Ortodoxia românească și rezistența anticomunistă (IV)

Crucea laicatului ortodox

Aceşti „păstori” jertfelnici (preoţi, arhierei, monahi şi monahii) au fost urmaţi pe Golgota istoriei contemporane de „turma” vajnicilor şi încă mai numeroşilor purtători de cruce din rîndurile largi ale laicatului (ortodox şi numai), care au umplut, timp de aproape două decenii, închisorile, lagărele de muncă şi cimitirele fără cruci ale celui mai criminal şi mai bezbojnic regim politic din istorie*. Memorialele rămase de la aceştia din urmă, publicate sau nepublicate, sînt de ordinul sutelor (dacă nu cumva au depăşit mia). Sigur, ele sînt inegale, ca întindere şi scriitură, şi nu toate au reuşit să se impună conştiinţei publice. Există însă cîteva titluri referenţiale, pe care le înşir tot alfabetic, după numele autorilor (şi iarăşi îmi cer iertare pentru fatalitatea subiectivă a selecţiei): Demostene Andronescu, „Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare”, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009 (reed. Fundația Sfinții Închisorilor, Pitești, 2015 – „Peisaj lăuntric” –, și Ed. Manuscris, Pitești, 2017 – „Reeducarea de la Aiud”); Dumitru Bacu, „Piteşti – centru de reeducaare studenţească”, Col. Dacoromania, Madrid, 1963 (ed. a IV-a: Ed. Christiana, Bucureşti, 2011), în 1971 tradusă şi în engleză; Dumitru Gh. Bordeianu, „Mărturisiri din mlaştina disperării (Cele văzute, trăite şi suferite la Piteşti şi Gherla)” – 2 vols., Ed. Gama, Bucureşti, 1995 (reed. Ed. Scara, Bucureşti, 2001, într-un singur volum); Mihai Buracu, „Tăbliţele de săpun de la Itşet-ip” [Piteşti], Ed. MJM, Craiova, 2003 (reed. Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2008, şi Ed. Filos, Mioveni, 2012, cu titlul „Eu sînt scribul… Amintiri şi poezii din închisoare”); Nicolae Călinescu, „Preambul pentru camera de tortură”, Ed. Marineasa, Timişoara, 1994; Lena Constante, „Evadarea tăcută” (apărută mai întîi în franceză: „L’Évasion silencieuse”, Paris, 1990) şi „Evadarea imposibilă”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2013 (ediţiile româneşti princeps: 1992 şi 1993); Grigore Dumitrescu, „Demascarea”, Editura Autorului, München, 1978 (reed. Jon Dumitru Verlag & Mediana Edit, München-Bucureşti, 1996), în 1997 tradusă şi în franceză; Vladimir Dumitrescu, „Închisorile mele”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1994; Viorel Gheorghiţă, „Et ego. Sărata-Piteşti-Gherla-Aiud”, Ed. Marineasa, Timişoara, 1994; Nicole-Valéry Grossu, „Binecuvîntată fii, închisoare…”, Ed. Univers, Bucureşti, 1997, apărută iniţial în franceză: „Bénie soit tu, prison…”, Plon, Paris, 1976 (şi tradusă în mai multe limbi), iar în 2002 transpusă cinematografic (Nicolae Mărgineanu); Ioan Ianolide, „Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă”, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, dar şi „Deţinutul profet”, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2009; Ion Ioanid, „Închisoarea noastră cea de toate zilele”, 5 vols., Ed. Albatros, Bucureşti, 1991-1996 (reed. în 3 vols., Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999-2002); Aristide Lefa, „Fericiţi cei ce plîng”, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1998; Ana-Maria Marin, „Prin poarta cea strîmtă”, Ed. Gordian, Timişoara, 1993; Virgil Maxim, „Imn pentru crucea purtată”, 2 vols., Ed. Gordian, Timişoara, 1997 (reed. Ed. Antim, f. l., 2002, într-un singur volum); Radu Mărculescu, „Mărturii pentru «Judecata de Apoi»… adunate din Gulagul românesc”, Ed. Aldine, Bucureşti, 2005 (reed. Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012); Al. Mihalcea, „Jurnal de ocnă”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1994, „Uranus-Gherla, via Salcia. Vieţi amînate”, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2005, şi „Salcia – un lagăr al morţii”, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2009; Aspazia Oţel Petrescu, „Strigat-am către Tine, Doamne…”, Ed. Fundaţiei Culturale Buna Vestire, Bucureşti, 2000 (ed. a II-a: Ed. Platytera, Bucureşti, 2008, cu titlul „Doamne, strigat-am!”), dar și „Adusu-mi-am aminte”, Rovimed Publishers, Roman, 2007; Marcel Petrişor, „Cumplite încercări, Doamne! Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste”, Ed. Christiana, Bucureşti, 2011 (tradus parţial şi în franceză, în acelaşi an); Dr. Galina Răduleanu, „Repetiţie la moarte… din spatele gratiilor”, Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Piteşti, 2013 (reed. Ed. Manuscris, Pitești, 2017); Aurel State, „Drumul crucii”, ed. a III-a, Ed. Rost/Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Bucureşti-Piteşti, 2013; Mihai Timaru, „Amintiri de la Gherla”, Ed. de Vest, Timişoara, 1993;, ca să nu mai vorbim de cunoscutele cărţi deschizătoare de drum ale lui Paul Goma** (în franceză şi română)***. Mărturii preţioase se găsesc şi în Lucia Hossu-Longin, „Memorialul durerii. O istorie care nu se învaţă la şcoală”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007 (valorificarea editorială a celebrului serial documentar TV).

Recurs la neuitare

Cleric sau mirean, „vlădică” sau „opincă”, fapt este că, la o jumătate de secol de la lichidarea închisorilor politice comuniste şi la un sfert de secol de la prăbuşirea vechiului regim, în România nu avem nici un martir creştin anticomunist cinstit după cuviinţă de Biserica neamului (în timp ce în Rusia, bunăoară, au fost canonizaţi peste 1700, ca şi în lumea catolică cei martirizaţi pentru credinţa lor în timpul războiului civil din Spania). „Să ştiţi că şi din această pricină ne bate Dumnezeu, pentru că nu recunoaştem jertfa”, avertiza, în pragul noului veac şi mileniu, vrednicul de pomenire părinte Iustin Pârvu. Noi însă nu numai că nu ne-am învrednicit, nici bisericeşte, nici istoriceşte, să recunoaştem jertfa mărturisitoare – de la Valeriu Gafencu şi Mircea Vulcănescu (morţi la Tg. Ocna şi respectiv Aiud, în 1952) pînă la ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor) şi Maica Mihaela Iordache (morţi în 1962, la Aiud, şi respectiv 1963, la Ciuc) –, dar le necinstim zilnic memoria, fie prin uitare nepăsătoare, fie prin insinuări impioase (cum este, de pildă, aceea că Ortodoxia românească n-ar fi opus rezistenţă comunismului, ci ar fi pactizat fără reacţie cu acesta) sau neavenite rechizitorii ideologice postume (cum a fost cel făcut recent lui Valeriu Gafencu, ca să se dea satisfacţie Institutului Naţional [sic] „Elie Wiesel”).

Dar, vorba lui Seneca, „suferim de rele vindecabile” („sanabilibus aegrotamus malis”), drept care am găsit de cuviinţă să ieşim în întîmpinarea ignoranţei sau indolenţei curente cu un volum care reuneşte cea mai mare parte din textele pe această temă apărute în magazinul ilustrat „Lumea Credinţei”, din 2003 pînă la începutul lui 2014, însoţindu-le cu numeroase note de subsol, care întregesc informaţia şi lărgesc cadrul interpretativ. […] Materialul e distribuit în două secţiuni: una mai puţin extinsă, cu abordări generale şi dezbateri de idei („Credinţa sub prigoana comunistă”), alta mai extinsă, cu prezentarea în succesiune alfabetică a treizeci de figuri exponenţiale ale rezistenţei şi luptei creştine anticomuniste („Mărturisitori trecuţi prin prigoană”)****. […]

Fie ca și pe calea aceasta să ajungem la mai dreapta pomenire a martirilor români ai secolului XX, care ne-au reamintit pe viu şi cu literă de sînge, în acest tîrziu al istoriei, că creştinismul s-a născut din jertfa lui Dumnezeu pentru oameni şi dăinuiește prin jertfa oamenilor pentru Dumnezeu.

_______________________________

* Nu se pot da, în stadiul actual al documentaţiei, cifre exacte, dar pare cert că în lume comunismul a făcut peste o sută de milioane de victime. „Le livre noir du communisme” (Stéphane Courtois etc., 1997, cu mari lacune) avansează, prudent, cifra de numai 85 de milioane (deci de 14 ori mai mult decît cifra oficială a evreilor pieriţi în holocaustul nazist!). În România, unde au existat peste 130 de unităţi de detenţie, numărul celor trecuţi prin ele este cel puţin de ordinul sutelor de mii, iar al celor ucişi – cel puţin de ordinul zecilor de mii. Cifra de două milioane de victime în România (torturate şi/sau ucise în diferitele forme de detenţie), care circulă pe internet, nu are nici o reală bază documentară, dar s-ar putea ca exagerarea să fie mai mică decît pare. Există două instituţii abilitate să cerceteze aceste lucruri, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, dar rezultatele sînt deocamdată parţiale şi provizorii. O problemă este şi aceea că se ia în calcul numai teritoriul actual al României, lăsîndu-se la o parte Basarabia şi Bucovina de Nord (unde unităţile de detenţie au fost mai puţine, dar deportările au fost masive).
** Născut 1935 (Mana-Orhei), cu 2 ani de închisoare (Jilava, Gherla) şi 5 ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan (pînă în 1964), a fost cel mai cunoscut disident laic din epoca lui Ceauşescu, expulzat din ţară în 1977 (trăieşte pînă azi la Paris, certat cu toată lumea).
*** „Ostinato”, „Gherla”, „Patimile după Piteşti” etc. Cf., de pildă, „Dicţionarul general al literaturii române: E-K”, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, pp. 380-383 (sub egida Academiei Române).
**** În ordine alfabetică: Bartolomeu Valeriu Anania, Grigorie Băbuș, Arsenie Boca, Sofian Boghiu, Gheorghe Calciu, Adrian Făgețeanu, Valeriu Gafencu, Constantin Galeriu, Ion Gavrilă Ogoranu, Benedict Ghiuș, Nicolae Grebenea, Ioan Ianolide, Maica Mihaela Iordache, Ioan Iovan, Ilie Lăcătușu, Radu Mărculescu, Anița Nandriș, Zosim Oancea, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Aurel State, Dumitru Stăniloae, Nicolae Steinhardt, Gavriil Stoica, Marin Tănase, Daniil Sandu Tudor, Ilie Tudor, Petre Țuțea, Vasile Voiculescu, Mircea Vulcănescu.

________________________________

Citiți și:

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).
Răzvan Codrescu

Ultimele articole de Răzvan Codrescu (toate)

4 thoughts on “Ortodoxia românească și rezistența anticomunistă (IV)

  1. Pentru a inlatura unele prejudecati ( inexacte, se pare ) va rog sa enumerati episcopii ortodocsi care au fost in inchisoare ( nu recluziune monastica sau domiciliu obligatoriu). Mentionati si daca erau in functie la data persecutiei sau aveau alt statut.

  2. Eu n-am pus – și nici nu mă interesează – problema unui segment sau altuia, ci problema Ortodoxiei în ansamblul ei, care a dat martiri cu sutele și cu miile, indiferent de statutul lor. Parșivenia întrebării dvs. nu anulează acest capital de jertfă, dar compromite posibilitatea reconcilierii și unității cu care ne-ar sta bine să înfruntăm prezentul și viitorul. În aceste condiții, ar fi aflare în treabă să întreținem iluzia unui „dialog”.

  3. In perioada comunista ortodoxia a dat TREI PATRIARHI MARTIRI !
    PF Nicodim, PF Iustinian Marina, PF Iustin Moisescu;
    E drept ca PF Teoctist a fost asasinat la 20 de ani dupa caderea comunismului, de un medic mason de rang inalt; a „murit cu zile”.

    Asemenea Sf Episcop Ciprian al Cartaginei, atata tiimp cat s-a putut ierarhii au aparat Biserica evitand o confruntare deschisa cu antihristul iudeo-comunist.
    Cand nu s-a mai putut au marturisit cu pretul sangelui – moartea prin iradiere sau otravire tot pret de sange este.

    Gratie inteleciunii impletita cu jertfa muceniceasca, numai cine nu a vrut nu s-a spovetidit si nu s-a impartasit. Dupa cei 50 de ani de comunism, poporul roman ortodox, in proprtie de 89% era botezat.

    PS: Arh Efrem, Staretul Sf Man Vatoped: NU EXISTA BOTEZ PRIN STROPIRE. Botezul este prin afundare, aceasta este Traditia. Spunea parintele Paisie Aghioritulca multi dintre tinerii de astazi sunt demonizati pentru ca preotii nu i-au botezat prin afundare completa. Trebuie foarte mare atentia in aceasta privinta.
    Cuvant din Sfantul Munte, 2001, pag. 256

Spune-ți părerea