Micul nostru mititel

I

Acum cîțiva ani, Europa, bătrîna Europă, hoaşca dracului, ca măsură la pachet împotriva bicarbonatului de sodiu (E-500 – aditiv alimentar folosit încă de pe la jumătatea secolului al XIX-lea), habar neavînd la ce-i bun, ci numai la ce-i rău, a vrut (dar n-a reușit, pentru că mai există totuși un Dumnezeu care a căutat către jertfa lui Abel) să ne ia micul, mititelul, buna mireasmă, măsura noastră intimă, grația noastră tutelară, raţiunea noastră de a fi!

După ce, deși ne jurasem să nu ne vindem țara, i-am dat aproape totul (şi ce ne-a cerut, şi ce nu ne-a cerut), după ce i-am dat suveranitatea noastră, după ce i-am dat resursele noastre naturale, după ce am făcut ce-am făcut şi i-am dat un holocaust românesc de 400.000 de morţi, după ce i-am dat materia noastră cenuşie, după ce i-am dat căpşunarii noștri stătuți, după ce i-am dat (s-o sature) minorităţile noastre dragi, după ce am avortat pe rupte ca să nu-i fie ei greu să ne ducă în cîrcă, după ce am dezincriminat homosexualitatea şi nu aşteptăm decît un semn ca să dezincriminăm şi pedofilia, după ce ne-am cipuit, după ce ne-am spălat creierii, după ce i-am dat și sufletul din noi („Un suflet pentru Europa”), ei bine, după toate astea, ea, cutra bătrînă, ea, marea tîrfă din Scripturi, ea, care a mai vrut să ne ia porcul şi mielul, pruna şi buturuga, a venit, hodoronc-tronc, cînd ne era mai drag 1 Maiul pascal, puntea noastră cu grătare dintre jertfa proletară şi jertfa lui Hristos, să ne ceară, să ne ia de la gură, să ne ia în deşert… Micul, Mititelul, a zecea fericire (a noastră, dintre noi, pentru noi), restul nostru de sfinţenie după 2000 de ani de răbdări prăjite şi de dăinuire fără glorie în fatalitatea asta geografică, în iadul ăsta mioritic (lăsați-mă cu „gura de rai”!) în care, de cînd ne ştim, doi uneltesc să-l omoare pe al treilea, iar fiecare visează să moară capra vecinului! Dar uite aşa, mici mititei cum sîntem (şi cum ne mîncăm unii pe alţii), traşi prin inel, traşi la faţă, traşi în piept, traşi în ţeapă, traşi pe roată, traşi pe sfoară, traşi de păr, traşi pe grătar, am apărat porţile Europei, am apărat creştinătatea, i-am dat lumii pe Gelu, pe Glad, pe Menumorut, pe Dracula (Park), pe Sfîntul Ştefan cel Mare (care, de fapt, era mic…), pe franţuzitul de Brâncuşi şi pe englezita de Nadia Comăneci (ca să nu mai zic de atîţia alţii, fugiţi de acasă sau putreziţi la vatră, pe care numai noi îi ştim), am făcut istorie aproape cît bulgarii şi cît albanezii, am pus mereu buturuga mică înaintea carului mare (care, la Caracal, cică s-a şi răsturnat), am avut geniul diminutivului (ciobănaş, mioriţă, frunzuliţă, drăcuşor, ţărişoară, mămăliguţă, Românica, mititel…) – şi nu sîntem noi de vină că numai Europa (tocmai ea!) nu se poate diminutiva, că nu putem avea la suflet Europica sau Europiţa noastră şi că euroii nu pot fi euraşi sau eurei…

Ce mai tot vrea de la noi Europa asta rece şi mercantilă ca Patriarhul Daniel, cu Schengenul, cu poponarii, cu macaroanele şi cu cremvurştii ei de rahat?! Vrea să ne ia şi mititelul?! Ei bine, mititelul noi nu-l dăm! Vorba aia mare şi sfîntă: „Noi nu! Niciodată noi nu!”. În Europa am intrat cu mititelul, din Europa ieşim pentru el! Pentru că dacă ne-ar lua azi mititelul, mîine ne-ar lua şi maneaua (poluare sonoră… chestii d-astea, d-ale lor) – şi atunci chiar că rămînem fără nimic, vai de capul nostru! Noi am sacrificat totul pînă acum numai ca să ne putem bucura în linişte de mititei şi de manele. Mult, puţin, e pofta ce-am poftit-o, e ce ne dorim, ce ne trebuie, ce merităm! Dacă e nevoie, pentru mic şi/sau pentru manea, mai facem un sacrificiu, mai punem de-o tranziţie, ieşim din Europa şi intrăm dracului în America (McMicii să trăiască!), sau în Rusia (că nu-i put E-urile), sau oriunde s-ar mai putea intra, mama ei de viaţă, că nu sîntem noi proştii Europei, ca grecii şi ciprioţii, să ne pună frau Merkel la regim de salată berlineză!

II

Dar dacă veni vorba despre mici (care, în paranteză fie spus, au veche origine turco-sîrbească, dar au fost „personalizaţi” cu geniu culinar românesc în Bucureştii de belle époque, de prin a doua jumătate a secolului al XIX-lea pînă în primele decenii ale secolului XX), mai e un necaz cu ei, care nu e deloc treaba Europei şi unde Europa, oricît ar părea de incredibil, mai că n-are nici o vină. Aşa, ca băştinaşi învechiţi în civilizaţia mititelului, trebuie să recunoaştem că nici el nu prea mai e ce-a fost…

Mititeii de astăzi, în comparaţie cu cei de odinioară (de care citim prin cărţi şi pe care cei mai vîrstnici dintre noi i-am mai și apucat cît de cît) sînt nişte kitsch-uri culinare, dacă se poate spune astfel, care au tot atîta legătură cu mititeii autentici cîtă au icoanele made in China cu iconografia ortodoxă tradiţională.

Mai întîi că „materia primă”, carnea de vită, de porc sau de oaie, provenită de la animale crescute şi hrănite artificial, cu furaje chimizate sau modificate genetic, iar pe deasupra tratată cu fel de fel coloranţi şi conservanţi sintetici (pentru că trebuie „să arate bine” şi „să ţină cît mai mult”, dacă nu să şi fie „mînărită” cantitativ, mai ales în variantele prelucrate) nu mai are nici pe departe gustul de altădată.

Tocată industrial, carnea de mici a devenit, aproape fără excepţie, „pastă de mici”, un produs suspect şi mai degrabă greţos, cu care parcă nici mirodeniile nu se mai brodesc ca lumea. Or, carnea de mici, ca să-şi păstreze savoarea şi consistenţa ideală, trebuie tocată mai mare, iar înainte vreme, la casele care se respectau, nu era tocată la maşină, ci cu satîrul, „pînă cînd asudă cel care toacă”.

Există mai multe reţete tradiţionale de mititei şi n-o să mă apuc eu aici să concurez istoriile gastronomice şi cărţile de bucate. În orice caz, unele reţete (precum cea de la Carul cu Bere, de prin 1920) mergeau numai pe carnea de vită (luată mai ales „de la gît, fără a se îndepărta grăsimea”, eventual cu adaos de seu de vită şi musai cu zeamă de oase), altele (precum cea întrebuinţată de mesagerii savorilor valahe la Expoziţia Universală de la Paris, din 1900, cînd cică s-ar fi bătut lupii la gura francezilor şi a altor neamuri) mergeau pe amestecul de carne de vită şi carne de porc (de preferinţă, predominantă rămînînd vita) şi numai grătarul ungîndu-se cu seu de oaie. Introducerea în compoziţie a cărnii de oaie, sau predominanţa cărnii de porc, ca să nu mai vorbesc de exclusivitatea uneia sau alteia, sînt abateri mîrlăneşti de la reţetele clasice.

Aluatul de carne se frămînta iniţial cel puţin un ceas, de la început cu zeama de oase şi cu bicarbonatul de sodiu (bun pentru afînare şi creştere, cam 8 grame la un kilogram de carne tocată, „stins” cu o linguriţă de zeamă de lămîie). Condimentele sau mirodeniile (piper, cimbru, enibahar, coriandru, chimion, anason, iar după unele reţete chiar niscaiva busuioc ori rozmarin, pe toate fiind esenţial să ştii să le potriveşti) se adăugau „treptat, uniform şi puţin cîte puţin”; la urmă de tot, la a treia frămîntare, era lăsat usturoiul (cam o căpăţînă la un kilogram de carne, dar cu mujdeiul stors printr-un tifon, ca să se aleagă numai sucul), altminteri ingredient esenţial (unii grataragii îi „alintau” cu zeamă de mujdei şi pe parcursul frigerii, ceea ce ajuta şi la gust, şi la crusta rumenă, îmbietoare). După prima frămîntare, acoperit, amestecul „se dădea la gheţar” (ceea ce era cu totul altceva decît regimul forţat al congelatoarelor de azi) pentru o zi şi o noapte, apoi se scotea, se lăsa „cîteva ceasuri la dezmorţit”, se frămînta a doua oară („preţ de o jumătate de ceas”), iarăşi cu fiertură de măduvă, apoi venea adaosul de usturoi şi al treilea frămîntat („preţ de un sfert de ceas”), după care iar era lăsat la rece pînă a doua zi. Unii recomandau ţinerea amestecului bine învelit, peste noapte, cînd e mai răcoare, la o gură de canal, ca să-şi ia amoniacul pe cale naturală (dacă bicarbonatul de sodiu ajută la creştere, ca micii să fie pufoşi şi să nu semene cu chiftelele, bicarbonatul de amoniu ajută la frăgezirea cărnii). Micii comunişti puţeau uneori a amoniac, poate şi ca să se ascundă, vorba lui M. Bulgakov, „prospeţimea de gradul doi” a cărnii…

Scosul de la gheţar e bine să se facă, zice-se, cam cu trei ceasuri înainte de pusul la fript, să aibă carnea timp să se înmoaie şi să-şi capete lesne forma („ca de un deget mare lungime şi ca de două degete grosime”).

E foarte important nu numai cum pregăteşti compoziţia micilor, ci şi cum îi frigi. În copilăria mea, prin anii ’60, meseria de grataragiu era încă una serioasă: la rigoare, înainte de frigere, micii se ungeau cu untdelemn şi se lăsau cam o oră la zvîntat, apoi erau fripţi la foc iute, pe jar de lemne sau cărbuni (de preferinţă, mangal); trebuia să ştii cum să ungi grătarul, cît să-l laşi să se încingă, cînd şi de cîte ori să-i întorci, cum să nu-i înţepi pe cînd se frig, cît să-i laşi pe grătar, cînd să îmblînzeşti focul cu apă, cum să le faci vînt… Eu am rămas, de copil, cu impresia că adevăraţii grataragii chiar îi descîntau… În orice caz, micii nu trebuie lăsaţi să se pătrundă prea tare, să se usuce, să-şi piardă suculenţa (şi, o dată cu ea, miresmele). E firesc ca ei să scadă puţin pe grătar (făcîndu-se, din mici, încă şi mai mici, iar unii fiind de părere că de aici li s-ar trage şi denumirea de mititei), dar, dacă focul nu-i destul de iute, sau dacă sînt lăsaţi prea mult, scad peste măsură şi devin fazi, chiar înecăcioşi. Trebuie mîncaţi înainte de a se răci prea tare, cu sare după gust (în compoziţie, după unele reţete vechi, nici nu se pune sare) şi cu ardei iute proaspăt („cu gust de grădină”), unii recomandînd să se pună ardei iute, uscat şi pisat, şi în compoziţia propriu-zisă.
Paradoxul micilor este că, chiar şi în vremurile lor bune, s-au servit de către unii – şi astăzi se servesc aproape curent – cu muştar (mai mult sau mai puţin picant), ceea ce le perverteşte şi le estompează occidental savoarea orientală. Muştarul (cei de la Carul cu Bere de altădată îl recomandau pe cel de Dijon) „e din alt film”, cum se zice astăzi, dar cine se mai sinchiseşte, mai ales cînd „aşa a apucat” şi cînd toate în jurul lui – de la bucate la ţoale şi de la idei la limbaj – sînt din ce în ce mai eclectice şi mai sincretice? Complice istoric, prin muştar, cu mititeii noştri plini de bicarbonat, Occidentul vrea acum să ni-i taie sau să ni-i prefacă în cîrnaţi şi-n chiftele ecologice! Păi să nu-ţi sară muştarul şi să n-o dai pe ciuşcă?!

Cu Occident sau fără, de vechii noştri mititei s-a ales mîrlănia industrială şi mercantilă: o pastă cleioasă şi adeseori prea sărată, un mixaj sinistru de deşeuri de carne care abia au văzut piperul, cimbrul şi usturoiul, canoniţi, cu dimensiuni din ce în ce mai cîrnăţăreşti, pe grătare electrice ori în tigăi cu uleiuri proaste, sau fripţi ţigăneşte pe grătare improvizate, cînd prea cruzi, cînd prea uscaţi (dacă nu chiar arşi de-a dreptul), băltind într-un muştar apos, de un galben hepatic, sau însoţiţi, cu satisfacţie proletară, de nişte murături fleşcăite şi de un piureu tainic, care n-a văzut cartoful, dar care, aşa la grămadă, ţine dracului de foame…

Deci, pînă să somăm Occidentul să nu se mai ia de mititeii noştri balcano-mioritici, ar fi poate de cuviinţă să facem din nou ca micul să fie mic, să-i redăm firea şi demnitatea dintîi, cum s-ar cădea să facem cu toate ale noastre, ajunse treptat la acelaşi numitor comun al mizeriei păstoase, care nu lasă loc de vreo identitate, ci doar de maidane şi de gropi de gunoi. Şi poate că, aşa reabilitat, micul n-ar mai speria Europa, ci chiar ar cuceri-o…

Răzvan Codrescu

About Răzvan Codrescu

Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

3 thoughts on “Micul nostru mititel

  1. Articolul este plin de mirodenii.Chiar ati vine sa-l mananci, insa depinde in ce zi sau an bisericesc îl savurezi.Pentru crestinul de la inceput care era in post continu, articolul ar fi cel putin irelevant poate si din cauza viului grai care in crestinismul de azi acum este in fecundare.Pentru un brand romanesc ca arma, in scopul de a vana barbari de tiranii este ispititor de bine scris.Pentru fratii in Hristos prefer bucataria genezica,
    ,Apoi a zis Dumnezeu: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră,,.

    P.S Frate Codrescu ,tare mult as vrea sa redescopar impreuna cu dumneavoastra practic reteta micului autohton si ca sa va dovedesc ca nu glumesc trimiteti pe [email protected] o adresa sa va trimit o gustare dupa o reteta de salam de vara cat se poate de natural facut in Romania,pe valea Muresului.

  2. Un deliciu…. si mititelu’ da’ si aricolul!
    Cu o rugamimte – oricata iritare – sa nu spun de-a dreptul enervare – fata de atitudinea „alora”…. sa nu mai pomenim dracul… Na! – ca am zis si eu, iertare.

Spune-ți părerea