Patimile după Dante

„Divina Comedie” – Nepotrivită în școli?

Un ONG din Italia, Gherush92 (cum vă sună?), a solicitat maian eliminarea poemului lui Dante Alighieri din programele şcolare sau folosirea lui cu mai multe precauţii. Reprezentanţii organizaţiei menţionate au susţinut că opera respectivă, scrisă în secolul al XIV-lea, ar fi antisemită, islamofobă şi discriminatoare.

Pasajele care sînt date ca exemplu din „Divina Comedie” îl arată pe Iuda mestecat veşnic între fălcile lui Lucifer, pe Mohamed despicat de sus pînă jos şi pe homosexuali sub o ploaie de foc.

Însă scena culturală italiană a reacţionat prompt (nu ca scena culturală românească în cazul lui Eminescu), subliniind că opera trebuie privită în contextul în care a fost scrisă şi că beneficiile obţinute de elevi din studierea ei sînt atît de multe încît astfel de acuzaţii devin cel puţin ridicole.

Ca să avem o idee mai exactă despre ce nu e pe placul „corectitudinii politice” europene (?) a secolului XXI, redau mai jos, în traducerea mea, principalele locuri incriminate din „Infernul” lui Dante. (R. C.)

Dante printre sodomiți

Cîntul XIV

Dante şi Vergiliu pătrund în al treilea brîu al cercului al şaptelea, unde dau de un deşert peste care cade neîncetat o ploaie de foc. Aici se chinuiesc, între alţii, violenţii împotriva firii (din această categorie face parte, ca sodomit/homosexual, şi Brunetto Latini, dascălul lui Dante, evocat în Cîntul XV).

[…]
16 O, sfîntă răzbunare, cît se cere
să-l înfiori pe-acel ce dă citire
la ce-am cuprins atunci cu-a mea vedere!
19 Căinîndu-şi soarta fără contenire,
roiau în cete duhurile goale,
părînd să aibă-n cazne osebire:
22 fie zăceau, privind în sus cu jale,
fie-adăstau, chircite de urgie,
fie dădeau întruna-n jur tîrcoale.
25 Mai multe bîntuiau în pribegie
decît erau de chinuri ţintuite,
iar statu-n loc mai crud părea să fie.
28 Domol cădeau, ca neaua fulguite,
peste nisipuri limbile de pară,
cum ninge-n munţi, la ceasuri potolite.
31 Şi cum în calda-Indie-odinioară
văzuse Alexandru peste-armate
că foc din cer de-a valma se pogoară,
34 încît poruncă le dădu a bate
din tălpi pămîntul, nu cumva pojarul
să se-nteţească-n ierbile uscate,
37 la fel pe-acolo veşnicea calvarul;
nisipu-n jur, ca iasca sub amnar,
se aprindea şi îndoia amarul.
40 Sărmane mîini, de-a valma, iar şi iar,
cătau s-alunge groaznica vipie
ce se-ntindea pe orice mădular.

[…]

Cîntul XV

În al treilea brîu al cercului al şaptelea, Dante are prilejul de a sta de vorbă chiar cu ser Brunetto, dascălul său de odinioară, care-i profeţeşte viitorul şi face un aspru rechizitoriu al decăderii florentine. Poetul capătă veste şi despre alţi cîţiva osîndiţi din ceata lui Brunetto Latini (cea a sodomiţilor).

[…]

16 Ci cum ţineam a rîului decinde,
un pîlc de duhuri ne ieşi-n cărare,
zgîindu-se spre noi, aşa cum prinde
19 prin beznă om cu om să se măsoare,
sau cum vreun meşter mai în vîrstă cată
prin ac un fir de aţă să strecoare.
22 Şi astfel măsurîndu-mă, deodată
din ele unul de veşmînt mă prinse,
strigînd: „O, ce-ntîmplare minunată!”.
25 De cum văzui că braţul şi-l întinse
spre mine-n sus, la chipu-i luai aminte,
ce chiar şi ars de flăcările-ncinse,
28 îmi deşteptă icoana lui în minte.
„O, ser Brunetto, dumneata aci?!”,
zisei, tinzîndu-mi mîna înainte.
31 Iar el: „Cu supărare nu ţi-o fi
dacă Brunetto, fiule, cu tine
de ceata lui puţin s-o răzleţi”.
34 „Cît pot, te rog să stărui lîngă mine”,
grăit-am eu, „de-o fi să se-nvoiască
şi-acesta, care-n paza lui mă ţine”.
37 „O, fiul meu, de-ar fi să se oprească
din ceata-mi careva, un veac ar zace,
neputincios de foc să se ferească!
40 Deci tu mergînd, eu soţ al tău m-oi face
şi-apoi voi da să-i prind din urmă zor
pe cei ce plîng şi-n veci nu gustă pace”.
43 Eu nu-ndrăzneam din drum să mă scobor,
spre-a-i merge-alături, dar l-urmam smerit,
plecîndu-mi fruntea-n chip curtenitor.
46 „Ce soartă-n jos te mînă”, mi-a grăit,
„nainte ca sorocul să îţi vină?
Şi au de cine eşti călăuzit?”.
49 „Acolo sus, în viaţa cea senină”,
răspuns-am eu, „m-am rătăcit pe-o vale,
chiar cînd s-ajung la vîrsta mea deplină.
52 Lăsînd-o-n spate ieri, mi-ieşi în cale
acesta, chiar cînd dam a mă-nturna,
şi-acum mă ţin de pasul umbrei sale”.
55 Şi-acela: „De urma-vei steaua ta,
nepieritoare faima o să-ţi fie,
de-am priceput, pe cînd trăiam, ceva.
58 Să nu-mi fi fost pieirea timpurie,
văzînd că-n cer ţi-e scris atîta bine,
ţi-aş fi-nsuflat prisos de vrednicie.
61 Dar neamu-acela cu porniri haíne,
ce din Fiesole prin strămoşi coboară
şi-i necioplit ca stînca de-unde vine,
64 ţi-o răsplăti virtutea cu ocară:
şi-i drept, căci între sorbii străpeziţi
smochinul dulce are viaţă-amară.
67 De gura lumii «orbi» au fost numiţi,
căci lacomi sunt, pizmaşi şi ocoşi foarte:
tu pilda lor nicicum să n-o imiţi!
70 Fiindu-ţi dat să ai de faimă parte,
şi unii şi-alţii curte or să-ţi facă,
dar de ospăţ rămîne-vor departe.
73 Cireada fiesolanilor, buiacă,
nutreţ din sine facă-şi, dar ferească
(dacă vreuna le răsare-n cloacă)
76 tulpina-n care va să odrăslească
sămînţa sfîntă-a Romei, cîtă mase
cînd răul prinse-n ei să se puiască!”.
79 „O, de-ar fi fost cum inima-mi sperase”,
zisei atunci, „şi astăzi dumneata
tot om ai fi, în carne şi în oase!
82 Cu dor în mine stărui a purta
icoana sfîntă-a vremii cînd, patern,
nu pregetai pe lume-a-mi arăta
85 cum poate omul deveni etern,
şi se cuvine, cîtu-s încă viu,
în slove preţuirea să-mi aştern.
88 Cîte-ai grăit, în mintea mea le ţiu,
cu altele, să-mi fie tîlcuite
de-o doamnă pricepută, mai tîrziu.
91 Dar vreau să-ţi spun, cu vorbe lămurite,
c-atît cît n-am în cuget vreo mustrare,
să-nfrunt sînt gata cîte mi-s sortite.
94 Nu-s noi de tot asemeni veşti amare:
deci Soarta-n voie învîrtească-şi roata,
cum şi-omu-şi face biata lui lucrare!”.
97 Atunci Virgil, spre dreapta-ntors, cătat-a
în ochii mei, zicîndu-mi: „Ia aminte,
că bine-ascultă cin’ să-nveţe-i gata!”.
100 Cît îmi vorbi, eu l-am urmat cuminte
pe ser Brunetto, iscodind de-s oare
ilustre nume-n ceata dinainte.
103 Iar el: „Să-i ştii pe unii bine-mi pare,
cît despre alţii-a tace se cuvine,
căci n-ar fi timp să-l spun pe fiecare.
106 Într-un cuvînt, şi clerici sînt cu mine,
şi literaţi de glorios renume,
al căror chin de-aceeaşi vină ţine.
109 În cîrdu-acela-s de văzut anume
Priscian şi Franc d’Accorso; şi, de-ai vrea,
acel spurcat fără pereche-n lume
112 pe care servul servilor punea
din Arno-n Bacchiglione să-l strămute,
unde-l răpuse pofta lui cea rea.
115 Ţi-aş spune încă vrute şi nevrute,
dar scurtul meu răgaz de-acum se curmă,
căci văd în zare vîlvătăi temute.
118 Nu-i chip s-adast cu nou ivita turmă;
al meu «Tezaur» nu-l lăsa-n uitare,
că-n el sînt viu: e tot ce-ţi cer la urmă!”.
121 Ci-o şi tuli, ca veronezii care
aleargă-n cîmp după stindardul verde;
iar dintre-aceia, semăna mai tare
124 cu cel ce-nvinge, nu cu cel ce pierde.

Cîntul XVI

Ajuns la marginea celui de-al treilea brîu al cercului al şaptelea, de unde putea fi auzit deja vuietul cumplitului Flegheton (rîul infernal ce dă în cercul al optulea), Dante are ocazia de a întîlni un ultim grup de sodomiţi, din care ies în evidenţă concetăţenii săi Guido Guerra, Tegghiaio Aldobrandi şi Jacopo Rusticucci, cu care vorbeşte, plin de amărăciune şi indignare, despre decăderea Florenţei.

1 M-aflam pe unde apa-avană vine
spre celălalt ocol, cu vuiet mare,
dînd zvon în jur ca roiul de albine,
4 cînd desluşii venind din depărtare
trei umbre răzleţite dintr-o gloată
bătută-n mers de-a focului dogoare.
7 Goneau spre noi şi-mi tot strigau deodată:
„Opreşte tu, ce pari, după veşminte,
din chiar cetatea noastră dezmăţată!”.
10 O, cîte răni, mai noi sau dinainte,
purtau aceia-n carnea pîrjolită!
Şi azi mă doare să-mi aduc aminte.
13 Virgil, oprit de larma întreită,
se-ntoarse şi-mi grăi: „Din curtenie,
se cade să-i aştepţi, la cît se-agită.
16 De n-ar fi crunta ploaie de vipie,
atunci aş zice c-a fugi devale,
mai bine decît lor, ţi-ar şade ţie”.
19 De cum am stat, ei vechiul cînt de jale
au prins din nou să-l depene, făcînd
în jurul nostru, cîteştrei, ocoale;
22 precum acei ce goi şi unşi luptînd,
se-nfruntă cu priviri iscoditoare
şi-abia apoi îşi dau la trîntă rînd,
25 aşa şi ei, rotind fără-ncetare,
cătau spre mine, astfel că-n răspăr
umblau grumajii faţă de picioare.
28 „De-i locul odios într-adevăr”,
grăit-a unul, „şi de-ţi facem silă,
aşa cum sîntem arşi, de-a fir a păr,
31 măcar de-a noastră faimă fie-ţi milă
şi zi-ne cine eşti şi cum cutezi
să baţi de viu genunea-n veci ostilă.
34 Acesta, cui pe urme-i calci, cum vezi,
deşi e gol şi pîrjolit, se cade
să ştii c-a fost mai mare decît crezi:
37 nepot venindu-i vrednicei Gualdrade,
Guido Guerra se numea şi-n lume
fu om al minţii, dar şi-al mîndrei spade.
40 Şi ce-l ce-n urmă faţa negrei hume
o bate-ntruna e-Aldobrandi, cui
de sfetnic bun i s-ar cădea renume.
43 Iar eu, ce crucea-mi port cu dînşii, fui
Jacopo Rusticucci şi-n sminteală
m-a tras mai mult nevasta ce-o avui”.
46 De n-ar fi fost cumplita fierbinţeală,
eu între ei m-aş fi zvîrlit pe dată,
şi mi-ar fi dat maestrul învoială;
49 dar cum s-ar fi scrumit fiinţa-mi toată,
învinse frica nobila pornire
ce ghes îmi da să-i strîng la piept deodată.
52 Şi le zisei: „Nu silă, ci mîhnire
în suflet mi-a trezit a voastră stare,
încît cu greu mi-oi reveni în fire,
55 de cum din vorba-acestui dascăl mare
putui afla că feţe-atît de-alese,
cum sunteţi voi, ne fac întîmpinare.
58 Dintr-o cetate sînt cu voi şi-adese
de-a voastră faptă şi-ale voastre nume
avui prilej în fel şi chip să-mi pese.
61 Lăsînd amarul, mă îndrept anume
către dulceţi de domnul meu promise,
dar va să trec întîi prin joasa lume”.
64 „Ani mulţi de-acum”, atunci acela-mi zise,
„rămîie-ţi duhul viu în mădulare
şi fie-ţi ale faimei căi deschise!
67 Dar spune-ne, mai are parte oare
cetatea-ne de cinstea de-altădată,
sau zace în nevrednică uitare?
70 Guglielmo Borsiere care, iată,
e-n rînd cu noi, dar nu demult, aduse
urîte veşti în trista noastră ceată”.
73 „Poporul nou, ce pe cîştig se puse,
trufie şi necumpăt iscă-n tine,
de-ţi plîngi, Florenţă, vremile apuse!”,
76 nălţai atunci, cu faţa-n sus, suspine,
pe cînd cei trei schimbau priviri năuce,
căci teama lor se-adeverea prin mine.
79 „De poţi oricînd atît de lesne-aduce”,
mi-au zis, „răspunsuri cui te iscodeşte,
ferice-atunci că nu-ţi pui gurii cruce!
82 Din bezna care-aici ne copleşeşte
de-o fi să scapi spre-a stelelor splendoare,
cînd bucuros vei zice: «Am fost», vesteşte,
85 celor ce-s vii, şi trista noastră stare”.
Şi, ruptă hora, o tuliră-n pripă,
părînd să aibă aripi, nu picioare.

[…]

Dante printre învrăjbitori

Cîntul XXVIII

Cei doi poeţi pătrund în a noua bolgie din cel de-al optulea cerc al Infernului, unde semănătorii de schisme şi discordii („vicleana ceată-n vrajbe nărăvită”), cu mădularele crăpate sau desprinse de trup, dau ocol locului şi sînt hăcuiţi cu spada de cîte ori ajung în dreptul diavolului care le veghează osînda. Dante are prilejul să stea de vorbă, între alţii, cu însuşi Mahomed, fondatorul islamismului.

1 Cine-ar putea întocmai să exprime
priveliştea aceea-nsîngerată,
chiar de-ar vorbi pe larg şi fără rime?
4 Neputincioasă limba se arată,
că-n graiul nostru şi-n lumeasca minte
nu-ncape atîta taină-nfricoşată.
7 De-ai sta s-aduni cu toată luarea-aminte
pe cîţi din biata Puglie-şi vărsară,
cînd cu troienii, sîngele fierbinte,
10 ca şi pe cei ce lung război purtară,
cum fără greş Tit Liviu însuşi scrie,
şi-inele droaie-n urma lor lăsară,
13 cu cei loviţi de-a rănilor urgie,
cînd răzbunarea lui Guiscard i-atinse,
ori cei ce dau prin oase mărturie
16 şi-azi la Cepran, unde trădarea prinse
printre pugliezi, sau Tagliacozzo, unde
Alard bătrînul fără arme-nvinse;
19 de şi-ar vădi aceştia, de oriunde,
ciuntirea lor, şi tot nimic n-ar fi
pe lîngă cîte-a noua vale-ascunde!
22 Nici un butoi, din doage de-ar sări,
nu crapă-n halu-n care, despicată
din barbă-n noadă, o umbră se ivi,
25 cu măţăraia-n poale atîrnată,
vădindu-şi rînza şi desaga-n care
ne este hrana-n scîrnă preschimbată.
28 De cum simţi privirea-mi scrutătoare,
căscîndu-şi pieptul, mă-ndemnă din gură:
„Aminte ia cît mă despic de tare!
31 Aminte ia la Mahomed ce-ndură!
Iar dinaintea-mi pătimeşte-Ali,
al cărui chip e tot o crăpătură.
34 Şi toţi ceilalţi, pe care-i vezi aci,
semănători de rîci şi dezbinare,
tăiaţi în două-n veci vor pătimi.
37 Un diavol crud sălaş pe stînci îşi are
şi spada şi-o împlîntă negreşit
din tagma-aceasta-a noastră-n fiecare,
40 cînd locu-l isprăvim de ocolit;
căci ni-s închise rănile-nainte
ca-n dreptul lui din nou să fi sosit.
43 Dar tu, ce stai pe stînci şi iei aminte,
au cine eşti, de pari să fugi de chinul
primit din partea judecăţii sfinte?”.
46 „Nici moartea nu-l ajunse, nici destinul”,
grăi Virgil, „nu-l mînă-aci la greu,
ci spre folosul minţii lui, deplinul,
49 prin iad, din brîu în brîu, ţinut sînt eu,
ce-s mort demult, să îi deschid cărare:
s-o ştii cum ştii c-acesta-i glasul meu”.
52 Atunci mai mulţi de-o sută cu mirare
stătură-n loc, zgîindu-se la mine
şi-uitîndu-şi parcă chinul lor cel mare.
55 „Lui Fra Dolcin să-i spui să facă bine,
tu, ce din nou spre soare vei sui,
de nu-i grăbit pe-aci a se aţine,
58 merinde să-şi adune, ca de-o fi
să-l prindă iarna, nu cumva să-l bată
cei ce altminteri nu l-ar dovedi”.
61 Cu talpa spre-a se duce ridicată
îmi spuse Mahomed acestea toate,
apoi zori cu ea-n pămînt lăsată.

[…]

Dante printre trădători

Cîntul XXXIV

Cei doi poeţi ajung în cel mai adînc punct al lumii infernale, Giudecca, unde sînt pedepsiţi să veşnicească sub gheţuri trădătorii binefăcătorilor şi unde sălăşluieşte Lucifer însuşi. Cele şase aripi fără pene ale acestuia produc cele trei vînturi reci care bat peste fundul îngheţat al Infernului. Înfipt în gheaţă pînă la piept, Lucifer îi mestecă în cele trei guri ale sale pe cei socotiţi de Dante cei mai mari trădători din toate timpurile: Iuda Iscarioteanul şi ucigaşii lui Cezar (Brutus şi Cassius).

[…]

28 Stăpînul peste lumea-n veci cumplită
sta de la piept în sus din gheaţă-afară,
şi-ar fi măsura mea mai potrivită
31 cu cei uriaşi, ca ei cu braţu-i doară:
socoate, deci, întreg cât e de mare,
de numa-n parte-atît de mult măsoară!
34 De-a fost frumos pe cît de hîd apare
şi l-a-nfruntat pe cel ce l-a zidit,
e drept din el tot răul să coboare.
37 O, cît am fost atunci de uluit
văzînd că poartă capul lui trei feţe!
Chipul din mijloc pare-n foc roşit,
40 iar celelalte se unesc semeţe
cu el din umeri, ca în creştet toate
să îşi adune marea lor hîdeţe:
43 cel drept ar fi de-un alb ce-n galben bate,
pe cînd cel stîng aidoma-i cu cei
sosiţi de unde Nilu-n jos se-abate.
46 Sub fiecare chip din cele trei
avea un rînd de áripi pe măsură,
cum pînze-n vînt n-aflară ochii mei.
49 Ca de liliac uriaş, aşa-mi părură,
căci n-aveau pene; şi-una cîte una
iscau trei vînturi reci încît putură
52 jur-împrejur să-ngheţe văgăuna;
plîngînd cu şase ochi, pe trei bărbii
şi plîns, şi bale-i şiroiau întruna.
55 Cu fiecare gură-a lui fîşii
făcea un păcătos, iar meliţatul
pe trei ca unu-n veci i-o canoni.
58 Celui din faţă îi părea muşcatul
nimica toată, cînd spinarea-n gheare
i-o jupuia întreagă necuratul.
61 „Duhul ce-acolo sus mai greu chin are”,
grăi maestrul, „Iuda însuşi este,
ce, ros de cap, tot zvîrle din picioare.
64 Din ceilalţi doi, cu atîrnînde ţeste,
cel spînzurînd din gura neagră-i Brut:
cum vezi, se zbate, dar nu dă de veste;
67 iar Cassiu-i cel mai din topor făcut.
Dar se-nnoptează şi cam vremea-ar fi
s-o luăm din loc, căci toate le-am văzut”.

[…]

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).
Răzvan Codrescu

Ultimele articole de Răzvan Codrescu (toate)

Spune-ți părerea