comentarii.

La Ioan găsim cuvintele lui Iisus înainte de a merge în Ghetsimani, cuvinte prin care El Îşi ia rămas-bun de la ucenicii Săi şi le dă cele din urmă sfaturi. În capitolul 14, Iisus spune despre Sine că prin El se ajumge la Tatăl, că Tatăl este întru El şi El întru Tatăl: Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. (9). Apoi le făgăduieşte trimiterea Duhului Sfînt – Mîngîietorul – pe care Tatăl Îl va trimite în numele lui Iisus. Apoi adaugă: Pace vă las vouă, pacea Mea dau vouă, nu precum vi-o dă lumea vi-o dau Eu (27).

În cap. 15, Mîntuitorul spune despe El că  este viţa, iar apostolii – şi noi după ei – sîntem mlădiţele. Dacă mlădiţa rămîne în butucul viţei, aduce roadă şi roada rămîne. Dacă mlădiţa se desparte de trunchi, moare şi nu mai este bună decît pentru foc. Se pare că această aluzie este la sectele care se rup de trunchiul Bisericii şi care nu aduc roadă, dar se referă tot aşa de bine la fiecare dintre noi cînd ne despărţim de Iisus. Apoi Mîntuitorul le dă porunca iubirii: Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii precum şi Eu v-am iubit pe voi. Mai mare iubire decît aceasta nimeni nu are: să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi… (12-13).

Întorcînd-se din nou la trimiterea Duhului Sfînt, pe care o făgăduieşte Apostolilor, Iisus precizează: Duhul Adevărului, Cel ce din Tatăl purcede…(26). De  aici s-a născut disputa cu catolicii, care au adăugat din Tatăl şi de la Fiul purcede (Filioque), ceea ce este falsificarea Sfintei Scripturi. Falsificarea aceasta a fost preluată de toţi protestanţii şi neoprotestanţii născuţi din Catolicism.

În cap. 16, Mîntuitorul îi previne pe ucenici că vor trece prin prigoniri viitoare, care se vor extinde şi peste urmaşii Apostolilor, prigoniri care se vor accentua, dar cei buni vor fi întăriţi de Duhul Sfînt; şi că va veni vremea, care nu este departe, cînd ucenicii se vor risipi la ale lor. Iar celor ce vor rezista El le va da biruinţă asupra lumii: În lume necazuri veţi avea: dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea (33).

Cap. 17, ultimul dintre cele închinate Cinei celei de Taină de către Sf. Evanghelist Ioan, conţine Rugăciunea Arhierească a lui Iisus. În ea, Mîntuitorul se roagă pentru Sine, arătînd că Și-a împlimit misiunea şi acum pleacă la Tatăl, de unde a ieşit; se roagă pentru ucenici ca să-i păzească Tatăl, fiindcă ei rămîn singuri pe lume; şi se roagă pentru lume, adică pentru toţi cei care vor crede în Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, prin propoveduirea lor.

După acest ultim cuvînt al Mîntuitorului, cîntînd Psalmi, ucenicii şi Învăţătorul s-au dus în Grădina Ghetsimani, să se roage. Această Grădină a Măslinilor era unul dintre locurile preferate pentru rugăciune ale lui Iisus. În relatarea celor petrecute aici, ne întoarcem iar la evanghelistul Matei, pe care l-am luat ca referinţă.

Ajunşi în grădină, Iisus a lăsat pe ceilalţi ucenici şi, luînd numai pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, a stat puţin cu ei şi le-a spus: Întristat de moarte Îmi este sufletul Meu. Rămîneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine! Apoi El s-a dus ceva mai departe şi s-a rugat zicînd: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă paharul acesta pe alături de Mine. Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu (Matei 26, 38 şi 39).

Evangheliştii ne spun doar atît din rugăciunea lui Iisus. Dar este neîndoios că rugăciunea a durat mult mai mult, pentru că Iisus, întorcînd-se la cei trei ucenici, i-a găsit dormind şi i-a mustrat că nu au putut veghea măcar un ceas cu El. Apoi  Iisus s-a dus din  nou la acelaşi loc şi iar s-a rugat zicînd: Părintele Meu, de nu este cu putinţă să treacă pe alături de Mine acest pahar ca să nu-l beau, facă-se voia Ta  (42). Apoi a venit din nou la cei trei Apostoli şi i-a găsit dormind. Dar nu i-a mai sculat, ci s-a dus înapoi la locul de rugăciune şi s-a rugat cu aceleaşi cuvinte.

Sînt cîteva lucruri pe care trebuie să le analizăm spre a clarifica unele fapte. Poeţii şi scriitorii (uneori și preoţii) au dramatizat momentul rugăciunii şi al singurătăţii lui Iisus, ca un preludiu la singurătatea de pe cruce. Unii din ei se întreabă retoric: „De ce n-a răspuns Dumnezeu la rugăciunea lui Iisus?”.

Dacă ne uităm cu atenţie la citatele rugăciunii (date de noi), observăm o modificare între întîia şi a doua rugăciune: in prima parte, Iisus se roagă Tatălui ca să treacă paharul pe alăturea de El. După ce îi găseşte pe ucenici adormiţi şi îi mustră, Mîntuitorul schimbă conţinutul rugăciunii şi nu mai spune: Dacă este cu putinţă, treacă paharul acesta pe lîngă Mine…, ci spune: Părintele Meu, de nu este cu putinţă să treaca paharul …, facă-se voia Ta. Ce s-a întîmplat între cele două faze ale rugăciunii? Mîntuitorul a ales din lume 12 Apostoli, cei buni. Dintre ei a ales apoi numai trei (Petru, Iacob şi Ioan), cei mai buni dintre cei buni. Cînd s-a rugat să treacă paharul pe lîngă El şi apoi s-a dus să vadă ce fac ucenicii, i-a găsit dormind. Sensul acestei neputinţe i-a revelat că acesta era răspunsul Tatălui: lumea avea nevoie de sacrificiul Lui. Fără acest sacrificu, ar cădea în somnul pieirii. Nici cei mai buni trei din lume nu au putut priveghea un ceas cu Iisus. Înţelegînd mesajul Tatălui, Iisus schimbă conţinutul şi spune că dacă nu este cu putinţă ce ceruse, facă-se voia Tatălui. Mai vine o dată la ei şi iar îi găseşte dormind şi nu-i mai trezeşte, ci le spune: De acum dormiţi şi odihniţi-vă… Sculaţi-vă să mergem! Iată, s-a apropiat cel care Mă vinde (Matei 26, 46).

Încă înainte ca El să-Și fi terminat cuvintele, a apărut Iuda, cu ostaşi romani şi cu servitorii arhiereilor. S-a apropiat de Iisus şi L-a sărutat pe obraz, ca semn de recunoaştere pentru cei ce veneau să-L aresteze, şi I-a spus lui Iisus: Bucură-te, Invăţătorule! Mîntuitorul l-a întrebat: Prietene, pentru ce ai venit? La Sf. Luca găsim replica lui Iisus modificată: Iuda, prin sărutare-L vinzi tu pe Fiul Omului? (Luca 22, 48).

Cei care L-au arestat pe Iisus L-au dus la casa arhiereului acelui an, Caiafa. Sf. Ioan spune că mai întîi L-au dus la casa lui Ana, care era socrul lui Caiafa, şi prin el ajunsese acesta mare arhiereu. Ana avea mare autoritate asupra ginerelui său. De la Ana, L-au dus pe Iisus la Caiafa, probabil cu anumite instrucţiuni către arhiereu, privind pe Iisus. Partea aceasta a judecăţii este numită procesul religios al Mîntuitorului. Iudeii voiau aprobarea poporului ca să-L condamne pe Iisus. Or, poporul  nu ar fi putut fi convins că Iisus era un răufăcător. Trebuia convins că Iisus era un eretic, un stricător de lege iudaică. De aceea, arhiereul Îl întreabă despre învăţătura Lui. Aici Iisus a fost bătut, batjocorit. Martorii aduşi la proces împotriva Lui nu erau deloc convingători, La urmă au venit doi care au mărturisit că Iisus vrea să strice Legea şi să dărîme Templul iudaic, referindu-se la ceea ce spusese El: Dărîmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi reclădi. Dar Iisus vorbise despre templul trupului Său. Această blasfemie era suficientă pentru a-L condamna la moarte. La întrebarea arhiereului, care şi-a sfîşiat hainele în semn de spaimă față de blasfemia lui Iisus, Care Se numea pe Sine Fiu al lui Dumnezeu, poporul a răspuns că e vinovat de moarte. După obţinerea verdictului de la popor, Caiafa l-a trimis pe Iisus la Pilat, acuzîndu-l de răzvrătire împotriva Cezarului. Acum începe procesul politic al lui Iisus. Cîtă vreme Iisus a fost judecat de Caiafa, Petru, care fusese adus de Ioan în curtea arhierelui (pe cît se pare, Ioan era bine cunoscut la casa lui Caiafa), s-a lepădat de Iisus de trei ori, în mod gradat, şi nu în faţa preoţilor, ci în faţa slugilor. Cînd portăreasa l-a întrebat  dacă nu este și el ucenic al lui Iisus, a răspuns evaziv: Nu sînt! (16, 17). Apoi nişte servitori l-au întrebat acelaşi lucru şi el a răspuns cu jurămînt: Nu-L cunosc pe omul acesta (26,74). Iar cînd l-a intrebat un alt servitor, pentru a treia oara, Petru a început a se blestema şi a jura: nu-L cunosc pe omul acesta. (ibid.). Atunci a cîntat cocoşul şi Petru, aducînd-şi aminte de ceea ce îi spusese Iisus, a plîns cu amar, pocăindu-se.

Procesul lui Iisus la Pilat a fost cea mai caricaturală procedură juridică romană. Fiind un adept al filosofiei sceptice, Pilat se temea de orice adevăr, dar cel mai tare  se temea de adevărul puterii iudeilor la curtea imperială romană. Știa că Iisus este nevinovat şi atunci a uzat de tot felul de şiretlicuri ca să nu-l condamne. Iudeii strigau însă mereu: „Răstigneşte-l!”. Prima încercare a lui Pilat de a-L salva pe Iisus a fost tactica lui de a se debarasa de proces, spunînd Iudeilor: Luaţi-l voi şi judecaţi-L după legea voastră! Iudeii însă erau hotărîţi să-L condamne la moarte pe Iisus, prin mîna lui Pilat, căci ei nu aveau dreptul de a condamna la moarte. A doua a fost propunerea lui Pilat de a-L graţia pe Iisus folosindu-se de o veche tradiţie iudaică de a elibera, de Paştele lor, un condamnat la moarte. El spune le evreilor: … La voi este obiceiul ca de Paşti să vă eliberez pe unul. Vreţi, aşadar, să vi-l eliberez pe Împăratul Iudeilor. (Ioan 18, 39). Iudeii au strigat că nu pe Iisus, ci pe Baraba, care era un tîlhar. Această încercare a făcut-o Pilat deoarece soţia sa, Claudica Procula, care se pare că era catehumenă pentru a trece la iudaism, i-a trimis, printr-un servitor, o scrisoare în care îi spunea: Nimic să nu-I faci dreptului Aceluia, căci mult am pătimit astăzi în vis pentru Dînsul! (Matei 27, 19).

Atunci Pilat a pus ostaşii să-L bată pe Iisus. Apoi, însîngerat, îmbrăcat într-o mantie roşie şi cu cununa de spini pe cap, L-a adus în faţa Iudeilor, crezînd că le va înduioşa inima şi le-a spus: Ecce homo, adică: „Iată omul!”.  Dar Iudeii mai tare strigau: „Răstigneşte-l!”. El i-a mai întrebat iar dacă nu vor să-L elibereze pe împăratul Iudeilor. Ei insă au strigat: Dacă-l eliberezi, nu eşti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului. Auzind Pilat aceste cuvinte, s-a speriat că ar putea fi acuzat la curtea romană, unde evreii aveau mare putere. A luat un vas cu apă, s-a spălat pe mîini şi a spus: Nevinovat sînt de sîngele dreptului acestuia. (cuvinte preluate din scrisoarea soţiei lui). Iudeii au strigat toţi: Sîngele Lui asupra noastră şi a copiilor noştri! (Matei 27, 25).

28 de ani mai tîrziu (71 d. H.) împăratul Titus a cucerit Ierusalimul din cauza unei răscoale şi iudeii au fost împrăştiaţi în toată lumea, ei şi copiii lor, aşa cum şi-au cerut ei înşişi ca blestemul sîngelui Domnului să cadă peste ei şi peste copiii lor. Pilat a intrat în Crez cu laşitatea lui. După moartea şi Învierea Domnului, Pilat, care ajunsese procurator al Palestinei prin protecţia la curtea împărătului Tiberius a nobilului Sejanus, s-a găsit descoperit prin căderea în dizgraţie a protectorului său. A fost rechemat la Roma şi s-a sinucis, tăindu-şi arterele de la mîini în baie, după obiceiul vemii. Iudeii s-au împrăştiat în toată lunea. Iuda s-a spîmzurat, necunoscînd mila şi iertarea divină, din cauza nepocăinţei lui. Petru s-a pocăit şi a fost salvat.

Iisus a fost dat pe mîna ostaşilor romani, care L-au schingiuit (aduceți-vă aminte de filmul lui Mel Gibson!) şi a fost răstignit pe cruce între doi tîlhari, batjocorit de evrei chiar şi atunci cînd murea pe cruce. Sfînta Scriptură relatează în detaliu chinurile Mîntuitorului. Se părea atunci că toată lunea era cuprinsă de ură şi de dorinţa de a ucide pe Mesia. Și totuşi există un moment mişcător, cînd un om, Simon din Cirene, ia crucea lui Iisus pe umerii săi, atunci cînd Fiul lui Dumnezeu nu a mai putut-o duce, şi I-a purtat-o pînă la locul răstignirii. A fost momentul trezirii umanităţii, care preia greutatea crucii lui Iisus.

Sfînta Scriptură, care relatează toate aceste lucruri, menţionează că, fiind pe cruce, Iisus a rostit şapte strigări: 1. – După ce l-au pus pe Iisus pe cruce, Iudeii îl batjocoreau şi-l ocărau cu tot felul de cuvinte insultătoare. Atunci Iisus s-a rugat: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34).  2. – Doi tîlhari au fost răstigniţi împreună cu Mîntuitorul, unul de-a dreapta şi altul de-a stînga. Cel din stînga Îl insulta pe Iisus cu aceleaşi cuvinte pe care le auzea de la iudei. Cel din dreapta însă îl mustra pe acel tîlhar şi mărturisea ca ei sînt vinovaţi, dar Iisus era nevinovat: Apoi s-a adresat Mîntuitorului, să-l pomenească întru Impărţia Lui. Domnul i-a răspuns: Adevăr îţi spun Eu ţie, mîine vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 42).  3. – La picioarele crucii lui Iisus stătea mama Sa, cu alte femei mironosiţe şi cu Sf, Evanghelist Ioan. Iisus i-a spus mamei Sale arătîndu-l pe Ioan: Femeie, iată fiul tău! Apoi către ucenic: Iată mama ta! (Luca 19, 26-27).  4. – Iisus pierduse mult sînge din cauza torturii. Această pierdere I-a provocat sete. Atunci a strigat: Mi-e sete! (Ioan 19, 28).  Unul dintre ostaşi a luat un burete muiat în oţet, l-a pus într-o trestie şi, ducîndu-l la gura lui Iisus, I-a dat să bea. În unele versiuni se spune că Iisus a gustat, dar nu a băut. De obicei, oţetul era amestecat cu smirnă; oţetul potolea setea, iar smirna era un anestezic. Se pare că Iisus nu a băut, ci numai a gustat, ca să nu I se uşureze suferinţa. Din clipa aceea, începe agonia pe cruce a Mîntuitorului. 5. – El strigă: Eli, Eli, Lama sabahtani? (Matei 27, 46), adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Această frază a rostit-o Iisus în aramaică, limba pe care El o vorbea de obicei. Din cauza aceasta iudeii, neînțelegînd bine, au crezut că îl cheamă pe Sf. Prooroc Ilie şi spuneau între ei: „Lasă să vie Ilie să-L mîntuiască1”. Acesta este momentul cel mai tragic, cînd Iisus este lăsat singur de Tatăl ceresc, pentru a suferi ca un om durerea totală a chinului şi a singurătăţii pentru răscumpărarea noastră. 6. – Părinte, în mîinile tale Îmi dau duhul Meu. În clipa supremă, Iisus simte mîngîierea Tatălui Său din ceruri. 7. – Săvîrşitu-s-a! Cu acest ultim cuvînt, Iisus Și-a plecat capul şi Și-a dat duhul.

În clipa morţii Lui, s-au petrecut cîteva lucruri suprafireşti: din ceasul al şaselea şi pînă în ceasul al nouălea s-a făcut întuneric mare; catapeteasma templului s-a sfîşiat de sus şi pînă jos; s-a făcut un cutremur mare şi s-au deschis gropile morţilor, iar unii dintre cei înviaţi au intrat în cetate şi au mers la familiile lor. Văzînd toate aceste lucruri, sutaşul a spus cu glas tare: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta! (Matei 27, 54). Astfel, lumea păgînă mărturiseşte, în ciuda batjocurii iudeilor, că Iisus era Fiul lui Dumnezeu. După Simon din Cirene, un ostaş păgîn Îi aduce lui Iisus o laudă promiţătoare de mîntuire pentru lume.

Iisus, fiind atîrnat pe cruce prin cuie bătute în mîini şi picioare, a pierdut mult sînge, a slăbit şi, pînă seara, a murit. Cei doi tîlhari, fiind legaţi cu funii de braţele crucilor, nu au murit o dată cu El. Iosif din Arimateeea, care era ucenic ascuns al Mîntuitorului, s-a dus la Pilat şi a cerut să-i dea trupul lui Iisus să-l îngroape. Pilat s-a mirat ca Iisus a murit aşa de curînd şi a trimis ostaşi să vadă dacă Iisus murise cu adevărat. Aceştia s-au dus întîi la cei doi tîlhari, care încă mai gemeau, şi le-a zdrobit fluierele picioarelor. Această zdrobire era o practică obişnuită la romani, pentru scurtarea suferinţelor: zdrobirea  brutală a fluierelor picioarelor crea un şoc atît de puternic în corpul slăbit al condamnaţilor încît ei mureau fulgerător. Au văzut că Iisus era mort și ostaşul a căutat să se asigure deplin de moartea Lui şi, cu lancea, i-a străpuns coşul pieptului din partea dreaptă spre cea stîngă. Aceasta era o lovitură de luptător pedestru care provoca moartea, căci străpungea tot pieptul de jos în sus şi de la dreapta la stînga, pătrunzînd inima adversarului. A curs din rana Domnului sînge şi apă. Asta dovedea ca Iisus era mort de mai multă vreme, căci în inima Lui se separase serul sanguim de globulele roşii.

Iosif a luat trupul Învăţătorului şi l-a îngropat în grădina casei lui, într-un mormînt pe care-l pregătise pentru el însuşi şi în care nu mai fusese pus nici un alt mort. A venit şi Nicodim, aducînd cu el ca la o sută de litre (litra=1/4 litru) de aloe amestecată cu smirnă. Acest amestec se usca repede. În el au muiat Iosif şi Nicodim giulgiul Domnului, I-au înfăşurat trupul în giulgiu şi L-au pus în mormînt. Iudeii, care îşi aduceau aminte că Iisus vorbise de învierea Lui, au cerut lui Pilat ostaşi care să păzească mormîntul, ca nu cumva, venind ucenicii, să-L fure şi să spună poporului: S-a sculat din morţi! Și rătăcirea cea de pe urmă va fi mai rea decît cea dintîi (Matei 27, 64). Pilat le-a dat ostaşi de pază şi iudeii au sigilat mormîntul.

Dumincă, spre zori, Iisus a înviat din morţi. Cînd femeile mironosiţe au venit la mormînt, foarte de dimineaţă, au văzut un înger ca un fulger străbătînd cerul grădinii lui Iosif. Ele au alergat la mormînt şi au văzut în mormînt doi îngeri, unul la cap şi altul la picioare, care le-au spus ca Iisus a înviat şi le-au îndemnat să se ducă şi să vestească ucenicilor Învierea. Ostaşii zăceau ca morţi, străfulgeraţi de lumina Învierii Domnului.

Evident că Mîntuitorul a înviat din morţi înainte de sosirea la mormînt a femeilor mironosiţe, care veniseră să ungă trupul lui Iisus cu miresme, după tradiţia iudaică. Iată ce spune Sf. Evanghelist Matei: Înfăţişarea lui [a îngerului] era ca a fulgerului, iar îmbrăcămintea lui era mai albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca nişte morţi. Iar îngerul, răspunzînd, le-a zis femeilor: Nu vă temeţi, căci ştiu că pe Iisus Cel răstignit căutaţi. Nu este aici, căci S-a sculat precum a zis. Veniţi de vedeţi locul unde fusese pus. Și mergînd degrabă, spuneţi ucenicilor că S-a sculat din morţi. Și iată că va merge mai înainte de voi în Galileea. Acolo Îl veti vedea. Iată, eu v-am spus. Și plecînd ele în grabă de la mormînt, cu frică şi bucurie mare alergau să-i vestească pe ucencii Lui (Matei 28, 3-8).

În general, ucenicii s-au arătat foarte sceptici la spusele femeilor, crezînd că, din durerea morţii Învățătorului, ele au avut halucinaţii. Petru şi cu Ioan au alergat însă la mormînt, l-au găsit deschis şi nepăzit, au intrat înăuntru, întîi Petru şi apoi Ioan, şi au văzut giulgiurile singure zăcînd. Am spus că giulgiul fusese înmuiat de Iosif şi Nicodim într-un amestec de aloe cu smirnă, care era repede sicativ, aşa că ei au găsit giulgiul întărit, nedesfăcut, ca şi cum Iisus ieşise prin ţesătură, fără a strica forma de pînză a trupului Său. Aceasta era dovada că Învăţătorul ieşise în mod minunat din giulgiu, fără a fi fost nevoie să desfăşoare pînza.

Mîntuitorul S-a arătat mai multor persoane dintre ucenici, în mod separat. Aceştia alergau la ceilalţi Apostoli şi le spuneau că L-au văzut pe Domnul, dar ei tot nu credeau. Apoi S-a arătat tuturor Apostolilor (fără Toma), după aceea iarăși tuturor, de astă-dată cu Toma, şi iaraşi de mai multe ori la grupuri de ucenici şi de dicipoli ai lor, vreme de 40 de zile, cînd, la o ultimă arătare, S-a înălţat la cer dinaintea lor.

Am urmat pas cu pas evenimentele din Săptămîna Patimilor Mîntuitorului nostru, uneori cu informaţie lucidă, alteori cu durerea vinovăţiei că fiecare dintre noi, pe baza unei solidarităţi umane, sîntem părtaşi la Răstignirea lui Iisus, dar şi prin faptele noastre am rănit pe Cel răstignit. Cu fiecare păcat al minţii am apăsat un spin pe capul Fiului lui Dumnezeu; cu fiecare păcat al trupului am mai bătut un cui în palmele şi picioarele Lui şi cu fiecare păcat al inimii am mai străpuns încă o dată coasta însuliţată de soldatul roman a lui Hristos.

Dumnezeu ne-a rînduit postul ispăşirii, să nu abandonăm calea lui Iisus. Dincolo de păcatele noastre şi ale neamului nostru, Iisus ne-a ispăşit pe toţi şi bucuria Învierii Lui străluceşte peste noi toţi, aşa cum ploaia cade şi soarele luminează şi peste cei drepţi, şi peste cei păcătoşi. 

HRISTOS A ÎNVIAT!

Preot Gheorghe CALCIU (1925-2006)

Spune-ți părerea