Pentru un creștinism dezideologizat

«Război» și «Pace»

Dimensiunea războinică a istoriei, dintotdeauna şi de pretutindeni, provoacă o seamă de nedumeriri în conştiinţa creştină. Este oare „pacea” evanghelică, la care ne cheamă Hristos, opusul războiului ca înfruntare armată? Este compatibil războiul cu spiritul creştin, în vreo măsură oarecare? Îi este îngăduit creştinului să ridice „sabia”, arma în general?

Întrebările acestea nu-s tocmai uşoare. Există, desigur, soluţia răspunsurilor simpliste: acel „nu” categoric al anumitor grupări sectante (care refuză serviciul militar şi orice atingere a unei arme) sau retorica umanitaristă a „pacifismului” contemporan, ajuns la lozinca paradoxală a „luptei pentru pace”…

Sînt cîteva lucruri care ne avertizează asupra complexităţii problemei; nu-i vorba de a forţa aici nişte răspunsuri, ci doar de a atrage atenţia asupra acestei complexităţi (ce sfidează în multe privinţe abstracţiunea – oricît de bine intenţionată! – ce stă la baza lozincilor curente).

Mai întîi că „pacea” evanghelică („Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” – Matei 5, 9) ne apare mai degrabă, asemenea celorlalte fericiri ale Predicii de pe munte, ca o problemă de atitudine interioară şi personală; nu este pacea în sens politic, ci în sens duhovnicesc. Dar chiar şi pe planul acesta lăuntric, ea nu exclude – ba chiar implică – „războiul nevăzut”, lupta paulinică a omului duhovnicesc cu ispitirile de orice fel („lupta cea bună a credinţei” – I Timotei 6, 12; cf. şi II Timotei 4, 7).

Vorbind în pilde, Iisus spune: „Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri!” (Matei 26, 52). Dar tot El: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pămînt; n-am venit să aduc pace, ci sabie” (Matei 10, 34). Şi, înaintea prinderii Sale, în noaptea Ghetsimanilor, îndeamnă: „Acum […] cel ce nu are sabie să-şi vîndă haina şi să-şi cumpere” (Luca 22, 36). E limpede că acest joc al conotaţiilor nu poate fi redus nicidecum la denotaţia curentă a „sabiei” şi a „păcii”, dar lasă loc unui creştinism mai „bărbătesc”, ce pare să sperie mentalitatea de laşă înţelepciune a „capului plecat” pe care „sabia nu-l taie…”*.

Iar blîndul Iisus, Cel ce se ruga pentru cei ce-L răstigneau („Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” – Luca 23, 34), ni se înfăţişează altădată în ipostaza biciuitorului: „Şi-a găsit şezînd în Templu pe cei ce vindeau boi şi oi şi porumbei, şi pe schimbătorii de bani. Şi făcîndu-şi un bici de ştreanguri, i-a scos pe toţi afară din Templu, şi oile şi boii, şi schimbătorilor le-a vărsat banii şi le-a răsturnat mesele. Şi celor ce vindeau porumbei le-a zis: Luaţi acestea de aici! Nu faceţi din casa Tatălui Meu casă de negustorie! Şi şi-au adus aminte ucenicii Lui că este scris: «Rîvna casei Tale mă mistuie»” (Ioan 2, 14-17). Aşa se explică, poate, şi gestul Sfîntului Nicolae, cel ce l-a pălmuit pe ereticul Arie în plin sinod ecumenic, apărînd Biserica Legii Noi, precum Hristos apărase odinioară Templul Legii Vechi.

Printre alte nume ale lui Dumnezeu, Biblia ne-a familiarizat şi cu acela de „Domnul oştirilor”**; dacă Vechiul Testament este plin de relatările episoadelor războinice ale „poporului ales”, Noul Testament se încheie cu viziunea tainică a Armaghedonului („… războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, Atotţiitorul” – Apocalipsa 16, 14), a marii înfruntări de pe urmă între slujitorii lui Hristos şi slujitorii lui Antihrist, Ioan făcînd apel la terminologia clasică a războiului. Cei „chemaţi şi aleşi şi credincioşi” (17, 14) nu-şi înclină capul, nici nu întorc obrazul, ci se angajează în luptă.

Tradiţia creştină este plină de sfinţi-militari (în frunte cu Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă, cinstit la noi şi în alte părţi ca patron al oştirii, uneori împreună şi cu Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorîtorul de mir). Marelui Constantin nu i se porunceşte: „Nu te lupta!”, ci „Luptă-te în numele crucii şi vei învinge!” („In hoc signo vinces”). „Războiul sfînt” împotriva necredincioşilor a constituit, de-a lungul Evului Mediu creştin, o constantă, din Bizanţ şi pînă în Peninsula Iberică. Cavalerul creştin – mai tîrziu Cruciatul – a căpătat, mai ales în Apus, proporţii mitice, exemplare. La noi, un Ştefan cel Mare, „atletul lui Christos”, apărător cu arma în mînă al „porţilor creştinătăţii” (dar, mărturiseşte cronicarul, şi „degrabă vărsătoriu de sînge nevinovat”!), stă astăzi, glorios, în ceata sfinţilor…

Mihail, Arhistrategul oştirilor cereşti, ne arată din icoane spada lui de foc. Există numeroase legende creştine – și în Răsărit, și în Apus – conform cărora armatele dreptcredincioşilor erau însoţite în războaie de cîte un înger al Domnului, dacă nu chiar de însuşi Arhanghelul Mihail (ca în fresca din naosul de la Pătrăuţi, reprodusă aici).

Nici unul dintre Sfinţii Părinţi nu l-a considerat păcătos pe oşteanul ce luptă în războaie. Nici n-a recomandat neamurilor să se lase prădate şi nimicite. Împăraţi, generali, armate întregi au pornit la bătălie, sute şi sute de ani, cu binecuvîntarea ierarhilor bisericeşti. În sînul armatelor creştine au existat întotdeauna preoţi şi duhovnici, rînduiţi de Biserica însăşi. Uneori au pus chiar ei mîna pe arme, în ceasurile de cumpănă, însufleţind oştirile de credincioşi. În orice caz, la capătul a două mii de ani de creştinism, cu greu poate fi contrazisă aserţiunea că „pacea nu-i decît răgazul dintre două războaie”…

Să fim noi „mai creştini” decît cei vechi? Cine s-ar încumeta să o afirme?! Gîndindu-ne la toate acestea, e poate mai înţelept să căutăm răspunsuri nuanţate la întrebările pe care le-am formulat la început. Se pare că, măcar în anumite condiţii, războaie, armate şi arme îşi au rostul lor în istorie (care nu e domeniu al perfecţiunii); că uneori Dumnezeu ne cere alte măsuri comportamentale, atunci cînd nu mai este în joc simpla noastră individualitate, ci comunităţile mistice sau istorice din care facem parte; că, în fine, există o demagogie a păcii, aşa cum există şi una a războiului.

În orice caz, să nu confundăm adevărurile complexe ale creştinismului cu sloganurile ideologice moderne ale „pacifismului” şi/sau „umanitarismului” laic (împinse pînă la insidiosul „Make love not war!”). Sigur că pacea este preferabilă războiului, dar NU ÎNTOTDEAUNA şi NU CU ORICE PREȚ. Iar Pacea adevărată – atîta cîtă este cu putinţă „aici” şi „acum” – nu-şi are temeiurile în afara, ci înlăuntrul nostru. Pacea (împăcarea) creştină nu ţine de civilitate, ci de sfinţenie. Ea nu este scop în sine, ci mijloc al mîntuirii. Nu al vreunei „mîntuiri” infraistorice (după care tînjeşte conjunctural umanitatea dezdumnezeită)***, ci al Mîntuirii în eternitate, din perspectiva căreia şi „războiul”, şi „pacea”, în accepţiunea lor curentă, nu sînt, pînă la urmă, decît două feţe alternative ale deşertăciunii.

_____________________________

* Nota bene: „dar nici soarele nu-l vede” – conchide vorba din bătrîni.
** Ebr. „Yahvé Sabaot”. Deşi iniţial era vorba de „oştirile cereşti”, cu timpul s-a ajuns ca „Dumnezeul oştirilor” să fie înţeles, într-un sens mai concret, drept cel ce-i susţine în luptă pe războinicii lui Israel (cf. şi André-Marie Gerard, „Dictionnaire de la Bible”, R. Laffont, Paris, 1989, p. 1212), ca în Ieşirea 7, 4, sau I Regi 17, 45.
*** De unde nostalgia ideologizată a acelei discutabile „pax romana”, pe care s-ar părea că încearcă s-o maimuţărească astăzi nu mai puţin discutabila „pax americana”…

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).
Răzvan Codrescu

Ultimele articole de Răzvan Codrescu (toate)

1 thought on “Pentru un creștinism dezideologizat

  1. Lipsa razboiului si ostasiei in Duh este este samanta razboiului in carne si sange, parca spunea vladica Nicolae al sarbilor si ortodocsilor de pretutindeni.Cartea sa profetica ,, Razboiul si Biblia,, este dureros de ascutita si azi ca atunci pentru ca ,, pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii,,

Spune-ți părerea