Pledoarie pentru un episcop-vicar ortodox român al Belgiei și Țărilor de Jos

Survol asupra organizării actuale a Bisericii Ortodoxe din Belgia și Țările de jos

Primul ierarh al Patriarhiei ecumenice în Benelux cu reședința la Bruxelles a fost Emilianos (Zaharopoulos), începând din 11 noiembrie 1969, ca urmare a înființării „Mitropoliei Belgiei și a Exarhatului Țărilor de Jos și Luxemburgului”, fie și doar pentru câteva parohii existente în acel an în Belgia, numai una în Țările de Jos și nici una în Luxemburg.

Cinci ani mai târziu, adică în 1974, mitropolitul Emilianos a avut și un episcop vicar, pe Panteleimon (Kontoyannis). Mitropolitul Emilianos a fost Întâistătătorul mitropoliei până în decembrie 1981; apoi, la 23 ianuarie 1983, a fost ales ca succesor episcopul vicar, Panteleimon. Atunci, în 1983, mitropolia număra doar 13 parohii în Belgia, una în Țările de Jos și una în Luxemburg.

Întâistătătorul mitropoliei este din 2013 mitropolitul Athenagoras, flamand de origine, cu titulatura de „Arhiepiscop al Bruxelles-ului, Mitropolit al Belgiei și Exarh al Țărilor de Jos și al Luxemburgului”. În septembrie 2015, mitropolia număra 25 de parohii în Belgia și catedrala Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil din Bruxelles.

Din martie 1988, mitropolitul Patriarhiei ecumenice de la Bruxelles este recunoscut de autoritățile statului belgian drept organul reprezentativ al Bisericii Ortodoxe în Belgia, în relațiile cu acestea. (A se vedea „Monitorul belgian” („Moniteur belge”) de Joi, 31 martie 1988, nr. 63).

Cu patru decenii mai înainte, și anume în 1929, Biserica Rusă a înființat Episcopia Bruxelles-ului și a Belgiei, cu catedrala în biserica Sfântul Nicolae din capitala acesteia, cu două parohii, fiind păstorită de episcopul Alexandru (Nemolovsky) (1880-1960) până în 1960. Respectiva eparhie a fost înălțată la treapta de arhiepiscopie, iar ierarhul Alexander recunoscut de autoritățile statului belgian cu titlul de „Arhiepiscop ortodox rus al Bruxelles-ului și al Belgiei”.

Odată cu ocuparea Belgiei de către armata germană, arhiepiscopul Alexandru „a fost arestat în 1940 și deportat în Germania”. („Histoire de l’Eglise orthodoxe en Europe occidentale au 20e siècle”, Colecția „Dialogue entre orthodoxes”, Paris, 2005, p. 105). Reîntorcându-se în Belgia, cu ajutorul Domnului, arhiepiscopul Alexandru a trecut sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Moscovei în 1946. (A se vedea, „Histoire…”, p. 106). Totodatăde menționat că, deja, în 1937, autoritățile statului belgian acordaseră arhiepiscopiei ruse statutul de „instituție de utilitate publică”. (A se vedea, „Histoire…”, p. 105).

Succesorul arhiepiscopului Alexandru a fost Vasilii (Krivoșein) (1900 – † 22 sept. 1985) – fost monah athonit și cunoscut teolog patrolog – din 1960 și până în 1985, și pe care subsemnatul a avut prilejul să-l cunoască și să primească binecuvântarea sa arhierească. (Despre arhiepiscopul Vasilii Krivocheine, a se vedea: Archpriest Boris Bobrinskoy, In memoriam: Archbishop Basil of Brussels (1900-1985), în „Sourozi”. A Journal of Orthodox Life and Thought, No. 23, February 1986, p. 1-4). În limba română, a se vedea: Arhiepiscopul Vasile Krivoșein, Biserica sobornicească. Texte ecleziologice. Traducere din limba rusă de Nicolae Crețu, Editura Sophia, București, 2012.)

Din 1987 și până în prezent (2017), arhiepiscop este Simeon (Ichounine). Arhiepiscopia rusă număra în Belgia, în septembrie 2015, 14 parohii și 2 mănăstiri: la Pervijze, în Flandra, de monahi, înființată în 1976 și la Trazegnies, în Valonia, de maici, din 2000.

De semnalat că în anii ’60 și ’70 ai secolului trecut au fost înființate primele parohii ortodoxe francofone și neerlandofone în Belgia și tot în aceeași perioadă de timp și cele ortodoxe neerlandofone în Țările de Jos. Iar toate aceste parohii francofone și neerlandofone au intrat sub oblăduirea canonică a arhiepiscopiei ruse și a mitropoliei grecești, ambele cu sediu la Bruxelles și singurele eparhii ortodoxe existente atunci în Benelux.

Cu privire la Țările de Jos, de precizat că parohiile ortodoxe din această țară dependente de Biserica Ortodoxă Rusă din afara granițelor se aflau sub omoforul arhiepiscopului acesteia, cu sediul la Bruxelles, începând din 1950 (înainte de 1950 sediul era la Paris). Iar arhiepiscop al respectivelor parohii din Țările de Jos a fost Ioan Maximovici (1896 – † 2 iulie 1966) până la plecarea sa din Europa în SUA, la San Francisco, în 1962. (Și, după cum se cunoaște, ierarhul Ioan Maximovici a fost canonizat și este sfânt al Bisericii Ortodoxe). Primul episcop ortodox cu reședința în Țările de Jos, și anume la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul de la Haga, a fost olandezul Jacob (Akkersdijk), fost călugăr catolic trecut la Ortodoxie și sfințit episcop vicar de ierarhii Bisericii Ortodoxe Ruse din afara granițelor, și anume de mitropolitul Filaret din New York, în septembrie 1965. Însă, în 1972, mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, parohiile și episcopul vicar Jacob au trecut sub oblăduirea canonică a Patriarhiei Moscovei. Iar de la 18 august a aceluiași an, 1972, vlădica Jacob este numit episcop al Hagii și Țărilor de Jos.

Câțiva ani mai târziu, și anume în 1979, episcopul Jacob avea să fie înălțat de Patriarhia Moscovei la treapta de arhiepiscop. Apoi în 1988, arhiepiscopul Jacob s-a retras șiîn 1991 avea să adoarmă în Domnul. Și astfel se face că din 1988, Patriarhia Moscovei nu mai are ierarh cu sediul în Olanda, iar arhiepiscopul acesteia de la Bruxelles, Simeon, este şi locum tenens (locțiitor) al „Episcopiei de la Haga și a Țărilor de Jos” din 1997. Episcopia respectivă din Țările de Jos depinde canonic de Arhiepiscopia Bruxelles-ului și Belgiei a Patriarhiei Moscovei.

La rândul ei, Patriarhia ecumenică, prin mitropolitul său de la Bruxelles, a sfințit episcop vicar al Țărilor de Jos pe Ieromonahul Maximos (Mastichis), la 11 decembrie 1977, cu sediul la Rotterdam, unde avea să locuiască până la 1 aprilie 1997, când s-a stabilit la Bruxelles, unde, spre deosebire de Rotterdam, era și salarizat de statul belgian ca episcop vicar al mitropoliei grecești.

Prea Sfințitul Maximos a fost episcop vicar cu reședința la Bruxelles până la 23 ianuarie 2015, când a adormit în Domnul. Cu precizarea că, în Țările de Jos, P. S. Maximos a fost episcop vicar al unei singure parohii – Sf. Nicolae din Rotterdam -timp de aproape zece ani! Pe la începutul anului 2017, în Țările de Jos erau opt parohii sub jurisdicția canonică a mitropoliei de la Bruxelles a Patriarhiei ecumenice.

În mai 2017, în Țările de Jos erau trei mănăstiri, din care două de călugărițe și una de călugări. Cele trei mănăstiri sunt: a) Nașterea Maicii Domnului de la Asten, de călugărițe și de limbă olandeză (mitropolia greacă de la Bruxelles); b) Sfântul Ioan Botezătorul de la Haga, de călugărițe și de limbă olandeză (arhiepiscopia rusă de la Bruxelles); c) Sfântul Nicolae de la Hemelum din Friesland (nordul Olandei), înființată în 1999, de călugări, cu folosința limbilor, olandeză, slavonă și frizonă (arhiepiscopia rusă de la Bruxelles). De precizat că Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Haga a fost înființată în 1954, atât pentru călugări cât și pentru călugărițe, fiind, de altfel, cel mai vechi așezământ monahal ortodox din Țările de Jos; iar din 2002 a rămas doar de călugărițe. Mănăstirea a fost înființată de cei doi monahi otodocși olandezi, și anume, Jacob Akkersdijk, viitorul episcop, și Adriaan Korporaal, arhimandritul de mai târziu și traducătorul neobosit al cărților liturgice ortodoxe în limba olandeză. Părintele Adriaan a adormit în Domnul la 30 mai 2002. Și tot în 2017, în Țările de Jos, pe lângă cele două mănăstiri menționate ale Bisericii Ortodoxe Ruse, mai funcționau șapte parohii ale acesteia, majoritatea cu biserici proprii. (Despre Biserica Ortodoxă din Olanda, a se vedea, mai pe larg, în lucrarea „Histoire de l’Eglise orthodoxe en Europe occidentale au 20e siècle”, în colecția „Dialogue entre Orthodoxes”, Paris, 2005, p. 114-126).

O realitate din viața ecleziastică ortodoxă a Țărilor de Jos se mai cade a fi semnalată, și anume, că din 1997 și până în prezent (mai 2017) în acestea nu-și are sediul nici un ierarh ortodox, fie vicar sau eparhiot.

Autorul acestor rânduri a încercat și s-a nevoit, în ultimii ani, să înființeze un așezământ monahal ortodox românesc în Țările de Jos, dar nefiind ajutat n-a reușit, însă speranța în reușită, cu ajutorul și cu voia Domnului, a rămas intactă. (A se vedea rubrica, „Demersuri pentru înființarea unui așezământ monahal ortodox român în Țările de Jos în anii 2012-2013” de pe site-ul parohiei: www.biserica.nl.)

În 2011, în Belgia erau deja 5 ierarhi ortodocși, și anume: 1 mitropolit grec al Beneluxului, cu 2 episcopi vicari (toți 3 cu reședința la Bruxelles și aparținând Patriarhiei ecumenice); 1 arhiepiscop rus al Belgiei și locum tenens al scaunului episcopal de la Haga, cu numai trei parohii în Țările de Jos, cu reședința la Bruxelles, sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Moscovei; 1 episcop ucrainian Ioan (Derewianka), cu sediul la Gent, în Flandra, cu doar trei parohii și care aparține de Patriarhia ecumenică. Iar cu începere din 2015 și Patriarhia Georgiei își are episcopul ei în Belgia, cu reședința tot la Bruxelles, cu doar două parohii ortodoxe georgiene (una la Anvers și cealaltă, foarte recentă, la Bruxelles) și nici una în Țările de Jos, până în 2015. Cu precizarea că după sosirea sa la Bruxelles, episcopul Dositei (Bogveradze) s-a nevoit, personal, și a înființat două parohii în Țările de Jos, în 2015-2016, primele ale Patriarhiei Bisericii Ortodoxe a Georgiei, de altfel, în această țară. Și aceasta întrucât, începând din 2016, P. S. Dositei este și episcopul Olandei. Totodată de precizat că episcopul Dositei aparține de eparhia Europei Occidentale a Patriarhiei Georgiei.

În afară de ierarhii ortodocși de care am amintit mai sus, în capitala Belgiei își aveau reședința, în iulie 2015, încă doi ierarhi ortodocși, în calitate de conducători ai reprezentanței Bisericilor lor pe lângă Instituțiile europene, și anume un episcop al Bisericii Greciei și celălalt al Bisericii Ciprului. Ambele Biserici, adică a Greciei și a Ciprului, au urmat, de altfel, Patriarhia ecumenică care-și deschisese la 10 ianuarie 1995 un birou permanent pe lângă Uniunea Europeană, numit „Birou al Bisericii Ortodoxe pe lângă Uniunea Europeană” („Bureau de l’Eglise Orthodoxe auprès de l’UE”), nume ce îl poartă și în mai 2017. La rândul ei și Patriarhia Moscovei a deschis Reprezentanța Bisericii Ortodoxe Ruse pe lângă Instituțiile europene în 2002, cu un birou permanent în clădirile parohiei Sfânta Treime din Bruxelles. Președintele respectivei reprezentanțe a fost Mitropolitul Hilarion de Volokolams până în 2009, iar de atunci și până în prezent locțiitor al acestuia sunt doi preoți ruși din capitala Belgiei. Biserica Ortodoxă a Greciei și-a deschis oficial reprezentanța pe lângă Instituțiile europene de la Bruxelles în octombrie 2003, iar Biserica Ortodoxă a Ciprului după intrarea țării în UE, în 2004.

Românii din Belgia – Statistici

Arhiepiscopia ortodoxă română a Europei occidentale de la Paris, sub a cărei jurisdicție canonică se află parohiile ortodoxe române din Belgia și Țările de Jos, nu are nici până în prezent un ierarh în cele două țări. Cu toate că, în Belgia francofonă și flamandă, românii ortodocși sunt, de câțiva ani buni, cei mai numeroși, întrecând cu mult ca număr pe grecii și pe rușii care trăiesc în această țară. De notat că în suplimentul numărului 1 al revistei, „Balcanii și Europa”, București, 2013, și întitulat „Românii peste hotare: Germania, Belgia, Olanda”, au fost menționate toate parohiile ortodoxe române din Belgia și Olanda, în funcțiune în acel an și cu indicarea adreselor bisericilor și preoților slujitori ale acestora. Totodată potrivit celor consemnate în același număr 1 al revistei de mai sus, în 2013, românii din Olanda erau estimați a fi „în jur de 16.000 de persoane”, iar în Belgia „în număr de aproximativ 50.000” (p. 3). De altfel, chiar aceeași publicație românească destinată diasporei, în numărul 3 apărut în 2015, scrie că „în mod oficial, peste 50.000 de români sunt stabiliți în Belgia, dintre care 27.000 sunt la Bruxelles”. („Români peste hotare: Germania, Belgia, Olanda. Supliment „Balcanii și Europa”, nr. 3, 2015, p. 9). Iar, potrivit celor consemnate într-un articol publicat în presa română în iulie 2015 redactat în baza studiului realizat de Jean-Pierre Hermia de la Institutul de Statistică și Analiză din Bruxelles (ISAB), românii din Bruxelles constituiau a treia comunitate de imigranți – „aproximativ 34.000 de români locuiesc în regiunea Bruxelles-Capitală” – dar și prima creștină ortodoxă. (Articolul „Românii, a treia cea mai importantă comunitate de imigranți din Bruxelles”, din 9 iulie 2015, pe:www.ziare.com).

Interesant este că la 16 septembrie 2015, Thomas Bernard a publicat în cotidianul belgian „L’avenir” articolul întitulat „Quelles sont les nationalités les plus présentes en Belgique? (carte interactive)” („Care sunt naționalitățile cele mai prezente în Belgia? (hartă interactivă)”) și în care autorul scrie că la 1 ianuarie 2015, deja, în Belgia locuiau „65.768” români. Evident, însă, că la numărul de 65.768 se cuvine adăugat și miile de români din Belgia cu cetățenie belgiană și care nu sunt trecuți în statistica întreprinsă de statul federal belgian. (A se vedea statistica). De asemenea, în același articol, autorul relevă, în baza datelor aceleași statistici, că în Bruxelles românii sunt „a treia naționalitate străină”, și care numără „33.399”. Dar și la Bruxelles, la cele „33.399” nu sunt trecute, firește, miile de români cu cetățenie belgiană, precum și cetățenii români care lucrează în instituții europene și internaționale din Bruxelles. Ca să nu mai amintim că în mai 2017 numărul românilor din Belgia este, deja, mai mare decât cel de la 1 ianuarie a anului 2015.

La rândul său și un cotidian de limbă flamandă, și anume „Nieuwsblad”, din 21 septembrie 2015, a publicat articolul lui Joram Nijs, întitulat „Zoveel buitenlanders wonen er is ons land. Overzicht. Belgie telt 1,25 miljoen buitenlanders”. („Câți străini locuiesc pe teritoriul nostru. Survol. Belgia numără 1,25 milioane de străini”). (A se vedea aici). Și în tabelul statistic prezentat în articolul său, Joram Nijs menționează pe români ca fiind a șasea naționalitate străină din Belgia, cu un număr de 65.768, în timp ce grecii sunt a patrusprezecea, cu 16.275, iar rușii a cinsprezecea, cu 12.434. Totodată, Joram Nijs precizează în articolul său că: „Cifrele menționate nu includ însă și pe belgienii de origine străină care și-au dobândit, între timp, cetățenia belgiană”. Deci, o dată în plus, mărturia scrisă a lui Joram Nijs atestă, fără tăgadă, că numărul românilor în Belgia este cu mult mai mare decât cel indicat în respectiva statistică a statului federal belgian. Dar autorul articolului din „Nieuwsblad” ne mai indică și faptul că în Bruxelles, adică în sectoarele acestuia, sunt foarte mulți români, ca de exemplu, în sectorul Anderlecht, în care locuiesc 5.583. Număr la care se mai adaugă și de această dată, evident, românii cu cetățenie belgiană. Și, totuși, în Anderlecht nu există nici o parohie ortodoxă română!

Spre uimirea subsemnatului însă, la 18 septembrie 2015 presa română din București consemna că „în Belgia” românii sunt în număr de „73.487 înregistrați și 93.487 în total”. (Thomas Dincă, Un sfert din România a emigrat, chiar și în Congo, în „Profit”, Vineri, 18 septembrie 2015). De menționat că articolul dlui Dincă a fost prezentat și publicat, a doua zi, pe 19 septembrie, în „Capital”, cu titlul „Românii pleacă masiv din Țară”). Iată deci câți români sunt în Belgia și din care cei mai mulți locuiesc la Bruxelles, de unde și necesitatea stringentă de a fi înființate noi parohii și de avea un ierarh în Belgia.

Referitor la românii din Belgia să mai precizăm că Miercuri, 16 decembrie 2015, în cotidianul „La Libre Belgique” a fost publicată o hartă cu naţionalităţile străine cele mai reprezentative din localităţile Belgiei, între care, fireşte, şi cei cu naţionalitate română în unele dintre acestea. (A se vedea aici.)

Parohii ortodoxe române existente în Bruxelles

Cu toate că imigrația română este prima comunitate ortodoxă din Bruxelles, aceasta are mult mai puține parohii în raport cu comunitatea greacă și rusă din același oraș. Așa se face că, în septembrie 2015, la Bruxelles, arhiepiscopia noastră de la Paris avea numai două parohii, din care una înființată în 1978 cu hramul Buna Vestire; cealaltă, cu hramul Sfântul Nicolae, în 2006, datorată răposatului profesor de muzică și reputat flautist Emil Bîclea din Bruxelles, cel care a găsit și biserica cu anexele acesteia, fostă mănăstire franciscană, cumpărată apoi cu fonduri de la statul român și Patriarhia Română. (A se vedea, Pr. Prof. Dr. Marin Velea, De la utopie la realitate, Bruxelles, 2010, p. 3). De altfel, Parohia Buna Vestire din Bruxelles, înființată în 1978 și dependentă canonic de arhiepiscopia de la Paris, a fost singura care a funcționat în capitala Belgiei până în 2006, adică timp de 28 de ani. Firește, cum să nu ne mai mire atunci faptul că din cauza numărului extrem de mare al românilor în Bruxelles, Parohia Sfântul Nicolae, de la înființarea ei în 2006 și până în prezent, a depășit limitele a ceea ce poate fi cu adevărat o parohie, chiar dacă are între trei și cinci preoți slujitori și doi-trei diaconi. Remediul, desigur, ar fi înființarea grabnică de parohii ortodoxe române în Bruxelles.

În timp ce, în același oraș, mitropolia Patriarhiei ecumenice numără șapte parohii (din care cinci grecești, una francofonă și una poloneză), fară a mai adauga şi biserica Catedrală a Mitropoliei (Avenue Stalingrad 34). La rândul său, în septembrie 2015, Patriarhia Moscovei are la Bruxelles patru parohii ale arhiepiscopiei sale cu sediul în acesta, precum și alte două parohii ale Bisericii Ortodoxe din afara granițelor cu arhiepiscop la Geneva (dependent canonic tot de Patriarhia Moscovei). Astfel, Patriarhia Moscovei are șase parohii la Bruxelles. Însă ar mai fi de semnalat că în Bruxelles mai sunt două parohii „de tradiție rusă” cu arhiepiscop la Paris, dar aflate sub jurisdicția canonică a Patriarhiei ecumenice. Iată, așadar, câte parohii rusești și grecești erau în 2016 la Bruxelles, deși în acesta rușii sunt mai puțini decât grecii iar aceștia cu mult mai puțini numeroși decât românii.În fine, tot la Bruxelles îsi mai au sediul alte două parohii: una a Patriarhiei Serbiei iar cealaltă a Patriarhiei Bulgariei.

De amintit, totodată, că de la 8 septembrie 2010, în Bruxelles, urmare deciziei Părintelui Patriarh Daniel, Patriarhia Română are un paraclis patriarhal și anume biserica Sfânta Parascheva, în care slujește de atunci un preot trimis de Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române.

Oricum, paraclis patriarhal și nu parohie în Bruxelles a Arhiepiscopiei ortodoxe române a Europei occidentale de la Paris. Aici se cuvine însă amintită și inițiativa subsemnatului pentru funcționarea unei biserici în Bruxelles, la Uccle (sector central al Capitalei belgiene), unde locuiesc români, dar își au și sediile ambasadele României și Republicii Moldova. În respectiva biserică din Bruxelles/Uccle a început să se slujească din 22 noiembrie 2015, de două ori pe lună, iar de la sfârșitul anului 2016 are un preot slujitor permanent. Numai că respectiva biserică de la Uccle nu este trecută ca parohie până în prezent (sfârsitul lunii mai 2017) pe site-ul mitropoliei de la Paris. În schimb, preotul care slujește în biserica din Uccle figureaza pe site-ul mitropoliei, chiar și în mai 2017, ca „Pr. misionar” la Parohia Sf. Nicolae din Bruxelles. (Mai multe despre biserica din Bruxelles/Uccle a se vedea pe site-ul parohiei Sf. Grigorie Teologul din Țările de Jos, la rubrica, „Precizări despre parohiile Protopopiatului și slujitorii acestora”.

Românii din Țările de Jos – Statistici

Cât privește numărul românilor din Țările de Jos, „Biroul Central de Statistică” („Centraal Bureau voor de Statistiek”) din Haga indica la 1 ianuarie 2017 că aceștia au fost în 2016, în țara respectivă, după cum urmează: „13.659 cu domiciliul nefix” și „23.020 cu domiciliul fix”. Așadar, potrivit datelor oficiale publicate rezultă că în 2016, în Țările de Jos viețuiau aproximativ 37.000 de români. Dar la numărul amintit se cuvine adăugat și cel al românilor viețuitori în 2016 în Țările de Jos, care și-au desfășurat activitățile în instituțiile internaționale din această țară, precum și diplomații români, ca să nu mai menționăm și pe cei veniți temporar sau în vizită. Ceea ce ar însemna că numărul românilor din Țările de Jos în 2016 a fost de aproximativ 40. 000, din care, firește, marea majoritate era de religie creștină ortodoxă. Iată și motivul pentru care semnatarul acestor rânduri, în calitate de primul preot ortodox român slujitor în Țările de Jos și de „protopop al Olandei” din 2001, a și înființat nouă parohii în această țară, cele mai multe în ultimii ani, de altfel. Din păcate însă, în mai 2017, în Țările de Jos slujeau doar subsemnatul și alți trei preoți ortodocși români la șase parohii din cele nouă existente; fiindcă doi slujesc la câte două parohii. (A se vedea rubrica „Istoricul înființării parohiilor Protopopiatului Olandei și Belgiei flamande” de pe site-ul:www.biserica.nl).

Parohiile înființate de subsemnatul în Țările de Jos și în Belgia

Am fost hirotonit preot doar pentru diasporă (la 7 decembrie 1980) și în care slujesc din ianuarie 1981 și până în prezent (2017) ca preot paroh al primei parohii ortodoxe române în Țările de Jos, Sf. Grigorie Teologul, al cărei ctitor și sunt. De la începutul existenței sale, ianuarie 1981, Parohia Sf. Grigorie Teologul din Țările de Jos s-a aflat sub jurisdicția canonică a Arhiepiscopiei ortodoxe române pentru Europa Centrală și Occidentală, devenită Arhiepiscopia Occidentală și Meridională în 1994, apoi, Arhiepiscopia Europei Occidentale în 2008, cu sediul numai la Paris. Iar din ianuarie 1981 și până în 2002, an în care subsemnatul a înființat a doua parohie în Țările de Jos, Parohia Sf. Grigorie Teologul a fost unica parohie ortodoxă română din această țară. Iar în ultimii ani, ca urmare a creșterii numărului de români ortodocși în Țările de Jos m-am nevoit și am dat viață la alte șapte parohii ortodoxe române în acestea. Adică, în 2017, sunt nouă parohii ortodoxe române în Țările de Jos, toate înființate de subsemnatul și recunoscute, ultimile opt, de ierarhul eparhiot din timpul înființării acelora, adică, Î. P. S. Iosif. Cu precizarea că, exceptând parohia Sf. Grigorie Teologul, toate celelalte opt parohii le-am înființat în calitate de protopop al nou înființatului „Protopopiat al Olandei și Belgiei flamande” prin decizia nr. 294 a Î. P. S. Iosif din 10 noiembrie 2001. Regret însă că în mai 2017 se slujește doar în șase parohii ortodoxe române din Olanda, din lipsă de numire de preoți slujitori pentru celelalte trei.

După 1990 am constatat că în Belgia flamandă, adică în Flandra, nu exista nici o parohie ortodoxă română, deși numărul românilor care soseau și se stabileau în aceasta sporea de la an la an. Or, tocmai această realitate a lucrurilor m-a determinat să înființez parohia ortodoxă Nașterea Maicii Domnului de la Antwerpen, și să slujesc și în aceasta (pe lîngă parohia Sf. Grigorie Teologul din Țările de Jos) cu începere din martie 1993. La Antwerpen a fost prima parohie din Flandra, dar și unica până în 2005, când a fost înființată a doua. Iar în prezent (mai 2017), în Flandra sunt 9 parohii ortodoxe române deservite de opt preoți, din care șapte au fost înființate de subsemnatul, iar două cu contribuția și consimțământul meu ca protopop și ca prim preot slujitor în întâia parohie înființată în Belgia flamandă. Mai rămâne, așadar, ca în Flandra să mai fie trimis un preot, fiindcă un preot slujește ladouă parohii, în prezent (mai 2017).

Dar cum majoritatea românilor din Belgia se stabileau în partea francofonă a acesteia, adică în Valonia și mai ales la Bruxelles, am constatat că și aici era urgentă înființarea de noi parohii, în afara celor câteva deja existente. Astfel, din inițiativa mea, cu trei ani în urmă, și urmare contactului Î. P. S. Iosif cu episcopul vicar catolic responsabil pentru Capitala Belgiei, s-a intrat în posesia unei biserici la Bruxelles, în Uccle, în care se și slujește din toamna anului 2015 și despre care am amintit mai sus. De asemenea, în Valonia au fost înființate două parohii și anume: la Warisy-Rendeux, Provincia Luxemburg, din inițiativa și contribuția efectivă a mea, și la Charleroi, din inițiativa și îndemnul meu. (A se vedea, mai pe larg, pe site, rubricile: „Istoricul înființării parohiilor Protopopiatului” și Precizări despre parohiile Protopopiatului și slujitorii acestora”).

Continuarea migrației românilor din ultimii ani și în Belgia și în Olanda necesită, firește, înființarea de noi parohii în cele două țări. De altfel, într-o lucrare editată în 2016, la București, găsim consemnat că: „În Italia s-ar afla în prezent peste 2 milioane de români, iar în Spania 1,5 milioane, potrivit datelor oficiale ale guvernelor acestor țări.” (Călin Georgescu, Cumpăna României, ediția a II-a, revizuită, Editura Christiana, București, 2016, p. 101). Or, dacă în Italia și Spania se aflau aproape 4 milioane de români emigranți în 2016, cu siguranță că în toate celelalte țări ale Uniunii europene (inclusiv Marea Britanie, până la ieșirea acesteia), mai erau încă aproximativ 1 milion. Adică, în total, în 2016 erau approximativ 5 milioane de emigranți români în UE din care majoritatea creștini ortodocși.

Protopopiatele Belgiei și Țărilor de Jos

Ar mai fi, cred, de precizat că cele două protopopiate ale arhiepiscopiei de la Paris de care au depins parohiile române din Belgia și Țările de Jos până în vara anului 2016, au fost înființate de Î. P. S. Arhiepiscop Iosif în toamna anului 2001, cu titulatura: Protopopiatul Belgiei francofone, unul, și Propopiatul Olandei și Belgiei flamande, celălalt. Înființate, așadar, ambele protopopiate, după criteriu strict lingvistic. Însă, în iunie 2014, titulatura Protopopiatului Belgiei francofone a fost schimbată în Protopopiatul Valonie – Bruxelles. Mă întreb însă de ce criterii s-a ținut seama la desemnarea noii titulaturi. În orice caz, noua titulatură a Protopopiatului Valonie-Bruxelles nu mai corespunde criteriului lingvistic, folosit eronat în 2001, de altfel, fiindcă aproximativ 20% din populația Bruxelles-ului este neerlandofonă, iar limba flamandă este limbă oficială, ca și franceza, a capitalei Belgiei. Mai mult, Bruxelles-ul este situat în teritoriul Flandrei, adică al Belgiei flamande, fiind capitala acesteia dar și a statului federal belgian. În consecință, schimbarea titulaturii Protopopiatului Belgiei francofone în Protopopiatul Valonie-Bruxelles, impune de iure și de facto ca și Protopopiatul Olandei și al Belgiei flamande să-și aibă o nouă titulatură în care să fie prezent numele Bruxelles-ului. Aceasta ar corespunde realității istorice, admistrativ teritoriale și lingvistice actuale ale statului belgian federal și ale capitalei acestuia. În cazul în care însă o nouă titulatură a Protopopiatului Olandei și Belgiei flamande ar putea fi considerată irealizabilă, sau neacceptată, atunci aceasta ar trebui să fie: „Protopopiatul Țărilor de Jos și al Flandrei”. Adică, fără menționarea Belgiei flamande în titulatura Protopopiatului, care ar impune, de la sine, și cuprinderea Bruxelles-ului în aceasta. Însă, așa cum am scris Î. P. S. Iosif, deja, în 2015 despre toate cele de mai sus, și anume că spre a corespunde realității istorice, administrativ-teritoriale și lingvistice actuale a statului federal al Belgiei se cuvine ca Bruxelles-ul, Flandra și Valonia să-și aibă fiecare protopopiatul său. Mai mult chiar, toate acestea l-am și spus Î. P. S. Iosif, în ianuarie 2016, la Paris, și Î. P. S. Sa a fost pe deplin de acord. Numai că în vara anului 2016 aveau să fie înființate trei „protopopiate misionare” în Belgia, și anume, câte unul pentru fiecare regiune a Belgiei (Bruxelles-Capitală, Flandra și Valonia). Și aceasta chiar dacă Statutul Mitropoliei de la Paris nu prevede înființarea de protopopiate misionare și cu atât mai mult numirea unui protopop misionar pentru toate cele trei protopopiate misionare, așa cum este cazul în Belgia, începând de la începutul verii anului 2016! Dar realitatea este că timp de un an de existență al celor trei protopopiate misionare din Belgia nu a fost înființată nici o parohie în cadrul acestora. De altfel, aceste protopopiate misionare din Belgia îsi aveau, eventual, rostul înaintea înființării actualelor parohii, dar nu în prezent. În plus, în nici o altă eparhie a vreunei alte patriahii ortodoxe din Belgia și Țările de Jos există protopopiate misionare! În definitiv, înființarea de protopopiate misionare în Belgia în anul mântuirii 2016 nu-și avea deloc rostul.

Mai semnalam totodată, în 2015, faptul că titulatura existentă a Protopopiatului Olandei și Belgiei flamande nu corespundea celei oficiale a primei țări menționate, care este aceea de Țările de Jos. Prin urmare, titulatura corectă a protopopiatului s-ar fi cuvenit să fie: Protopopiatul Țărilor de Jos și al Flandrei/Belgia. Dar nu numai că atunci nu a fost corectată titulatura protopopiatului, conform celor semnalate mai sus, ci chiar și după desființarea respectivului protopopiat, în vara anului 2016, și înființarea, tot în acel timp, a Protopopiatului Olandei, s-a păstrat tot denumirea „Olandei”. Or, fie și măcar de acum înainte, adică după mai 2017, se cuvine ca „Protopopiatul Olandei” să poarte titulatura oficială de „Protopopiatul Țărilor de Jos”. Căci nu trebuie pierdut din vedere că însuși mitropolitul Patriarhiei ecumenice de la Bruxelles are titulatura de exarh al Țărilor de Jos, și nu aceea de a Olandei, de la înființarea mitropoliei în 1969 și pînă în prezent (mai 2017)!

Deși se împlinește un an de la înființarea noilor protopopiate, pe site-ul Mitropoliei ortodoxe române a Europei Occidentale și Meridionale (www.mitropolia.eu) sunt trecute încă tot cele de până în vara anului 2016, și anume, Protopopiatul Olandei și Belgiei flamande (Flandra) și Protopopiatul Valonie-Bruxelles.

Demersuri pentru un un episcop al Flandrei și al Țărilor de Jos

Lipsa unui episcop român în Belgia și Țările de Jos m-a determinat ca protopop al Protopopiatului Olandei și Belgiei flamande să mă duc la Paris, la 3 noiembrie 2011, și să-i semnalez Î. P. S. Iosif, Arhiepiscopul Arhiepiscopiei ortodoxe române a Europei occidentale, necesitatea de a avea un episcop vicar, cu reședința la Anvers, pentru parohiile Protopopiatului Olandei și Flandrei. Și am propus ca reședința episcopului vicar să fie la Anvers și pentru realitatea prezentată în paragraful de mai jos. În plus, am evidențiat Î. P. S. Iosif faptul că în Protopopiat a crescut numărul parohiilor, așa încât prezența unui episcop vicar poate contribui efectiv a buna dezvoltare a acestora. Mai ales că vasta Arhiepiscopie păstorită de Înaltul Iosif, – care cuprindea opt* țări: Andora, Belgia, Elveția, Franța, Irlanda, Islanda, Marea Britanie cu Irlanda de Nord, și Țările de Jos – precum și călătoriile și activitățile ecumenice ale Înalt Prea Sfinției Sale nu-i facilitau posibilitatea să păstreze comunicarea și contactul necesar și dorit cu parohiile și cu slujitorii acestora.

Înaltul Iosif s-a arătat deschis, interesat și de acord cu cele semnalate la 3 noiembrie 2011, dar și-a manifestat reticența invocând motivul că Patriarhia Română, din motive financiare, nu va încuviința sfințirea unui episcop vicar la Anvers. Atunci am adus la cunoștința Î. P. S. Sale că parohia română din Anvers este bugetată de statul belgian, ca urmare a străduințelor mele depuse timp de trei ani, și deci ieromonahul care va fi trimis slujitor și apoi sfințit episcop vicar va fi salarizat de către statul belgian, care-i va asigura și chiria locuinței, așa cum se procedează, de altfel, și în cazul celorlalți ierarhi ortodocși din Belgia. Prin urmare, Patriarhia Română nu va suporta salarizarea și chiria locuinței episcopului vicar de la Anvers.

Și aici se cuvine relevat faptul că Biserica Ortodoxă din Belgia a fost recunoscută de către statul belgian drept cult oficial prin legea din 17 aprilie 1985. („A se vedea, „Moniteur belge” de Sâmbătă, 11 mai 1985). Astfel, toți ierarhii ortodocși canonici, cu parohii pe teritoriul țării sunt salarizați din bugetul statului belgian. După cum și preoții ortodocși din această țară ale căror parohii au fost recunoscute de autoritățile statului belgian sunt salarizați. Și, până în septembrie 2015, sunt 41 de parohii ortodoxe recunoscute de autoritățile statului belgian. Cât despre salarizarea cultelor în Belgia se cuvine cunoscut că, până în prezent, statul belgian a recunoscut personalitatea juridică a șase culte: Biserica Romano-Catolică și Biserica Protestantă în 1802; Biserica Anglicană și Cultul mozaic în 1870; Comunitatea Islamică în 1974 și Biserica Ortodoxă în 1985.

Spre a facilita și urgenta trimiterea unui ieromonah la Anvers i-am împărtășit Î. P. S. Iosif hotărțrea mea de a înceta, cât mai curând, slujirea ca preot în parohia din Anvers, pe care am fondat-o în 1993 și am slujit-o de atunci. Iar această hotărâre a mea ca și argumentele mele, menționate mai sus, nu au fost respinse ci, dimpotrivă, au fost bine primite de Înalt Prea Sfinția Sa. Și a rămas ca Î. P. S. Iosif să-și ia timpul necesar ca să caute și să trimită un ieromonah care să slujească la Anvers imediat după plecarea mea, iar după un oarecare timp să fie și sfințit episcop vicar.

Întrucât de la Înaltul Iosif nu aveam nici o veste privitoare la trimiterea cuviosului ieromonah la Anvers i-am reamintit Înaltului Iosif, prin poșta electronică, că-i aștept  venirea. Dar neprimind răspuns, Sâmbătă, 8 decembrie 2012, am avut prilejul să-l văd pe Înaltul Iosif la Bruxelles, unde se afla atunci, și am reluat cu Î. P. S. Sa cele discutate la Paris în 2011, cu privire la trimiterea preotului monah. Și Înalt Prea Sfinția Sa m-a asigurat, la 8 decembrie 2012, că se preocupă cu adevărat de găsirea unui ieromonah potrivit pentru a fi trimis să slujească la parohia din Anvers, și a conchis că îl va trimite cât mai curând posibil.

Din păcate, însă, două luni mai târziu, mai exact la 11 februarie 2013, când m-am revăzut cu Î. P. S. Iosif, tot la Bruxelles,  Înaltul m-a anunțat că nu are încă un ieromonah potrivit pe care să-l trimită la Anvers, dar că va continua să caute. Firește, am rămas plin de amărăciune sufletească după cele mărturisite de Înaltul Iosif, dar i-am adus, respectuos, la cunoștință că în ceea ce mă privește voi mai aștepta încă opt luni pentru căutarea și găsirea ieromonahului promis, adică până în octombrie 2013, când voi înceta slujirea mea ca preot la parohia din Anvers.

Am ajuns însă să rămân și să slujesc la parohia din Anvers până în noiembrie 2013. Slavă Domnului însă că m-a învrednicit să slujesc în parohia din Anvers de la întemeierea ei, în martie 1993 (cu un singur credincios și cu dna preoteasă), până în noiembrie 2013 (când lăsam un număr mare de parohieni, o biserică închiriată, icoane și obiecte liturgice și aproape 90.000 de euro în contul parohiei doar pentru viitoarea biserică proprie a acesteia).

Ca să nu fie însă parohia din Anvers lăsată fără preot slujitor, fiindcă în luna noiembrie 2013 nu s-a slujit și se apropiau sărbătorile Crăciunului, i-am scris de mai multe ori Înaltului Iosif și l-am rugat stăruitor să trimită urgent un cleric pentru săvârșirea fie și a câtorva Slujbe, până ce v-a numi un preot. Cu precizarea că și acel preot urma să fie numit temporar, până ce Înaltul va găsi un ieromonah pentru Anvers. Oricum, cert este că Î. P. S. Iosif nu a afirmat că ar fi renunțat la căutarea și aflarea ieromonahului pentru parohia din Anvers, ci dimpotrivă. Și nici nu mă îndreptățește ceva să cred că Î. P. S. Iosif și-ar fi schimbat planul de a sfinți episcop vicar la Anvers. Fie ca Domnul să-i aducă în calea Înaltului Iosif pe acel ieromonah cu calitățile dorite de Î. P. S. Sa spre a sluji, cu vrednicie, la parohia din Anvers un oarecare timp după care să și fie sfințit episcop vicar.

Se poate însă constata, cu regret, că nici chiar în mai 2017,  nu avem un episcop vicar la Anvers. Cert este că, în prezent, parohiile din Belgia flamandă și Țările de Jos, în număr de 18 (9 în Țările de Jos și 9 în Belgia Flamandă), precum și slujitorii și enoriașii acestora, au trebuință de un ierarh cu reședința într-un loc din spațiul neerlandofon și acela nu ar putea fi decât Anvers-ul, pentru toate cele expuse mai sus.

Se cuvine precizat că în mai 2017, cele 18 parohii din Flandra/Belgia și Țările de Jos erau deservite de 12 preoți; opt în prima și patru în a doua. Și dacă la această dată în Flandra doar un preot slujea la două parohii, în Țările de Jos doi preoți slujeau fiecare la două parohii. Mai mult, trei parohii înființate cu ani în urmă în Țările de Jos, de Părintele protopop Ioan, nu aveau încă în mai 2017 preot slujitor.

Faptul că în Flandra sunt mai mulți preoți se datorează posibilităților existente pentru aceștia în Belgia, și anume a predării cursurilor de Religie ortodoxă în școlile de stat (marea majoritate a preoților români din Belgia fiind profesori) și a salarizării de către statul belgian a patru parohii ortodoxe române până în mai 2017 (în Flandra sunt, în prezent, salarizați preoții de la parohiile din Antwerpen și Alst, iar la Bruxelles, preoții celor două parohii existente (Buna Vestire și Sf. Nicolae), urmând ca, în curând, alte două parohii ortodoxe române din Belgia (una din Flandra, cealaltă din Valonia) să fie subvenționate, iar preoții slujitori ai acestora salarizați). Or, în Țările de Jos nu există asemenea posibilități de salarizare pentru preoți ca în Belgia. Astfel se pot explica și rațiunile pentru care doi preoți care slujesc în Țările de Jos își au domiciliul în Belgia. (Despre parohiile din Flandra/Belgia și Olanda în 2017, a se vedea rubrica „Istoricul înființării parohiilor Protopopiatului” de pe site-ul acestuia: www.biserica.nl). Iar cât privește caracteristicile fiecărei parohii din Flandra/Belgia și Olanda, a se vedea rubrica „Precizări despre parohiile Protopopiatului (18 parohii) și slujitorii acestora”, de pe același site menționat mai sus.

PROPUNERI

1.     Pentru un episcop al Belgiei

Eventual, însă, ca Î. P. S. Iosif să sfințească un episcop vicar cu responsabilități pastorale numai pentru Belgia, adică nu și pentru Țările de Jos. De altfel, în scrisoarea mea electronică adresată Înaltului Iosif la 19 februarie 2013, i-am și scris despre necesitatea evidentă a unui „episcop vicar în Belgia”, cu reședința unde va găsi de cuviință. Mai mult, în scrisoarea electronică din 1 martie 2013 îi scriam Înaltului Iosif că ar fi binevenită chiar sfințirea unui episcop vicar responsabil doar pentru Belgia francofonă, iar cât privește reședința acestuia ar putea fi la Bruxelles, într-unul din spațiile anexe disponibile ale imobilului parohiei Sfântul Nicolae, sau la mănăstirea Arhiepiscopiei de la Vedrin, de lângă Namur, în Valonia. Și am încheiat scrisoarea din 1 martie 2013 adresată Înaltului Iosif, astfel: „Cert, le cunoașteți toate acestea, dar vi le reamintesc, Înalt Prea Sfinția Voastră, cu speranța că veți trece la împlinirea acestora, dar să am și conștința împăcată că vi le-am făcut cunoscute și reamintite”.

Valonia avea până în 2016 patru parohii aflate sub jurisdicția canonică a Arhiepiscopiei de la Paris și o „Misiune” la Mons, numită „Misiune a Centrului Administrativ” înființată de câțiva ani pentru militarii români de la baza NATO de acolo. Însă respectiva „Misiune” este trecută în rândul parohiilor atât pe site-ul arhiepiscopiei cât și în calendarele acesteia, dar fără să fie menționat locul de slujire ci doar preotul care poate fi contactat, adică cel care deservește și mănăstirea și parohia de la Vedrin/Namur. Din cele patru parohii se cade precizat că: una datează înainte de 1989 (la Liège), una este francofonă (la Stavelot), cu preot fost galican, iar celelalte două (la Warisy-Randeux/Provincia Luxembourg și la Charleroi), au fost înființate, prima în 2013, iar a doua în 2014, ambele din inițiativa și contribuția majoră a semnatarului acestor rânduri. Am făcut-o din necesitate pastorală acută și din zel misionar, deși nu era Protopopiatul al cărui protopop eram. Iar începând cu anul 2015, pe site-ul arhiepiscopiei și în calendarele acesteia este trecută și parohia de la Vedrin/Namur, precum și o nouă „Misiune” și anume la Arlon/Provincia Luxembourg. Dar și „Misiunea” de la Arlon este semnalată tot ca parohie în același site și aceleași calendare, în care slujea o dată pe lună preotul de la parohia din Warisy-Rendeux. Din septembrie 2016 însă, la misiunea din Aarlon, devenită de atunci parohie, se slujește de două ori pe lună de către preotul de la Warrisy-Rendeux și un ieromonah aflat la studii în Belgia.

Cât privește parohia de la Vedrin/Namur, aceasta funcționează în mânăstirea de maici din aceeași localitate, și în biserica căreia își și săvârșește Sfintele Slujbe. (Maicile mănăstirii s-au instalat în decembrie 2011, iar aceasta a fost trecută pe site-ul și calendarele arhiepiscopiei cu începere din 2012). Firește este greu de înțeles cum poate ca o parohie să funcționeze într-o mănăstire; sau cum este cu putință ca în mănăstirea respectivă preotul să săvârșească Botezuri și Cununii, din moment ce însuși Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu o decizie a sa, chiar foarte recentă, interzice oficierea Sfintelor Taine a Botezului și a Cununiei în așezămintele monahale. În fine, de amintit că preotul mirean slujitor al mănăstirii de maici este în același timp și paroh și deservent al parohiei, precum și al „Misiunii Centrului Administrativ” de la Mons!

2.     Pentru un episcop al Țărilor de Jos

Desigur nu ar trebui exclusă nici posibilitatea ca Î. P. S. Iosif să sfințească un episcop vicar și numai pentru Țările de Jos, fiindcă și diasporei ortodoxe române din această țară, care numără deja nouă parohii, i-ar trebui un ierarh. Cu atât mai mult cu cât, deja, în Țările de Jos, au mai fost, până de curând, doi ierarhi ortodocși, unul al Patriarhiei ecumenice, celălalt al Bisericii Ortodoxe Ruse în afara granițelor trecut apoi sub omoforul Patriarhiei Moscovei. De altfel, despre cei doi ierarhi ortodocși din Țările de Jos i-am vorbit, pe larg, Î. P. S. Iosif la 3 noiembrie 2011, la Paris, și am amintit și în această lucrare, mai sus. Cu precizarea că ambii ierarhi, Jakob și Maximos, au avut fiecare, la început, doar o parohie, două, în Țările de Jos, și apoi au înființat și altele. Bunăoară, Parohia Sfântul Nicolae din Rotterdam, unde slujea episcopul vicar Maximos, era unica parohie greacă din Țările de Jos chiar în 1983. În prezent, adică în 2017, în Țările de Jos nu este nici un ierarh ortodox. În schimb, mitropolitul Patriarhiei ecumenice la Bruxelles este exarhul Țărilor de Jos, arhiepiscopul Patriarhiei Moscovei din același oraș este locum tenens al scaunului episcopal de la Haga, iar din 2015 episcopul Bisericii Ortodoxe a Georgiei de la Bruxelles, P. S. Dositei, este și episcopul Olandei. Așadar, trei ierarhi a trei patriarhii ortodoxe, cu reședința la Bruxelles, au sub oblăduirea lor canonică și Olanda. Cu precizarea, totuși, că în Olanda există de câțiva ani o episcopie a Bisericii copte a Olandei și Belgiei, cu sediul acesteia la Amsterdam. Iar la 27 iunie 2013 a fost instalat ca ierarh, al respectivei episcopii copte, episcopul Arsenious el Baramousy. În prezent (mai 2017), episcopia coptă are 9 parohii în Olanda și 4 parohii în Belgia. De asemenea, episcopia coptă are și o mănăstire în Olanda. A se vedea, http://koptischekerk.nl/koptische-kerken-in-nl.html; http://coptic.be).

3.     Pentru un episcop al Belgiei și Țărilor de Jos

Iată-ne însă ajunși în primăvara anului 2017, adică după aproape șase ani de la întâlnirea cu Înaltul Iosif, și mă întreb de ce Patriarhia Română și Arhiepiscopia noastră de la Paris, în special, în fața necesităților pastorale evidente și stringente a numărului mare de români ortodocși din Belgia, – îndeosebi – și din Țările de Jos, nu se decid să-și aibă măcar un episcop vicar în acestea. În timp ce Patriarhia ecumenică, Patriarhia Moscovei și Patriarhia Georgiei își au ierarhii lor eparhioți pentru Belgia și Țările de Jos. Și așa cum precizam mai sus, ierarhii celor trei Patriarhii menționate, precum și episcopul Greciei și cel al Ciprului, își au sediul la Bruxelles.

Desigur evidentă este și lipsa unui ierarh ortodox român în capitala Europei fie și doar la reprezentanța Bisericii Ortodoxe Române pe lângă instituțiile europene. Deși, cu aproape deja zece ani în urmă, într-un comunicat de presă al guvernului României, datat din 6 ianuarie 2006, se scriea despre deschiderea „unui nou centru episcopal la Bruxelles”. Concret, în amintitul comunicat aflăm că: „Guvernul României a decis, în ultimile zile ale anului trecut, să aloce 12 miliarde de lei vechi Patriarhiei Române pentru a susține deschiderea unui birou permanent de reprezentare și a unui nou centru episcopal la Bruxelles.” (Articolul „Reprezentanță a Bisericii Ortodoxe Române la Bruxelles”, în „Viața Cultelor”, nr.639-640 din 28 februarie 2006, p. 29).

Sigur este că reprezentanța Bisericii Ortodoxe Române pe lângă instituțiile europene și-a deschis birou permanent într-un spațiu anex al imobilului Parohiei Sfântul Nicolae din Bruxelles, în ianuarie 2007, odată cu intrarea României în Uniunea Europeană. Reprezentanța Bisericii Ortodoxe Române pe lângă instituțiile europene a fost condusă (în calitate de președinte al acesteia) de către Î. P. S. Mitropolit Iosif din Franța, pentru o perioadă de timp, apoi de către Î. P. S. Arhiepiscop și Mitropolit onorific Nifon din România până în prezent. Numai că acel „nou centru episcopal la Bruxelles”, decis la 6 ianuarie 2006, nu a devenit realitate nici până în primăvara anului 2017.

Subsemnatul mai consideră că și din cele expuse, în continuare, se poate constata că și acestea pledează pentru un episcop român al Belgiei și Olandei, fie și vicar. Concret, la a IV-a Conferință Panortodoxă Presinodală din 6-13 iunie 2009, întrunită la Centrul Ortodox al Patriarhiei ecumenice de la Chambésy (Elveția), și la care a participat și Biserica Ortodoxă Română, s-a decis înființarea de „Adunări Episcopale” ale tuturor ierarhilor recunoscuți canonici din fiecare regiune și aflați în comuniune canonică cu toate Bisericile Ortodoxe. Și au fost create atunci „Adunări Episcopale” pentru 12 regiuni, iar Belgia, Olanda și Luxemburgul au fost trecute în regiunea a VI-a. (A se vedea: www.basilica.ro/diaspora-ortodoxa-112317.html din 14 martie 2016). Or, dacă în „Adunarea Episcopală” a regiunii a VI-a participă ierarhii locali din Benelux ai Patriarhiei ecumenice, Patriarhiei Moscovei și Patriarhiei Georgiei, din Patriarhia Română nu există niciun ierarh român local, deși românii sunt cei mai numeroși ortodocși din Belgia. Ce-i drept, în respectiva „Adunare Episcopală” a regiunii a VI-a participă doi ierarhi din diaspora europeană a Patriarhiei Române, cu jurisdicție canonică asupra Beneluxului, și anume, Î. P. S. Mitropolit Iosif de la Paris, pentru Belgia și Olanda, și Î. P. S. Mitropolit Serafim din Germania, pentru Luxemburg. De altfel, Î. P. S. Mitropolit Iosif este și membru al Adunării Episcopale din Franța, iar Î. P. S. Mitropolit Serafim și membru al Adunării Episcopale din Germania. Așadar, iată un motiv în plus, dacă mai era cazul, ca în Belgia și Olanda să fie un ierarh ortodox român, și care să participe la „Adunarea Episcopală” menționată. Mai ales că spre deosebire de Patriarhia ecumenică și Patriarhia rusă, Patriarhia română a separat țările Benelux-ului, prin trecerea Luxemburg-ului sub jurisdicția canonică a mitropoliei din Germania, deși, inițial, a aparținut Arhiepiscopiei de la Paris!

Oricum se cade reamintit că ortodocșii greci, ruși, georgieni și ucrainieni, viețuitori în Belgia și Țările de Jos, și-au avut, inițial, un ierarh al acestora doar pentru o parohie sau două într-una sau ambele din cele două țări. Or, ortodocșii români din Belgia și Țările de Jos, deși au în prezent (mai 2017) un număr de douăzeci și cinci de parohii în țările amintite, continuă să rămână fără ierarh, fie și episcop vicar!

CONCLUZII

Cert este că parohiile ortodoxe române din Belgia și Olanda au nevoie stringentă de un episcop vicar, pentru moment, și apoi eparhiot, nu numai pentru cele expuse mai sus, dar și pentru că Biserica Ortodoxă Română depășește fruntariile actualei Românii. Și o Biserică Ortodoxă Română dincolo de fruntariile României fără ierarhii necesari este, firește, neputincioasă. Iar realitatea că Biserica Ortodoxă Română se întinde dincolo de hotarele actualei Românii o afirma cu multă claritate, cu ani în urmă, însuși cel de al patrulea Întâistătător al acesteia, și anume Părintele Patriarh Justin Moisescu, chiar în „Cuvânt înainte” inserat la primul număr al „Almanahului Vestitorul”, 1983-1984, editat de Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală și Occidentală, cu sediul la Paris. Și iată ce scria Părintele Patriarh Justin: „Biserica Ortodoxă este Biserica neamului nostru. De aceea, hotarele ei nu coincid cu hotarele statului român. Hotarele Bisericii noastre sînt acolo unde sînt hotarele neamului nostru. Cu alte cuvinte, Biserica noastră este alcătuită din toți românii ortodocși, indiferent de locul în care își petrec viața. Ea le asigură menținerea lor în canonicitate, ea certifică statornicia lor în dreapta credință, ea confirmă păstrarea tuturor în unitate.” (p. 6). Așadar, cine oare ar putea mai bine menține „canonicitatea”, „statornicia în dreapta credință” și „unitatea” românilor creștini ortodocși din Belgia și Olanda decât un episcop ortodox român în mijlocul acestora?

Reflecțiile, propunerile și pledoariile de mai sus le-am făcut și exprimat în calitatea mea de preot slujitor de 36 de ani (în ianuarie 2017), exclusiv în diasporă – cel mai vârstnic la ora actuală dintre preoții români din Belgia și Țările de Jos – de protopop al Protopopiatului Olandei și Belgiei flamande (Flandra) din 2001, adică de la înființarea acestuia și până la desființarea acestuia în vara anului 2016, precum și de protopop al Protopopiatului Olandei de la înființarea acestuia în vara aceluiași an. (A se vedea rubrica, „Constituirea Protopopiatului și numirea Protopopului”, din site-ul Protopopiatuluiwww.biserica.nl); Apoi am exprimat și continui să exprim respectivele reflecții, propuneri și pledoarii și ca fondator al parohiilor respectivului protopopiat. La care, firește, se adaugă și faptul că sunt cunoscător al realității ecleziastice din Țările de Jos și, mai ales, a celei din Belgia, unde am locuit cea mai mare parte a timpului și unde am introdus orele de Religie ortodoxă în învățământul de stat belgian (fiind în anul de învățământ 1988-1989 primul și unicul profesor de Religie ortodoxă în baza articolului 24 introdus în Constituția Belgiei în 1988, care prevedea ca școlile din rețeaua publică de învățământ din regatul Belgiei să asigure pentru elevi alegerea între învățământul uneia dintre religiile recunoscute sau ale moralei neconfesionale). Și, ce-i drept, am reflectat, am comparat starea organizatorică actuală a Bisericii Ortodoxe Române din Belgia și Țările de Jos cu a celorlalte Biserici ortodoxe din aceste țări, am propus și am pledat cele de mai sus și din dorința de a contribui la dezvoltarea vieții Bisericii diasporei ortodoxe române din ambele țări amintite.

Oricum considerăm că în 2017 însăși ideea unui ierarh pentru românii ortodocși din Belgia și Țările de Jos s-a maturizat așa încît să devină realitate, pentru că însăși structura organizatorică a diasporei ortodoxe române existentă în 2017 în cele două țări o impune. De altfel, realitatea diasporei ortodoxe române din întreaga Europă, în 2017, impune înființarea de noi eparhii, noi parohii, și mai mulți ierarhi și preoți pentru trebuințele pastorale ale acesteia.

Preot Dr. Ioan Dură

Bruxelles, septembrie 2015 – mai 2017

N. B. Textul de mai sus a fost scris și inserat pe site-ul parohiei Sf. Grigorie Teologul din Țările de Jos (www.biserica.nl) în septembrie 2015, inițial, dar cum nici până în mai 2017 nu a fost sfințit un episcop vicar, de atunci am mai tot adăugat câte ceva în acesta, tocmai spre a consolida pledoariile pentru sfințirea unui ierarh pentru românii din Belgia și Țările de Jos.

___
*) A se vedea calendarul agendă editat de Arhiepiscopie. Totodată, de menționat că pe site-ul Arhiepiscopiei (www.mitropolia.eu) la rubrica „Bine ați venit”, consultat la 22 noiembrie 2016, am găsit inserat că: „Arhiepiscopia Europei Occidentale, cu sediul la Paris și jurisdicție în Franța, Elveția, Olanda, Belgia, Regatul Unit, Irlanda, Islanda, cuprinde și Reprezentanța Bisericii Ortodoxe Române pe lângă Instituțiile Europene (Bruxelles)”. Prin urmare, în noiembrie 2016, Arhiepiscopia cuprindea și Reprezentanța amintită, dar nu se mai preciza dacăîși întindea jurisdicția sa canonică și asupra Andorei. De asemenea, de semnalat că Franța este trecută „Franța și Dom-Tom”, adică și cu unele din teritoriile acesteia („d’outre mer”), din afara Europei!

De notat că în Calendarul agendă al Arhiepiscopiei de la Paris pe 2017 sunt indicate, în ordine alfabetică, următoarele opt țări aflate sub jurisdicția canonică a acesteia, și anume: Andora, Belgia, Elveția, Franța, Irlanda, Islanda, Olanda, Regatul unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord. În schimb, pe site-ul Mitropoliei ortodoxe române a Europei Occidentale și Meridionale (www.mitropolia.eu/ro/site/73/), la „Eparhii. Arhiepiscopia Europei Occidentale”, din 2017, se precizează că: „Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Europei Occidentale are jurisdicție în: Franța, Elveția, Belgia, Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda și Islanda.” Adică, pe site-ul de mai sus, al mitropoliei din 2017, nu mai găsim menționată Andora.

• Despre autor
• Ultimele articole

About Rost Online

• Standardele de mediu alungă fermierii olandezi din țară - 19 aprilie 2024
• Promovarea simbolurilor identitare, INTERZISĂ în universități. Ce prevede noul Cod de conduită - 18 aprilie 2024
• Premierul Viktor Orban, despre NatCon, conferința cenzurată de la Bruxelles: Europa face echilibristică pe graniţa dintre libertate şi opresiune - 18 aprilie 2024